Un răzvrătit la Conservatorul din Paris
Părinţii lui Debussy nu i-au dat nici un fel de educaţie serioasă de cultură generală. Cât despre darurile lui muzicale, cea căreia îi revine într-adevăr meritul de a le fi descoperit şi cultivat este doamna Maute de Fleureville, elevă a lui Chopin. Cunoştinţele sale de pian erau atât de strălucite încât în 1872 Debussy a fost admis la Conservatorul din Paris, la clasele lui Marmontel şi Lavignac. Avea să petreacă aici doisprezece ani, plini de conflicte şi răzvrătire, dar educaţia pe care a primit-o a fost într-adevăr foarte solidă.
În 1879, cu toate că nu se înţelegea cu tânărul Debussy, Marmontel l-a recomandat pe acesta doamnei Nadejda von Meck, misterioasa şi pasionata protectoare rusă a lui Ceaikovski, care căuta un "pianist-cititor" care putea, de asemenea, să predea copiilor ei muzica. Cele trei sejururi în Rusia pe lângă doamna von Meck, prelungite de călătorii în Austria şi Italia urmau să aibă consecinţe importante asupra lui Debussy: îmbogăţire culturală, întâlniri cu muzicieni, audierea marilor lucrări. Între timp, Debussy a devenit elevul lui Guiraud la Conservator. Învăţămintele acestuia, care îl îndemna pe muzician să reflecte asupra artei şi tehnicii sale, i s-au potrivit în mod deosebit lui Debussy, care s-a legat de maestrul său printr-o veritabilă prietenie. În 1883, a fost admis pentru a concura la premiul Romei, dar nu a obţinut decât premiul al doilea, cu cantata Gladiatorul (pierdută). Doar odată cu l'Enfant prodigue ("Copilul minune"), Debussy a reuşit să câştige marele premiu, anul următor. Atunci când a fost anunţat, el a spus "Fie că voi fi crezut sau nu, pot totuşi să afirm că întreaga mea bucurie a dispărut... Am văzut clar atunci plictiselile, grijile pe care le aduce în mod fatal cel mai mic titlu oficial. În plus, am simţit că nu mai eram liber." Aceste fraze îl caracterizează perfect pe Debussy.
Perioada de boemă
După un sejur scurtat la Roma, la Vila Medici, a cărei atmosferă convenţională şi afectată i s-a părut irespirabilă, în 1887 Debussy s-a stabilit definitiv la Paris, pe strada Londra nr. 42. Legătura lui amoroasă cu frumoasa Gabrielle Dupont, zisă Gaby, care a reuşit să facă să supravieţuiască menajul lor din micile sale venituri şi o seamă de întâlniri artistice importante au fost cele care au marcat aceşti ani ai vieţii boeme. Debussy îl frecventa pe Mallarme la faimoasele "seri de marţi" de pe strada Roma. În 1888 a făcut o primă călătorie la Bayreuth; s-a întors în 1889 şi a devenit "nebun după Wagner". Mai târziu, avea să-şi renege cu şi mai multă violenţă "idolul". Tot în 1889, la Expoziţia universală, Debussy a descoperit muzica Extremului Orient. În acelaşi an, a citit partitura de la Boris Godunov de Mussorgski pe care Saint-Saens o adusese din Rusia. Dar aceste descoperiri muzicale păreau să răspundă unor rezonanţe interioare proprii, mai mult decât să exercite "influenţe" asupra lui.
Vicisitudinile vieţii publice
Prima audiţie a Preludiului la după-amiaza unui faun, de pe 22 decembrie 1894, a fost triumfală (lucrarea a fost bisată) şi a marcat sfârşitul perioadei "boeme" şi începutul unei vieţi publice zbuciumate, polemice, care a culminat cu premiera operei Pelleas şi Melisande. În cursul celor zece ani care despart descoperirea piesei lui Maeterlinck de tumultuoasa primă reprezentaţie a operei din 1902, au luat naştere alte capodopere: cele Trei cântece din Bilitis pe poeme de Pierre Louÿs, Nocturnele, Pour le piano ("Pentru pian"). Ani plini de dificultăţi, atât material, cât şi afectiv: Lily Texier, angajată la o casă de modă şi cea mai bună prietenă a lui Gaby (care a încercat să se sinucidă) a devenit soţia lui Debussy în 1899.
Nocturnele au triumfat pe 9 decembrie 1900, la Concertele Lamoureux. Debussy a început să fie căutat, admirat, să frecventeze cafenele elegante, i-a cunoscut pe Leon Daudet, Reynaldo Hahn, Toulet, Proust. Situaţia lui materială s-a îmbunătăţit puţin, datorită colaborării la Revue Blanche. Monsieur Croche Antidilettante, culegere cuprinzând articolele lui Debussy stă mărturie pentru anticonformismul lui absolut, pentru verva şi umorul său necruţător.
