Ne(-)cazul Vadim: dosarul Săptămîna, capcana arhivelor şi crusta media

În loc să clarifice şi să limpezească, aşa-numita "dosariadă" nu face decît să agite gunoaiele, mărind confuzia pînă la negru complet: televiziunile noastre ar trebui să afişeze, de fapt, "fed". Sursa din care izvorăşte apa vieţii noastre de zi cu zi, "amontele" imediat istoric al actualităţii noastre imediate sînt murdare, clocotind tulbure. Înciudaţi, supăraţi parcă pe noi înşine, cînd mergem să ne adăpăm la izvoare le călcăm resentimentar, sinucigaş în picioare, transformîndu-le imediat în baltă stătută, otrăvitoare. Ştim noi mai bine că asta nu-i apă de băut, dar n-avem ce face: asta curge prin robinetele media, cu asta ne delectăm! Acesta ni-i "mediul"! Tehnica "rezistenţei" la invazii prin pustiire şi pîrjolire (un fel de "capra vecinului" întoarsă către străini) se întoarce în sfîrşit, manifest, şi împotriva noastră: nu ne-am secat, dar ne-am "dez-ecologizat" în totalitate resursele. Şi funciar, şi moral, solul românesc se clatină şi se sfărîmă sub picioarele noastre, căzînd peste noi şi îngropîndu-ne exact în ceea ce pare, are aparenţa unor construcţii. Dacă voi spune că sîntem în de-construcţie, că trăim în (din) surpare, extragîndu-ne febrilitatea frivolă din epuizare, că edificarea se confundă la noi cu năruirea şi naşterea cu avortul, nu va mai fi, vai, vorba de niciun citat academic, "cu pretenţii" (deşi, literal, chiar asta este), din Jacques Derrida de pildă, ci, din păcate, de un verdict strict, sec, cu privire la actualitatea strictă.

Genealogia imediată a vieţii româneşti ne va arată, dacă vom avea răbdare nu să cercetăm prin cine ştie ce arhive, mai mult sau mai puţin accesibile şi mai mult sau mai puţin selectiv şi dirijat "desecretizate", ci în noi înşine, presupunînd însă (condiţie, vai, aproape de neatins pentru noi) onestitate lăuntrică, transparenţă "media", "televiziune în direct", "live", cu noi înşine (inexistentă însă), că, de pildă, dacă tot ne revoltăm de barbaria pe patru (x 4) roţi care ne devastează, nu numai la adăpostul întunericului (deşi este faptă a întunericului), oraşele, spaţiul urban, asemenea unor invazii străine (să pustiim oraşele atunci!), să ne aducem aminte că cei care caută să-şi achiziţioneze şi să-şi exhibe mitocăneşte automobile dintre cele mai tari sînt descendenţii imediaţi ai bieţilor mic-burghezi proletari care, prin aceleaşi mijloace dubioase, dar mult mai mărunte şi mai pasabile, îşi ghiftuiau frigiderele cu provizii intruvabile, de fapt, pe piaţa "albă" a penuriei ceauşiste. Marile păcate şi neajunsuri moral-sociale de azi nu sînt decît urmaşele "măruntelor" păcate de zi cu zi de sub comunism, care n-au făcut decît să crească şi ele, biologic, "odată cu ţara". Mitocanii de azi sînt copiii şi nepoţii mitocanilor de ieri, automobilele de neam prost de azi sînt urmaşele frigiderelor doldora şi al porcilor traficaţi pe sub mînă de ieri (singura noastră legătură cu "veşnicia" satului românesc, cu "tradiţia"), de ce ne-am mira pios? Ne-am învăţat să trăim pe sub mînă, chiar dacă azi nu ne mai ocupă şi nu ne mai aserveşte, formal, nimeni. În comunism nu s-a putut trăi în totalitate cinstit. Iată de ce mă miră (dar asupra acestui subiect voi reveni, căci merită) mirarea de operetă a lui Gabriel Liiceanu faţă de secretul dezvăluit al (Desde)Monei Muscă. Crunta dez-amăgire a patronului-filosof nu-mi indică, mie, decît un singur lucru: că domnia sa funcţionează şi vieţuieşte pe bază de (auto)amăgiri şi de (auto)iluzionări. Şi atunci îmi promit să fiu mult mai atent la valorile pe care le propune şi le susţine, căci s-ar putea să facă parte din acelaşi sistem personal al amăgirii, de sine însuşi şi, nestăpînit, necontrolat, a celorlalţi.

Nerespectarea semaforizării rutiere nu semnalează altceva decît lipsa "semaforizării" interne, morale. Cum circulăm prin noi înşine şi printre alţii, aşa vom circula şi pe stradă. Iar această dare în vileag sau "scoatere din ascuns", adică producerea evidenţei însăşi despre noi înşine, nu are nevoie de nicio televiziune şi de "nicio revelaţie morală" (convergente însă, ambele, ca spectacol). Ba chiar, ca acum, televiziunea şi media în general pot jena şi împiedica însăşi formarea evidenţei ca atare: vederea "clară şi distinctă" a adevărului manifest.

