(Călătoria în această țară a avut loc în vara anului 2021)
Când mă gândesc la Namibia, mă gândesc la cea mai extraordinară și pură experiență. O frumusețe brută, organică, marcată prin simplitate și culori care se întrepătrund perfect creându-se o atmosferă magică și unică. Namibia este un loc al regăsirii interioare, al simplității, al purității din toate punctele de vedere, al cunoașterii, al descoperirii - te face să vezi viața și din alte perspective.
Fiecare călătorie este despre oameni și locuri, despre adaptare și cunoaștere, dar în Namibia acest proces este unul foarte intens, care te marchează și te modelează.
Cel mai mare vis și cadou a fost și este să călătoresc, să pot vedea fragmente din această lume, căutând frumuseți autentice și specifice locului. Aceste experiențe rămân adânc întipărite în suflet și memorie, dar nu au același farmec dacă nu poți împărtăși bucuria cu cei din jur prin fotografie sau câteva cuvinte imprimate pentru păstrarea vie a detaliilor. Acest proces este întârziat de cele mai multe ori deoarece este nevoie de timp pentru a te dezmetici din euforia și adrenalina călătoriei pentru a te aduna și a reuși să redai prin selectarea fotografiilor și a cuvintelor farmecul și măreția locurilor din Namibia și nu numai.
Când am ajuns în Namibia, ghidul nostru Andrew mi-a spus de foarte multe ori: "Namibia is a blessed place". La început mi s-a părut puțin exagerat deoarece din fotografiile de pe internet, din documentare, era o țară frumoasă într-adevăr, cu locuri unice și fascinante, dar părea și o țară foarte aridă, săracă și greu de parcurs când te gândești că trebuie să ieși din confortul cu care ești obișnuit. Așa că așteptările mele nu au fost mari dar nici mici, am încercat să nu subevaluez dar nici să supraevaluez această călătorie; eram fericită în primul rând că voi reîntâlni oameni pe care nu îi mai văzusem din cauza perioadei blocate de pandemie, că voi avea ocazia să întâlnesc și alți oameni frumoși; și apoi că vom descoperi locuri noi.
Drumul de la aeroport la prima cazare în Etosha a fost lung și puțin obositor, dar energia grupului a făcut să fie perceput ca mult mai ușor și rapid. Mersul cu mașina urma a fi parte din călătorie, și cum nu este vorba doar de destinație ci de întregul proces, începi să observi totul în jur, începând cu banalul drum din față care pare nesfârșit. Drumurile sunt surprinzător de bune pe porțiuni mari, alteori poate fi arid, chiar stâncos pe alocuri și plin de praf, dar cu toate acestea peisajul are o frumusețe stranie. În depărtare se pot zări munți în nuanțe de maro / cărămiziu / gri conturați în umbre de indigo, care se înalță din câmpia plată în nuanțe de galben / verde /cărămiziu / praf alb, iar cerul de un albastru pastel incredibil face ca tot acest tablou să fie într-o armonie și echilibru perfect.
Sunt multe zone neatinse de om, iar distanța între orașe este destul de lungă astfel încât în aceste tranzitări ai ocazia de a zări în depărtare diverse animale: orix, empala, girafe, bibilici, păsări, veverițe etc ocazional pe marginea drumului, trebuie doar să iți deschizi sufletul și ochii și să lași toată informația să ajungă la tine.
Etosha
Ca în multe parcuri naționale există reguli și reglementări stricte pentru a proteja fauna și viața sălbatică; dar și a noastră (nu ai voie să cobori din mașină, nu ai voie să faci gălăgie și, cel mai important, trebuie păstrată curățenia). Dacă nu ai mai fost în safari, Etosha este un bun început deoarece îți oferă o varietate de animale și păsări, iar vegetația se schimbă ușor pe măsură ce înaintezi în inima parcului.
Parcul este foarte mare, iar animalele pot migra dintr-o zonă în alta, iar pentru a le ajuta tranziția există ochiuri de apă artificiale în tot parcul (pe lângă cele naturale la care accesul cu mașina este mai greu), astfel încât toate animalele să poată avea apă. Deoarece nu sunt naturale, ochiurile de apă au fost amplasate în zone strategice care permit observarea animalelor la o distanță considerată sigură pentru toată lumea (pentru a nu speria animalele care vin să bea apă, ca și pentru fotografi sau curioși să le observe). La unul dintre aceste ochiuri de apă am dat peste un număr impresionat de animale, fauna a fost în continuă schimbare făcând fiecare moment unic. Deși știai că mai sunt locuri de văzut parcă îți era greu să te desparți de acel loc. A fost unul dintre multele momentele magice care aveau să fie.