În acest timp, Pelleas era înscris în repertoriul Operei Comice pentru a fi reprezentat în 1902. Atunci avea să izbucnească celebra ceartă între compozitor şi Maeterlinck. Acesta a rezervat rolul Melisandei soţiei sale, cântăreaţa Georgette Leblanc. Dar Debussy, auzind-o pe tânăra scoţiană Mary Garden, i-a încredinţat imediat rolul. "Era într-adevăr aceeaşi voce dulce pe care o auzisem în adâncul sufletului meu..." Maeterlinck i-a retras atunci drepturile, i-a intentat o acţiune în justiţie, dar Debussy a avut câştig de cauză. În sfârşit, lucrarea a fost reprezentată într-o atmosferă vijelioasă, datorată unei cabale orchestrate de Maeterlinck şi prietenii lui. În pauză, "debussiştii" şi adversarii lor s-au luat la bătaie, fiind necesară intervenţia poliţiei. Doar datorită calmului rece al lui Messager, aflat la pupitrul dirijoral, reprezentaţia a putut fi dusă la bun sfârşit. În marea lor majoritate, criticii aveau să demonstreze o totală lipsă de înţelegere faţă de această lucrare. Cu toate acestea, a doua reprezentaţie a fost triumfală, iar Pelleas s-a jucat timp de trei luni cu casa închisă. Din acel moment, Debussy devenise un compozitor celebru.
Anii consolidării stilului.
În 1903, Debussy a făcut cunoştinţă cu Emma Bardac, născută Moyse, femeie frumoasă, strălucitoare şi, în plus, muziciană. Şi-a dat întâlnire cu ea la Pourville în 1904, abandonându-şi soţia care, aşa cum făcuse Gaby nu cu mult timp în urmă, a încercat să se sinucidă. Scandalul a izbucnit, presa şi publicul au luat partea soţiei părăsite. Rupând cu toată lumea, Debussy s-a refugiat la Jersey, apoi la Dieppe, unde a terminat Marea. După un dublu divorţ, Debussy şi Emma Moyse s-au căsătorit în 1905. S-au instalat într-un elegant hotel particular din piaţa Bois de Boulogne, unde s-a născut fiica lor, Claude-Emma, zisă Chou-chou. De atunci, Debussy a dus o viaţă confortabilă şi retrasă, dedicată muncii, în timp ce renumele lui se răspândea în întreaga lume, iar Pelleas triumfa la Bruxelles, Berlin, Roma, Milano, apoi New York.
Debussy a scris o mare parte a creaţiei lui pentru pian (cea mai vastă din muzica franceză, după aceea a lui Faure) între 1902 şi 1908,: Stampe, Măşti şi Insula veselă, cele două culegeri de Imagini, Childrens' Corner. Principalele piese de muzică vocală au fost redactate în aceeaşi perioadă: Trei cântece din Franţa, a doua serie din Serbările galante, Promenada celor doi amanţi. În sfârşit, Imagini pentru orchestră, a căror orchestraţie a fost terminată de A. Caplet. Două proiecte scenice după Edgar Poe nu au fost duse la bun sfârşit: Diavolul în turnul cu clopot şi Căderea casei Usher. Părţile terminate şi schiţele acestei a doua lucrări, recent completate de Juan Allende Blin atestă o intenţie creatoare mergând încă mai departe decât Pelleas, în reînnoirea operei.
În 1910, Debussy a fost invitat de Diaghilev să colaboreze cu D'Annunzio la o lucrare pe tema sfântului Sebastian, având-o pe Ida Rubinstein în rolul principal. Terminat în trei luni, Martiriul Sfântului Sebastian a fost reprezentat la Teatrul Châtelet de Baletele ruse, cu un succes destul de incert. Diaghilev i-a comandat de asemenea lui Debussy baletul Jeux reprezentat în 1913, în coregrafia lui Nijinski, cu două săptămâni înainte de premiera agitată cu Sacre du printemps. Totuşi, nici acest eveniment, nici subiectul "scandalos" (un discret joc erotic în trei) nu au fost cele care au sortit această lucrare magistrală indiferenţei şi uitării pe care avea să le cunoască până după al doilea război mondial.
Războiul din 1914 a trezit în Debussy sentimente naţionaliste violente. Am putea găsi aici motivele ostilităţii faţă de Schonberg, pe care îl califica drept "periculos". În această perioadă, compozitorul a început să-şi semneze lucrările "Claude Debussy, muzician francez", acesta fiind cazul celor 3 Sonate pentru violoncel şi pian, flaut, violă şi harpă, respectiv vioară şi pian. Din 1915 datează, în sfârşit, ultimele capodopere, cele Douăsprezece studii pentru pian şi suita En blanc et noir pentru două piane. În 1917, deja grav bolnav, Debussy a apărut în public pentru ultima oară, pentru a cânta a treia sa sonată, împreună cu Gaston Poulet. Moartea lui avea să survină la Paris, în 1918.
