Cultura generală media

Proiectarea, producerea, realizarea şi programarea unei (unor) emisiuni culturale reprezintă o provocare maximă pentru orice director de programe, din radio sau televiziune. Există tipuri de programe date, mai mult sau mai puţin pre-forma(ta)te (cum ar fi un jurnal de ştiri, de pildă ), în interiorul cărora se poate, desigur, inventa, inova, dar care depind în cea mai mare parte de profesionalismul, să-i spunem, curent al echipelor care le realizează. În general, nu doar în materie de ştiri şi de informaţie, media (televiziune şi radio) tind tot mai mult spre asigurarea unor fluxuri: "formatul" îl dă, atunci, actualitatea. Tot în general, de asemenea, se observă o evoluţie convergentă a întregului sistem media (iar în momentul de faţă, prin intermediul terminalelor de telefonie mobilă, a întregului spaţiu comunicaţional-tehnologic) spre ambiental, adică spre tipul "radio", "sonor": realizarea unui cîmp continuu, a unui mediu media coextensiv (pe cît posibil) întregii sfere sociale, în care receptorul-consumator să se poată mişca în voie fără, însă, a putea să iasă, să "scape" total sau pentru prea mult timp din raza de acţiune a emiţătorului. Deşi continuă să se exprime în termeni de "Breaking News", de discontinuitate, de întrerupere, de apel la mobilizare, media unificate (după ce s-au de-masificat) asigură însuşi continuum-ul vieţii sociale: non-stop, ele nu fac decît să (se) continue.

Imperativul (şi marja) de inventivitate, de originalitate şi de creativitate mediatică s-a mutat cu totul, dar puţini sînt gata s-o recunoască, pe latura emisiunilor aşa-zis culturale. Marginalizată, exclusă, bagatelizată şi, nu în puţine cazuri, înghiţită-diseminată (altfel spus instrumentalizată decorativ, "estetic", ca design), cultura în media constituie astăzi singurul teren de explorat şi de inventat. Cultura este singura, azi, care mai poate să întrerupă continuum-ul omogenizat mediatic, oferind perspective cuprinzător-divergente: o transcendenţă de viziune. Aflate la intersecţia dintre domeniul culturii şi cel jurnalistic, emisiunile culturale ar trebui să asculte de două ori de imperativul creativităţii. Ar trebui...

Căci, la noi cel puţin, din acest şi-şi rezultă un dezolant nici-nici. Problema emisiunilor culturale din media românească este că se situează niciunde, la mijloc între cultură şi jurnalism, pe care însă, în loc să le medieze şi să le facă să se întîlnească, le despart. Cei mai mulţi realizatori de emisiuni culturale, în loc să-şi facă treaba de jurnalişti specifici, de mediatori, se cred autori, creatori. Şi chiar şi sînt, dar nu în cadrul culturii prime, ci în acela al culturii media. Ei se comportă fie ca poeţi-eseişti, fie ca reporteri de teren acolo unde, de fapt, pulsiunea creatoare ar trebui să-şi inventeze un spaţiu specific, aparte. Ei fie izolează cultura de restul socialului, fie o îneacă în acesta. Jurnalismul cultural încă nu şi-a identificat, la noi, o poetică proprie.

Acest fapt se datorează insuficientei cunoaşteri a rolului media, care este unul în permanenţă nou, ne-pre-formatat, încontinuu de inventat. Mobilitatea de format ar trebui, aşadar, să definească în principal jurnalismul media. Căci medierea jurnalistică a culturii presupune atît adaptare la cîmpul culturii, adică percepere din afară, exterioară, cît şi participare cu arme specifice la cultură, deci nu prin recăderea în tipologia rolurilor tradiţionale ale creaţiei culturale. Media este cultură specifică. Domeniul ei nu poate fi decît unul de graniţă, dar o graniţă care, tocmai, nu ar mai trebui concepută ca o linie (de contact) despărţitoare, ci ca un spaţiu cultivabil în sine, ca un teritoriu în plus, între teritorii.