Himba
La o oră de Parcul Național se află un sat: Omapaha Himba. În prezent în sat a rămas un grup mic de membrii ai tribului, din cauza pandemiei restul plecând spre nord. În acest loc magic, locuitorii au reușit să păstreze cu strictețe tot modul lor de viață neschimbat și se face un schimb cultural incredibil de frumos; cei interesați pot afla despre istoria tribului, obiceiuri, activități zilnice: ritualul spălării la femei care diferă, al hainelor, diferența coafurilor, a bijuteriilor pe care le poartă, tradiția focului sacru și a rugăciunilor etc. Și chiar dacă sunt bariere lingvistice, îți exemplifică și îți explică cu mândrie și demnitate totul.
Oamenii tribului te întâmpină cu zâmbetul pe buze și cu tradiționalele cuvinte "Moro Moro" care înseamnă bună și "Okuhepa" care însemnă mulțumesc. Cu cât stai mai mult în sat, cu atât totul devine mai natural, simplu și frumos; iar lumina apusului amplifică frumusețea dansurilor, a cântecelor și a jocurilor copiilor cu râs cristalin.
Ca să puteți înțelege mai bine frumusețea și unicitatea tribului este necesar să vă detaliez câteva din obiceiurile și tradițiile lor:
* Una dintre aceste tradiții este legată de venirea pe lume a unui copil. Ei nu consideră data nașterii momentul în care copilul a venit pe lume, și nici momentul în care a fost conceput, ci ziua în care copilul a fost gândit sau dorit în mintea mamei.
Când o femeie himba se hotărăște să facă un copil, ea se duce singură în pădure, se așază sub un copac și ascultă până când aude cântecul copilului care vrea să vină pe lume. Apoi ea se întoarce la bărbatul care va fi tatăl copilului și îl învață și pe el acest cântec în timp ce îl concep fizic; din când în când, ei murmură cântecul copilului, pentru a-l chema.
Când mama este însărcinată, ea le învață și pe bătrânele satului acest cântec, ca atunci când copilul se va naște, toate persoanele din jurul ei/lui să-i cânte cântecul, ca semn de bun venit în această lume.
Apoi, pe măsură ce copilul crește, și ceilalți oameni vor învăța cântecul copilului. Atunci când cade și se rănește, cel care se află în preajma lui poate să-l ridice și să-i cânte cântecul. Iar atunci când copilul face ceva bine sau trece prin perioada pubertății, membrii comunității îi cântă cântecul în semn de cinste. Iar în timpul vieții sale, dacă copilul (băiat sau fată) face ceva greșit / reprobabil, el este chemat în centrul satului, iar oamenii comunității formează un cerc în jurul lui și îi cântă cântecul.
Membrii tribului Himba au convingerea că îndreptarea unui comportament greșit nu se face prin pedepse, ci prin arătarea iubirii și reamintirea identității sale celui care a greșit. Ideea este că atunci când îți recunoști propriul cântec, nu mai ai nici o dorință să faci ceva ce ar putea răni un alt om. Cântecul propriu îl însoțește pe copil / om pe tot parcursul vieții.
* Ca orice femeie, și femeile acestui trib au o afinitate pentru frumos, iar unul dintre lucrurile care ies imediat în evidență este culoarea neobișnuită a pielii. Nuanța de roșu este dată de o pastă numită otjize (o combinație de grăsime / cremă - numită de ei unt, care are textura cremei de gălbenele de la noi, și ocru - pulbere provenită de la rocile care se găsesc în zonă și pe care ele o pisează cu migală), care are rolul de a proteja pielea de arsuri, transpirație și de mușcăturile insectelor.
În perioada marii secete din Namibia doar bărbații aveau voie să folosească apa pentru a se spăla (se pare că acest obicei este încă valabil și în ziua de azi). Femeile au fost nevoite să găsească o altă metodă pentru a-și face igiena zilnică, și au găsit chiar una ingenioasă. Ele pun cărbune încins într-un vas / placă peste care pun ierburi aromatice și mir, și așteaptă ca acest amestec să înceapă să fumege. Cu fumul respectiv, ele "se spală". Explicația acestui proces este simplă: fumul / aerul cald permite ca porii pielii să se deschidă și aceștia lasă aerul parfumat să pătrundă în piele. Pentru o "spălare" generală, femeile se acoperă cu o pătură (piele de vită sau capră) sub care pun vasul / placa cu amestecul respectiv. Acest proces se poate repeta de mai multe ori pe zi. Ritualul se pare că dă roade, pentru că femeile tribului Himba sunt considerate printre cele mai atrăgătoare și curate, pielea lor este extrem de fină, iar ele emană un parfum foarte plăcut.
* O altă caracteristică a femeilor din acest trib constă în realizarea coafurilor. Pentru femeile himba, împodobirea este cel puțin la fel de importantă ca pentru o femeie modernă, doar că e total diferită. Este o tradiție la care țin cu mândrie de secole. La bază au șuvițele de păr împletite pe mai multe rânduri aproape de scalp, care apoi sunt îngropate în pasta roșie iar la capătul acestora se împodobesc / accesorizează cu meșe care sunt făcute din păr de capră.
