Mereu cu un zâmbet cald, jovial, un bun om de echipă, a colaborat cu un lung șir de regizori, fiind solicitat pentru noi proiecte tocmai pentru că ecourile îndeamnă la asta.
L-am întâlnit pentru prima dată în primăvara lui 2016, la premiera Julius Caesar, montată de Peter Schneider, și am rămas cu amintirea gestului său amical către mine. Iar muzica de acolo a fost punctul forte al montării, împreună cu segmentul video. Deși a mai creat muzică pentru scena craioveană, niciodată n-a fost un răgaz de a sta de vorbă. La premiera Oedip Rege, datorată lui Declan Donnellan, una multiplicată în câteva zile succesive, nu ne-am sincronizat, drept care, când am citit anunțul unui concert pe care urma să-l susțină în Piața Buzești, într-un week-end de vară, invitat de Casa de Cultură Traian Demetrescu, pentru SummerFest, am fost hotărît să captez cât de puțin dintr-un dialog cu el. A venit cu The Tango Orchestra, un alt proiect de suflet.
Pe Koszorus Krisztina o știam dintr-o gală de jazz, o urmăream pe facebook și youtube, m-am bucurat să o ascult live. Surpriza a fost, pentru mine, apariția lui Attila Szabó J, cu violoncelul, pentru ca Szász Szabolcs să aducă o notă de culoare prin acordeon, iar Ștefan Cașcaval cu contrabasul. Au terminat târziu, i-am însoțit la o terasă, în furnicarul Craiovei din miez de vară. Aș fi vrut să aflu mai multe despre fiecare, am apucat să vorbesc cu Tibor, căpătat convingerea că-l știu dintotdeauna și nu am decât să-i ascult muzica. Am renunțat, aproape, la întrebări, tot ca să nu-i aglomerez timpul oricum insuficient.
Când mi-a spus că a pus în scenă Micul Prinț, chiar dacă s-a grăbit să precizeze că a insistat să nu fie menționat ca regizor pe afiș, el îndeplinind rolul direcției de scenă, am zâmbit, gândindu-mă la faptul că ediția 2022 a festivalului Theatre Networking Talents, organizat de Naționalul craiovean, a lansat nu doar regizori provenind din breasla actorilor (Cosmin Panaite) - cum, deja, s-a întâmplat adesea -, ci și regizori care au făcut pasul dinspre scenografie, precum Irina Moscu și Mihai Păcurar.
Marius Dobrin: Este vreun teatru, din țara asta, în care să nu fi lucrat la vreun spectacol?
Cári Tibor: Da (răspunde după un timp de gândire, ezitare)... Naționalul din București.
M.D.: O! Neașteptat! Totuși, Caramitru trebuie să te fi știut.
C.T.: Personal, nu cred că mă știa. Dar am lucrat mult.
M.D.: Ești din Odorhei?
C.T.: Da.
M.D.: Am văzut o emisiune la TVR, în care ai vorbit mult despre zona ta. Ce bogăție spirituală.
C.T.: Atâtea valori culturale sunt în țara asta și e păcat că mai sunt praguri etnice, de ciocniri.
M.D.: De când cânți?
C.T.: Eu la 4 ani am decis ce vreau. Am zis "Tati, eu vreau un pian!"
M.D.: Părinții tăi aveau legături cu muzica?
C.T.: Tatăl meu.... la 31 de ani a murit. Eu aveam 13 ani. El era muzician amator, a învățat singur să cânte la mai multe instrumente. Când eu am zis că vreau pian, s-a bucurat. Dacă el n-a putut urma o școală de muzică - era dintr-o familie săracă - a încercat sa-mi ofere toate condițiile. Când am împlinit 5 ani a venit acasă cu un pian.
M.D.: Ești singur la părinți?
C.T.: Mai un frate, mai mic decât mine.
M.D.: Mama?
C.T.: Mama era mai visătoare.
M.D.: Poate de acolo ai moștenit amprenta romantică din muzica ta.
C.T.: Este o nuanță de melancolie.
M.D.: Teatrul cum a venit la tine?
C.T.: La Timișoara, când eram la facultate, în anul III, când se căuta un pianist pentru un spectacol al lui Victor Ioan Frunză (Lecția, de Eugen Ionescu) la Teatrul Maghiar. Eram prieten cu Balázs Attila, care juca rolul principal. Mi-a arătat ce ar trebui să cânt, m-a testat și am intrat. Între timp, Frunză a auzit compozițiile mele - la fel și Attila - și mi-a cerut să mai scriu. A fost premiat pentru regie pentru acest spectacol de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, în cadrul Premiilor UNITER 2002 (premiul a fost acordat pentru "stralucita exegeză a universului ionescian" pentru Lecția și Regele moare și a fost împărțit cu scenografa Adriana Grand - nota LiterNet). Și pentru Teatrul Maghiar din Timișoara am mai scris muzica multor, multor spectacole, premiate. Așa am început o lungă colaborare cu Frunză, pe la multe teatre din țară. În felul ăsta au auzit de mine alți regizori, și mai tineri...
