Primul spectacol din seria celor trei premiere ale stagiunii a fost în regia lui Adrian Iclenzan. ... în țara minunilor este pentru orice actor balta de nămol din copilărie în care nu aveai voie să sari, dar, într-un moment de neatenție al mamei, te bucuri de ea până la capăt. Așa că te "bălăcești" în teoriile conspirațiilor, în ezoteric, în fake news, vindecători spirituali, etc. În acest spectacol am putut să simt real spectatorul gălățean în momentele sale de intimitate din timpul reprezentației. Timp de mai bine de o oră stau alături de spectatorii noștri în sală, savurând cele mai diverse reacții. Publicul gălățean iubește și disprețuiește în egală măsură. Este sincer, fără menajamente, cald și extrem de tăios când ceva nu ajunge la el. Iar cea mai puternică trăsătură a publicului gălățean este dialogul cu el, cu vecinul de scaun, cu actorii, cu orice stimul care vine către el. ... în țara minunilor este pentru spectatorii noștri un prilej de evadare din linul, firescul, normalul zilelor. Adrian Iclenzan aduce pofta de nebunie oricărui actor.
2022 a continuat cu Cristian Ban și O repetiție moldovenească. Sau pentru mine, o repetiție sufletească constantă a gândului că și eu și tu și toți ceilalți, cândva, mai devreme sau mai târziu, vom fi uitați, vom fi rămași undeva într-o istorie îndepărtată. Radu Horghidan este fără doar și poate Costache Caragiali, autorul primului text dramaturgic românesc. Cam de vârsta lui Caragiali, la fel de îndrăgostit de teatru, cu trupa lui de actori, cu viziunea sa asupra teatrului românesc, cu grijile și întrebările lui Caragiali. În repetițiile la O repetiție moldovenească, i-am descoperit într-o altă perspectivă pe toți colegii mei. De la momente delicioase de umor ale lui Boian (Florin Toma) și ale colegilor mei (Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder, Răzvan Clopoțel, Cristina Uja), până la sensibilitatea Elenei Anghel și crudul dulce adevăr al lui Cristian Gheorghe.
Cred că pentru un actor, dincolo de întregul colectiv angrenat în producția unui spectacol, bucuria de a-și redescoperi colegii este cel mai frumos cadou. O repetiție moldovenească sau O poveste despre trupa de la Galați, cu neajunsurile dar și cu speranțele și puterile ei. Cristian Ban răscolește acolo unde și tu refuzi să te uiți.
După ce ne-am bălăcit în nebunie (... în țara minunilor) apoi în amintire (O repetiție moldovenească) ne-am jucat și cu rădăcinile noastre (Vrabia) Letei Popescu. Ziua unu, repetiția unu, 16 actori din trupa de la Galați începeau întâlnirea cu Vrabia Letei. Am înțeles că Leta a înțeles că noi n-am înțeles ce ea a înțeles, dar cu toții am reușit să înțelegem ce Vrabia spera să nu înțelegem. Acasă, cu tot ce înseamnă el, acasă la mama, acasă în camera cu păpuși (pentru unele fetițe) în situația mea în camera plină de (blugi, adidași, piulițe și rulmenți ai fratelui), acasă unde de cele mai multe ori nu e roz, dar e acasă. Vrabia ne-a readus bucuria acelui acasă care pentru mine înseamnă Galați, înseamnă strada pe care am copilărit, înseamnă Teatrul din Galați, colegii mei (de la pază, cabine, ateliere, tehnic, până la actori etc). Umorul Letei dar și sensibilitatea ei (scuze, Leta, nu trebuia să spun asta), ajută Vrabia noastră să zboare către oricine.
Când am primit invitația lui Răzvan Penescu, m-am gândit sincer dacă voi putea scrie fără să laud Galațiul. Răspuns final? Nu pot. La Galați, acum și poate mult de aici înainte e un loc în care eu mă simt norocoasă. Iar asta se datorează spectatorilor noștri, colegilor mei, regizorilor și întregii echipe de aici. Aici, lângă Dunăre, primești și dușul rece al moldovenilor dar și patima lor față de teatru și viață. Pentru ultimele gânduri îl voi lăsa pe fratele Emei din Vrabia, Anton urât (Ionuț Moldoveanu) să vă spună cât de aproape e Galațiul de voi, de oricine.
Galați - Iași 221 km, Galați - București 239 km, Galați - Cluj 519 km, Galați - Timișoara 674,7 km.
*