Un discurs foarte intim

Tot citind din Kaștanka lui Cehov mă-nveselesc oleacă, numai că nu se vede cu ochiul liber. Ce-nseamnă că mă înveselesc? Înseamnă că nu mai plâng fără oprire, cu ochii întorși spre interior, acolo unde se derulează imagini din trecutul apropiat. Înseamnă că m-a atins și pe mine o rază de soare, numai una, cu tandrețea unei aripi de lebădă.

Nu mănânc, nu mă spăl și nu dorm de trei zile. Mă simt așa ca o cățelușă abandonată sub pragul de la intrarea într-o crâșmă vai de mama ei, iarna, în ninsoare și furtună. Și noapte fără stele sau lună. Mai trece câteodată un om bun, în zorii zilei, mă mângâie pe cap și îmi aruncă o coajă de pâine uscată. Chiar și bețivii care vin la crâșmă, după ce au băut un păhărel de tărie, mă scarpină după urechi sau pe nas sau sub botic, iar eu zâmbesc timid și scot un schelălăit de soprană răgușită. Și copacii se apleacă spre mine, scuturând zăpada care îi încarcă. Îmi vorbesc cu milă, parcă, mă întreabă ce mai face sufletul meu ros și sfârtecat. Și stelele îmi aruncă fraze spirituale, când mai apar pe cer. Iar ziua, păsărelele zglobii îmi cântă de dor, de jale, de chef, de mahala. Ieri noapte, luna s-a întors spre mine cu chipul Fecioarei Maria, iar eu am știut că mă voi ridica din acest sânge și toți vor vedea că am fost întotdeauna o lupoaică, nu o cățelușă, că am colți de fier, nu de lapte și că mușc fiindcă că n-am niciun stăpân.

Trebuie să vă închipuiți pe dată forma mea actuală. Un trup subțire de mlădiță, cu sâni feciorelnici ca două piersicuțe timide, un trup costeliv, cu oasele la vedere, ca la mârțoage, un cap cu cearcăne de cenușă, cu gură uscată, obrajii supți ca la pisicile nemâncate, un păr stricat, negru, plictisitor, tâmple ferme de la gânduri. Acest trup se mișcă de parcă un păpușar îl trage leneș prin fire de ață ruginite. Spală vase acest trup. Fără plăcere. Înainte, îmi scoteam verigheta când spălam vasele. Acum nu mai am verighetă și fac acest gest mecanic de a-mi elibera degetul. Lipsește o parte din mine. Dar mi-am promis: următoarea verighetă va fi lipită cu aur topit în suflet, iar eu nu voi mai spăla vase niciodată.

Cât de ciudată și indestructibilă e puterea enigmatică a dragostei: o prințesă plânge după un țăran care plânge după o altă țărancă. Sigur, așa am reușit să o pun dur în cuvinte, acum când sunt plină de ură. Nu mă pot compara în fotografii cu femeia fostului meu soț, o blondă superbă cu ochi albaștri și buze de Angelina Jolie. El plânge după ea, iar eu spăl vase și îmi dau jos verigheta-fantomă. Dragostea are puteri mistice prin care transformă realitatea în distopie. Dar să vă spun cum a început totul.