M.D.: Îmi pare că nu sunt mulți care scriu muzică de teatru.
C.T.: Și mai puțini care trăiesc din asta. Fie sunt profesori, fie au o afacere. Cei care sunt complet dedicați compoziției pentru teatru și film sunt foarte puțini. Cred că pot să-i număr pe degetele de la o mână.
M.D.: Ești solicitat.
C.T.: Da, am de lucru, nu mă plâng. Chiar ar trebui sa învăț să mai spun și 'Nu'. Îmi place atât de mult să am proiecte noi, încât mă aglomerez, poate, prea mult. Curiozitatea mă împinge mereu. Ar trebui să devin mai selectiv.
M.D.: De câte ori ai venit în Craiova?
C.T.: De patru ori: pentru Julius Caesar (regia Peter Schneider), pentru The Vibrator Play (regia Dragoș Alexandru Mușoiu), pentru Operațiunea Marte (regia Dragoș Alexandru Mușoiu) și pentru Oedip Rege (regia Declan Donellan).
M.D.: E interesant ca ai început cu Victor Ioan Frunză, care e la vârsta pensiei, dar lucrezi și cu cei tineri. Te cunoaște toată lumea. Scrii și pentru film. Când mai ai timp pentru tine?
C.T.: Trebuie să-mi gestionez mai bine timpul. Să învăț să spun 'nu' unor proiecte. Timpul alături de fetițele mele este unic. Sunt momente care nu se întorc niciodată. Și mă încarc. Lucrez mai mult noaptea sau când dorm ele.
M.D.: Înregistrezi compozițiile.
C.T.: Folosesc tehnologia. Imediat ce creez un cântec l-am și înregistrat. Nu se pierde nimic.
M.D.: În mintea ta ce se aude? Inspirația vine oriunde?
C.T.: Inspirația vine la pian. Bine, când încep colaborarea cu un regizor, și spune cum ar vrea să fie muzica, la mine deja încep să se învârtă rotițele creației. În ce direcție să scriu. Dar ca să scriu concret audibil, numai la pian.
M.D.: La Oedip ce ți-a cerut Donellan?
C.T.: A fost foarte interesant. Mi-a transmis prin Laurențiu Tudor. Cred că o singură propoziție. Că îi trebuie un vals din epoca imperiului austro-ungar. Foarte puțin. Am nimerit și a fost mulțumit de prima dată.
M.D.: Am văzut un spectacol de la Teatrul Țăndărică, la care ai scris muzica (Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele). Fabulos.
C.T.: Am scris foarte mult pentru spectacole dedicate copiilor. Și am în plan să fac propriile mele spectacole pentru copii.
M.D.: Te referi și la text?
C.T.: Mă refer la echipa cu care să lucrez. Eu am făcut Micul prinț la Teatrul Matei Vișniec din Suceava. Un musical, un concept nou. Textul a fost rescris de Cezara Fantu. A fost cu buget mic. Dar propunerea mea i-a plăcut directoarei Carmen Steiciuc și a trebuit să mă ocup de tot, din limitări de buget. N-a fost ușor deloc, recunosc, dar m-am bucurat de încredere. Un spectacol care include mult video, pe imagine, cu actori în dialog cu proiecția micului prinț, un spectacol mai european, chiar și coregrafia (semnată Alina Dincă Puscașu) am cerut să fie mai contemporană. A fost greu și unic, într-un fel. Nu s-a jucat mult, nu știu când se va relua. Nu am un feedback, pe care mi-l doresc.
M.D.: La Festivalul Tinerilor Regizori Theater Networking Talents - TNT, 2022 am observat că au devenit regizori nu doar unii proveniți din actori, ci și unii dintre cei care au început ca scenografi.
C.T.: Eu am făcut ce am putut. Pentru că nu e chiar zona mea. De aceea am și cerut să scrie pe afiș "direcție de scenă", nu "regie", pentru că e altceva. Eu cred foarte tare că fiecare trebuie să-și facă treaba lui. Sigur că sunt cazuri în care oamenii își depășesc sfera și fac lucruri chiar mai bune, dar eu cred că o echipă mai colorată are șanse mai mari de reușită. Fiecare, pe segmentul lui, oferă la maxim ce știe bine.
Muzica lui Cári Tibor este și aici:
https://soundcloud.com/cari-tibor
https://www.youtube.com/user/caritibor