La fel privind lucrurile, direct-nemediat£(izat), adică nu prin intermediari tehnologici, ci prin medieri natural-simptomale (căci de o boală e vorba, iar de la vederea acestor simptome vital-maladive tocmai văzul mediatizat tehnologic ne împiedică), "cazul" Vadim nu este un caz. Din acest punct de vedere, dezbaterile şi "polemicile" media (ajunse rapid, imediat - cum s-ar fi putut altfel! - la injurii şi afurisiri) fac, informaţional-cognitiv, mai mult rău decît bine. Produc confuzie (nu doar o întreţin) acolo unde lucrurile sînt clare.

Lucrurile sînt amarnic de simple: Corneliu Vadim Tudor nu are nevoie să aibă dosar secret de securitate, ca informator-colaborator, pentru că dosarul său este unul public: colecţia revistei Săptămîna. A căuta, conform unei legi anume limitative, prin arhive înseamnă a căuta, în acest caz cel puţin, acolo unde nu trebuie.

Revista Săptămîna era singura publicaţie în care Securitatea permitea delaţiunea publică. Nicio altă gazetă românească nu avea voie să facă, pe atunci, aşa ceva. Din acest punct de vedere, Corneliu Vadim Tudor ar trebui considerat, împreună cu mentorul, patronul şi "Naşul" său, prozatorul cu năravuri şi aer de mafiot Eugen Barbu, drept strămoşul şi modelul presei româneşti actuale, care şi ea îşi obţine "independenţa" şi puterea transformînd prin traficare mafiotică informaţii secrete în informaţii (arme de discreditare) publice. Corneliu Vadim Tudor rezumă întreaga presă românească.

Astfel încît a vorbi de şi a produce "dezvăluiri" într-un caz ca al său înseamnă nu numai a proceda greşit, ci a induce de-a dreptul (cu sprijinul largii obtuzităţi media) publicul în eroare, punîndu-l să caute unde nu trebuie, continuînd să se mintă pe sine, "sine" în care se ascunde de fapt, arhivă inefabilă, tot adevărul. Dacă în aerul bătăios al Monei Muscă se putea, pentru cine nu trăieşte amăgitor, străvedea ambiţia premiantului cu proteze utecist-aseciste, gata să se simtă bine în comunism, să facă orice ca să trăiască normal în anormalitate (şi aşa aţi trăit, vai, cea mai mare dintre voi: eu nu, şi poate că numai eu - da, da, subsemnatul şi încă foarte puţini asemenea mie - avem, de-aceea, dreptul să vă judecăm!), în modul public de acţiune al lui Corneliu Vadim Tudor se stră-vede secretul său. Acela de securist la vedere, al spaţiului public.

Lăsaţi arhivele, părăsiţi senzaţionalismul "secretelor" şi al adevărului care, dacă ni se arată necunoscut, înseamnă obligatoriu că este ascuns. Lăsaţi mania arhivelor şi mergeţi la bibliotecă. Sau, şi mai simplu, staţi o clipă şi vă aduceţi aminte: despre voi înşivă, în primul rînd.

De-asta, în loc să mă afirm prin producţii de piaţă, căutînd succesul şi aşteptînd confirmarea din partea unor valori incerte, am ţinut (şi ţin încă) să învăţ traducînd filosofie a actualităţii. Deconstrucţia lui Derrida m-a învăţat să privesc drept România. Iar o formulă decisivă precum aceea a lui Michel Foucault, din Arheologia cunoaşterii, conform căreia, cel mai adesea, într-o societate adevărul există "invizibil, dar neascuns", mă învaţă cum să cercetez şi să aflu totul privind pur şi simplu în jur şi în mine însumi, cu onestitate şi nu puţin curaj, îndepărtînd crusta media.

Securitatea ne conduce impunîndu-ne în primul rînd metodele păguboase de a o "deconspira". Securitatea a fost însă publică. Şi intimă.

Plutim graţios în plină metafizică pură, pioasă, perdantă, stridentă. Ne menajăm să aflăm adevărul şi astfel ne amenajăm în continuare, cochet, vieţile, inclusiv transferînd asupra unor instituţii-breloc, decor, fundamental mediatice, menite a ne media şi a ne ecrana comunicarea internă, funcţii vitale de bază.

Graba şi îmbulzeala noastră nu sînt fugă după progres, ci fugă de o precaritate care ne mînă constitutiv, şi pe care n-o vom putea stinge. Motorul vitezei noastre este lipsa de fundament, hăul originar la care nu contenim să săpăm, cu iluzia că trudim glorios, cîştigîndu-ne măcar onest vieţile, pe şantierul unei glorioase edificări de noi înşine.