Modernitate şi îndrăzneli
De-abia astăzi începem să înţelegem modernitatea creaţiei lui Debussy şi să-i putem aprecia semnificaţia. El a regândit raporturile între elementele constitutive ale fenomenului muzical, a instaurat ierarhii mobile între acestea, creând forme inedite pentru fiecare nouă lucrare. Limbajul lui denunţa vetustul metodelor de apropiere analitică tradiţionale, aflate încă la modă. Ireductibil la aceste metode, ca şi la categoriile normative ale genurilor sau schemelor formale prefabricate, acest limbaj este în aceeaşi măsură ireductibil la acele categorii ale istoriei care provin din principiul filiaţiei. Într-adevăr, Debussy ne apare fără predecesori, ca şi fără succesori imediaţi ("debussiştii mă omoară"). Predecesorul lui nu este Franck, ci Monteverdi; urmaşii lui nu sunt palizii săi epigoni, ci Varese, Messiaen, Boulez. Debussy îşi anticipă cu jumătate de secol epoca.
Traiectoria lui este de o remarcabilă unitate: Debussy este pe deplin el însuşi, dintr-o dată, în Preludiu la după-amiaza unui faun. Ultimele lui lucrări, scrise până în pragul morţii, mult timp incorect înţelese, dacă ne raportăm la îndrăzneala lor, sunt creaţii vizionare: Studiile, En blanc et noir. Iar traiectoria lui este solitară, el neavând contemporani demni de acest nume decât în literatură (Mallarme) şi în pictură (Monet din Nympheas).
S-au comentat mult influenţele suferite de Debussy şi chiar li s-a exagerat importanţa. Nu se ştie dacă Debussy a ascultat muzica lui Musorgski în timpul sejururilor sale în Rusia, iar el a vorbit puţin despre rezonanţele pe care i le-a suscitat partitura lui Boris Godunov, citită la Paris. Fără îndoială, el a găsit în această "artă de o sălbăticie ciudată", un principiu de independenţă pe plan armonic. Oricum ar fi, cu siguranţă, dacă nu putem vorbi despre influenţă, este vorba cel puţin despre un rol "revelator" pe care muzicianul rus îl va avea asupra tânărului muzician francez, aflat în plină evoluţie. În ceea ce-l priveşte pe Wagner în schimb, problema este mai ambiguă. Interesul — mai tardiv — pe care Debussy l-a avut pentru muzica wagneriană, s-a îndreptat către planurile armonic, tematic, teatral. Cu toate acestea, în Pelleas "este vorba mai degrabă de arabescuri legate de personajele însele, doar cu variaţiuni decorative şi care nu irigă opera în totalitate" (Boulez). Cuvântul cheie este dat de însuşi Debussy: "De aici înainte ar trebui realizată căutarea de după Wagner (în timp) şi nu după Wagner (în manieră)." Iată ceea ce caracterizează în egală măsură poziţia divergentă în istorie, a celor doi muzicieni: unul se găseşte profund înscris într-o linie care, venind de la Beethoven şi de la romantici, merge către Schonberg, căutătorul "după Wagner". Celălalt este solitar.
Întâlnirea dintre Debussy şi Satie pare mult mai inocentă, aproape anecdotică. Orice ar fi afirmat muzicianul de la Arcueil, consecinţele acesteia ni se par astăzi infime, în comparaţie cu cosmogonia muzicală debussistă. În schimb, întâlnirea cu muzicile Extremului Orient a fost mult mai marcantă, în măsura în care aceste muzici, ascultate în 1889, i-au confirmat lui Debussy concepţiile în privinţa ritmului şi timbrului (bogăţie abundentă a unuia, prioritate structurală a celuilalt), evidente deja în Preludiu la după-amiaza unui faun.
S-ar putea continua mult cu povestea lui Debussy, unul dintre compozitorii cu o viaţă la fel de diversă şi spectaculoasă pe cât de unitară îi apare creaţia. Ne vom opri deocamdată aici, având certitudinea că v-am stârnit cel puţin interesul.
·
··»Ascultaţi două piese din concert compuse de Claude Debussy
"Des pas sur la neige" (3,98 Mb) şi
"La puerta del vino" (2,33 Mb)
PS: Dacă doriţi să îi spuneţi părerile şi propunerile voastre pentru această rubrica Oltei Şerban Pârâu, puteţi să o contactaţi la [email protected].