Sentimentul de lup-singur îl am de la tata. De la el am mai moștenit, pe linia paternă: depresia, dragostea pentru alcool, dragostea pentru lecturi și poezie, durerile de inimă, circulația proastă a sângelui, oci ciornie și sprâncenele stufoase, ca de smoală, ceea ce toți cei din haită moștenim, ochii și sprâncenele astea de sălbatici întunecați. De la tati am iubirea pentru muzica lăutărească veche și balade românești, romanțe, muzică de pahar, muzică ușoară, muzică grea, dar și muzica-muzică, a compozitorilor clasici, concertele de pian, de vioară, de contrabas și contra-firii, concerte de scandal în familie și concerte de râsete după un banc bine spus. De la el am moștenit orgoliul nemăsurat, mândria, șiretlicul prin care îți camuflezi vulnerabilitatea astfel încât lumea să creadă că ești implacabil, că ești tare, tonic, că ești ceea ce se cheamă "puternic". De la el am luat dorința de a domina, de a conduce, pentru că numai așa poți fugi de cunoașterea adevărului, numai așa poți da uitării că nu te poți controla nici măcar pe tine însuți. Pe linie paternă am primit patima culturii, snobismul, elitismul, convingerea că dacă citești cât mai multe cărți, dacă studiezi cât mai mult, dacă ești tot mai intelectual și ești cât mai educat, manierat, grațios, dostoievskian, ești mai bun decât ceilalți, mai nobil, mai curat, mai înalt și mai luminos. De la el fascinația pentru icoane, cruci, biserici, mirosul liniștitor de tămâie, aurul, aurul.

Astfel, copilăria mea a avut un singur scop: să devin varianta feminină a tatălui meu. Și am acordat multă atenție spatelui meu drept, cursurilor de balet, pian, pictură, cor. Multă atenție rochițelor mele aduse de peste tot din Europa. Multă atenție enciclopediilor. Multă atenție superiorității mele atent confecționate. Multă atenție unei fortărețe care n-a rezistat până astăzi. Ce fortărețe vor rezista dacă vor fi construite cu brațe de copil? Un copil care a reușit, slavă Domnului, să alerge prin iarbă, să cânte prin livadă, să se hârjonească cu câinii, să pescuiască în iaz, să coloreze pe asfalt. Numai că niciodată n-a iubit alt copil, a iubit numai pe adulți, în special pe adulții morți deja. În special pe ruși.

Și cum stau eu așa în sevă de amărăciune, părăsită și țicnită, mi-amintesc de unchiu' Ion Lupu, fratele cel mai mare al tatei, care a murit acum opt ani și care a fost scriitor și ceva cu serviciile secrete. Ion avea niște ochi atât de sclipitori și adânci, că păreau două ape de dincolo de Calea Lactee. Iar eu mi-l amintesc cu părul foarte alb, ca părul de vulpe polară, și cu un zâmbet înțelept. În mintea mea, așa ar fi arătat Socrate dacă era moldovean. Ion nu arăta prea diferit nici când l-am văzut în coșciug. Îl regret. A plecat prea devreme. Nu a apucat să mă întâlnească pe mine cea adevărată. Știa că vreau să devin scriitoare ca el și probabil mă considera o fetiță deșteaptă fiindcă într-o zi mi-a vorbit despre cum să scrii. Cum se scrie? Din viață se scrie. Din ce te doare și din ce e mai adevărat. Și din istorie. Unchiul Ion a scris și o carte despre Ștefan cel Mare și Sfânt. Dacă aș fi fost fiica unchiului Ion, probabil nu s-ar fi schimbat prea multe, dar nu m-aș mai fi uitat după băieți atât de mult. Da, pe linie paternă am moștenit și don juan-ismul.

Am aruncat o pungă mare de vișine congelate într-un castron și cu mintea de copil, cred că dacă le zgâlțâi, se vor dezgheța mai repede. Sunetul pe care le face textura lor este sunetul de mare. Parcă aș avea un castron plin cu scoici. Mi-aș face un șirag de vișine înghețate. Asta îmi amintește de o poezie pe care am scris-o cândva pentru E.B., dar mai aprig îmi amintesc că și el mi-a scris mie... doar două, dar foarte frumoase poezii.

Ce interesant că masculii ce mi-au guvernat viața erotică internă cel mai intens sunt toți trei E: E.Ț. - călugărul. E. P. - soțul. E. B. - prietenul. Cu un prieten bun am rămas și eu din toată treaba asta cu e-urile. De celelalte inițiale din viața mea nici nu mai pomenesc. Fiasco!