Stilurile sunt diferite, și depind de stadiul vieții în care a ajuns respectiva femeie:
- când ești copil
- când ești la pubertate
- când e necăsătorită
- după căsătorie
- după primul copil.
Aceste coafuri sunt accesorizate și cu diferite tipuri de bijuterii, care se schimbă și ele în funcție de stadiul vieții. Dacă nu îți poți da seama după coafură de stadiul în care se află femeia, îți poți da seama după tipul de bijuterie purtat.
Deși bărbații sunt mai puțin "spectaculoși", au și ei obiceiurile lor capilare - după căsătorie trebuie să poarte permanent un soi de turban.
* Focul Sfânt joacă un rol foarte important în viața tribului; paznicul focului (de obicei cel mai în vârstă și cel mai respectat om al tribului) are grijă de foc și se asigură că mocnește mereu. În jurul focului au loc toate ritualurile religioase.
Nu ai voie să treci linia sfântă dacă ești străin și nu ai fost invitat în sat. Linia pleacă de la intrarea principală a colibei șefului, apoi merge drept până la locul religios și poate continua până la intrarea în staul a vitelor. Acest foc se ține aprins până la moartea paznicului (nu are voie să se stingă), iar când paznicul moare, i se arde coliba.
La acest foc, paznicul sau șeful tribului se roagă. Ce este interesant e că ei nu cred în zei, ci în strămoși; de exemplu șeful se roagă la cel mai apropiat decedat, să zicem de exemplu că acesta este bunicul: îl roagă pe bunic să ia rugămintea și să vorbească cu străbunicul ca să o ducă mai departe, apoi acesta să vorbească cu stră-străbunicul și tot așa până la primul himba. Ca urmare a acestui ritual ei știu că lucrurile / dorințele nu se pot îndeplini imediat deoarece mesajul are de parcurs un drum foarte lung atât la dus cât și la întors; și în același timp că există și riscul de a se pierde pe drum; astfel ei învață că trebuie să aibă răbdare.
Mai sunt lucruri de spus despre acest trib incredibil, dar cred cu tărie că trebuie păstrată și o fărâmă de mister pentru a nu da în vileag toată magia momentului și a locului. Ca să înțelegi și să asimilezi trebuie să fii acolo; și cu inima deschisă vă recomand să nu săriți peste o asemenea experiență (vă asigur că totul este sigur, nu există pericole).
Skeleton Coast
Spre Skeleton Coast / Desert Breeze, mersul cu mașina între ocean și dune, apoi doar pe dune, îți poate tăia respirația. Este un amestec de adrenalină, curiozitate și nerăbdare să ajungi în vârf. Odată ajuns totul este magic: într-o parte ai un orizont cu dune aurii iar în cealaltă parte un orizont al oceanului de un albastru nesfârșit. Acest loc te face să te simți mic și nimic nu mai contează, toată agitația și zgomotul interior se disipă. Vântul și valurile oceanului sunt singura muzică pe care o auzi, este o terapie curată. Și încă o dată îmi aduc aminte de cuvintele lui Andrew: "Namibia is a blessed place".
Dead Valey
Ultimul dar nu cel din urmă loc magic a fost la Sossusvlei Dead Valey care se afla în parcul Naukluft. Accesul în parc se face cu mașina, iar după un drum de 45 de minute ajungem la locul unde trebuia să coborâm pentru a parcurge un km pe jos până la faimosul platou. De la mașină la platou a fost necesar un pic de efort prin nisipul moale cărămiziu care era împrăștiat de un vânt destul de puternic care modela dunele; dar la final tot efortul a meritat din plin.
Panorama de sus către platoul Dead Valey pare ireală și fascinantă, o altă lume. Începe să se simtă o energie parcă apăsătoare între măreția și istoria locului, așteptarea răsăritului, vântul care împrăștia tot nisipul și praful alb al ceramicii de pe jos, formele abstracte ale salcâmilor vechi de aproape 900 de ani; inima ți se face mică și din nou totul se estompează în jur; ai vrea să faci fotografii și te pierzi vrând să captezi fiecare secundă.
La răsărit umbra dunelor descoperă treptat platoul, și în acel moment toată valea este învăluită într-un amestec de mister și culoare: contrastul puternic dintre dunele de nisip cărămizii, lutul alb de pe jos și umbrele copacilor care desenează forme pe jos. Se simte ca și cum ar fi de pe altă planetă, și ți se face pielea de găină când te uiți la măreția și formele naturii și te întrebi: "unde sunt, pe Marte sau într-un tablou al lui Dali?".
Am plecat din Namibia luminați și însuflețiți, cu speranța în suflet că ne vom reîntoarce. Namibia trebuie trăită măcar o dată-n viață.
Notă: Echipament Nikon body 750, obiective 70-200mm, 200-500mm, 50mm