Tocmai echilibrul acesta fragil, care necesită o creativitate de un tip nou, inedit, nu este atins, deşi ar trebui să reprezinte o provocare suficientă, în sine, pentru a aţîţa orgoliile. Aşa cum spuneam însă, jurnaliştii culturali se comportă cel mai adesea fie ca actanţi ai culturii în sens tradiţional, fie ca simpli reporteri total exteriori. Ei ratează, astfel, tocmai specificitatea spaţiului mediatic.

Se pot observa două principale tendinţe în această materie. Neputîndu-se sustrage presiunii trendului de marginalizare şi, mai ales, de resorbire a culturii în social, de anonimizare comunicaţional-democratică a acesteia (cu toţii, de fapt, trăim tot mai "frumos", mai "estetic", mai "cultural": pe urmele avangardelor istorice, totul, ambiental, de la vestimentaţie pînă la linia automobilelor şi a aparaturii electrocasnice, devine "cultură ", iar cultura ca atare dispare, enclavizîndu-se: în această ruptură trăim), tratamentul cultural-mediatic al culturii (cultura în cultura media) replică moale: fie "nişează " cultura, fie o "rubricizează " minuscul. Rezultatul este ghetoizarea culturii, "împachetarea" şi "marşandizarea" ei, ruptura rezolvată în sens "decorativist": "cultura" apare atunci ca un apendice, sub forma unui blazon minuscul, discret, ca un fel de tatuaj cult, un gadget, un breloc. Cultura nu poate fi ignorată, "nu dă bine" să nu "bagi" şi ceva cultură, fără a exagera însă! Sau, dacă "vrei cultură ", mută-te dumneata, ciudat ce eşti (dar trăim democratic, nu segregă m pe nimeni), pe un canal dedicat culturii, şi lasă-ne în pace!

Paradigma tratamentului mediatic al culturii o reprezintă astă zi, nu întîmplător, gastronomia, ca reziduu inconştient al banchetului sacrificial-filosofic, devenit arhetipal: ocultat prin "citare". Inevitabil, media contribuie la muzeificarea şi la "patrimonializarea" culturii: limita preformată a frecventării actuale a culturii o reprezintă turismul, vacanţa industrializată. În tot mai avansata civilizaţie a timpului liber conceput ca loisir, oferta culturală media, prin canalele ei "tematice", se apropie pînă la indistincţie de oferta agenţiilor de turism. Imperativul mediatic al turismului cultural (pe loc) face ca astă zi "obiectivele culturale" să fie cuprinse ca servicii în pachete tot mai all inclusive: cultură separat, distinct inclusă.

Sugestia proiectului (căci nu e terminat) ARTE mă determină să visez însă în sens contrar. Numai din comoditate şi din lipsă de inspiraţie, din indigenţa şi culturală, şi jurnalistică a aşa-zişilor "jurnalişti culturali", care fac mai mult rău decît bine şi culturii, şi jurnalismului, cultura a ajuns să fie "nişată " şi "rubricizată " ca marfă în continuum-ul de piaţă. Visez, deci, la o adevărată, dar tot mai improbabilă expresie a întîlnirii de fond, existente, reale, dar nemanifestate, între cultură şi societate sub forma nu a unor emisiuni sau programe culturale şi nici a unor canale "tematice", ci a unor canale generalist-culturale, capabile să ofere perspective cu adevărat culturale, cuprinzătoare, complementare - singurele, de fapt, de care este nevoie - asupra întregii actualităţi. Cultura poate înnoi, şi chiar revoluţiona, media. Trăim orbi în cultură. Dar pentru un astfel de fapt cu adevărat istoric ar fi nevoie de adevăraţi creatori media. Iar aceştia sînt mult mai rari decît în cultura "propriu-zisă ", unde totul, la fel ca şi în media, fiind pre-formatat, mai ales social, determină comoditatea şi conformismul actual dominante şi în media, şi în ceea ce, ca termen de marketing, continuăm să numim "cultură ". Numai un canal generalist-cultural despre actualitate totală ar putea relansa "cultura generală ". Dar nu ne putem depăşi umbra!