11.07.2015 - kalinka é palinka - de E.B.
Uneori
am impresia că toate sunt luate.
am întârziat la bal. am ajuns să dansez
kalinka în colțul camerei.
Mai știu să dansez vals? nu mai știu
Mai știu să valseaz? nu știu
Mă dor picioarele, oasele și coastele
de la atâta kalinka
Kalinka é palinka
Gata cu kalinka
Ia-mi kalinka de la gură

katyushă invită-mă la dans
Invită-mă la dans katyushă
adu-mi aminte să valsez katyushă
n-am mai valsat de doi ani katyushă
valsam bine katyushă valsez bine katyushă
tu dansezi bine? Știu că dansezi bine katyushă
Dar tu încă dansezi katyushă tu încă dansezi
și mi-e rușine să-ți invit valsul, să-mi
primești valsul
îți invidiez valsul katyushă
să valsezi în frumos katyushă

eu te voi privi cum valsezi în mijlocul
camerei sub cel mai înstelat candelabru
eu vă voi privi pe voi cum vă-nvârtiți
eu îmi voi bea kalinka până-mi amorțesc
picioarele
eu îmi voi juca palinka până-mi amețesc
pupilele
eu voi bate cu picioarele pământul
eu voi săpa o groapă cu kalinka în care mă
voi scurge ușurel

Te pup katyushă te pup

Dar nu E.B. m-a numit primul Katyusha. Ci Laly. Mătușa mamei mele, Laly. Sora bunicii mele, Laly. De la ce vine Laly? Cine poate să știe?

Spală, curăță, gătește, du aia, fă aia, ține asta, ia aia, pune asta, nu acolo, pune aici, dincolo, mai sus, mai jos, prea la stânga, prea la dreapta, încalță copiii, încheie-l pe Alex la geacă, fă-i codițe împletite lu' Catrina! Ea a fost Laly. Alex e fratele meu. Catrina sunt eu. Da, după uragan.

Laly mă striga Catrina sau Catiușa, în funcție de cât de cuminte eram. De ce nu le spune nimeni oamenilor mari că puterea cuvintelor acționează asupra destinului unui copil? Astăzi, în matryoshka de mine, le am și pe Katrina, și pe Katiușa.

Și Катюша am fost doar a soțului meu. Singurul care... singurul pe care... eu... soțul meu care nu mai este soțul meu... pentru care katyusha a murit... pentru care mi-am dorit să trăiesc și să mor... să mor...

Am cunoscut multe Ecaterine sau Ekaterine sau Yekaterine în ultimul an. Nu în România, evident. Iar eu am obișnuit să mă prezint Katia sau Katiușa sau Katiunia sau Katiușka. Procesul meu de rusificare a început de mult, dar a luat amploare chiar în anul 2022. Ce sincronizare idioată. Astăzi, când toți urăsc Mama Rusie, eu mă trec prin apele în care s-a scăldat și micuța Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst. Dar nu are importanță. Pasiunea mea nu știe ce e aceea rușine. N-a știut niciodată. Voi continua să iubesc, să studiez și să mă peticesc cu bogăția culturii ruse. Chiar pe sub tejghea, dacă e nevoie.

Și deodată, clinc! imaginația. O lume a viitorului. Imperiul lui Putin a fost distrus! Iar rușii sunt toți interziși. Periculoși! Mă văd pe mine vorbind franțuzește și ascultând Tchaikovsky pe ascuns. Le fac rost copiilor mei de Frații Karamazov prin contrabandă. Contrabandă cu Gorki, contrabandă cu Esenin, contrabandă cu Tolstoi! Priviți, dragii mamei, o înregistrare video interzisă pe care am reușit să o obțin foarte greu, cu spectacolul Unchiul Vanea în regia lui Rimas Tuminas, de la Teatrul Vakhtangov! Iar aici o avem pe Maya Plisetskaya în Carmen. Pe perete atârnă o icoană de Andrei Rublev, de aceea nu primim niciodată oaspeți la noi, decât dacă nu sunt artiști plastici sau critici de artă. Unde mai putem viziona Tarkovsky? Mai putem găti soleanka? Mai putem mânca șubă? Mai putem bea vodkă?