Art needs an operation. (Tristan Tzara)
Un Atelier foto. Au trecut mai bine de trei ani de când la unul din atelierele de la Școala de fotografie de la Centrul Cultural Theodor Burada din Constanța, profesoara noastră Iulia Pană ne-a prezentat-o pe Cristina Irian cu proiectul Arhive PoVestite. Am privit atunci cu mare interes fotografiile de demult, apoi timpul s-a scurs ca de obicei.
O cutie. În tot acest timp, acasă, într-un sertar, zăcea o cutie cu fotografii vechi ale familiei mele.
Indexare, cercetare. Am înțeles că practic te poți juca în multe feluri cu fotografia veche! Aveam fotografiile, după un timp am obținut doi arbori genealogici și o monografie a familiei. Începuse munca de indexare. Am ales să descompun și să recompun acea arhivă, ca într-un joc, am ales să reinterpretez fotografiile într-un proiect artistic și experiența în sine a fost o magie - fără exagerare!
Veche, vechi. Se pare că există un ciclu, în care un anumit tip de fotografie devine interesant. Azi se discută destul de mult despre fotografia vernaculară și fotografia veche de autor. Fotografiile din cutia familiei mele sunt de tip postcard sau cartonate, adică fotografii construite (făcute) în Ateliere foto în care fiecare subiect devenea un personaj în sine. Așadar acest tip de fotografie nu e destinat unei expuneri mediatice, tocmai prin caracterul ei personal / intim dar, în același timp, are relevanță culturală și istorică. Era o fotografie circulată, cu față și verso, așa cum se vede în album.
Strămoșii mei. Deseori mă întreb ce resort interior a declanșat în mine pasiunea pentru fotografiile din cutia pe care am ignorat-o zeci de ani. Probabil mi-am îndreptat atenția spre pozele bunicilor, ca într-o contra-mișcare a prezentului față de milioanele de fotografii care invadează virtualul. M-am trezit că privesc cu alți ochi fotografiile făcute în cabinetele foto din România anilor 1910-1930, când un portret devenea sărbătoare și un moment de neuitat. Nu pot să nu mă gândesc câți dintre noi ar mai avea răbdare să stea nemișcați minim 10 secunde pentru expunerea plăcuței de sticlă din aparatul cu burduf. O altă experiență!
Călătoria. Așa a început călătoria mea cu o cutie cu fotografii făcute în urmă cu 100 de ani, în care timpul petrecut cu strămoșii a contat mai mult decât destinația.
Îndoieli. Nesiguranță. Bucurie. Extaz. Îndoieli. 2020 și 2021 au fost anii în care am creat pentru prima dată imagini din categoria Fine Art Collage, ani în care am studiat curente artistice de acum o sută de ani, ani în care am trecut prin toată gama de emoții: îndoieli, dezamăgire, extaz, grijă, nesiguranță, bucurie, calm. Am fost într-un continuu dialog mut cu strămoșii și uneori la un pas de a abandona proiectul. M-am lăsat prinsă într-un vortex temporal alături de Tristan Tzara cu "Art needs an operation" , Man Ray cu tehnica "colajului creat sub impresia conexiunilor sale cu artiștii suprarealiști", Chagall cu "Atelierul Liber", Picasso cu "tablourile cubiste care au descompus realitatea" și a Dorei Maar.
Oare cum ar trebui să intrăm în imagini? În intimități care nu și-au dat acordul la o asemenea expunere. Sigur că totul e făcut cu afecțiune extremă. Poate și un fel de cruzime. Tzara e maestrul cruzimii. A făcut din "Le fruit interdit" "le fruit permis" - îmi scria Marlena Braester.
Ultima etapă - 2022 Expoziția IMAGINAR - strămoșii mei și lansarea albumului cu același titlu la Muzeul de Artă Constanța. Curatorul expoziției și editorul albumului a fost drd. Iulia Pană, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
"Deschideți cartea - atingeți Imaginarul!": magdafulger.com/books
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)