Cam după ce se captează bunăvoința publicului, orice poveste care se respectă știe că poate continua cu acțiunea propriu-zisă. Aici intervin personajele. Protagonista sunt eu, protagonistul este teatrul, acel mare personaj care se desfășoară, aparent, pe scenă. In facto, el este un acaparator, o mașină complexă, în care mișună un furnicar agitat, obișnuit să nu audă tot, să vadă cât mai puțin și să simtă "monstruos", parcă. Din acel 2022 sunt oficial cronicar teatral. Consemnez și că îmi place să scriu despre ce văd. Mai consemnez că sunt un cronicar friendly, s-ar zice, pentru că văd munca și văd omul și nu pot să operez, un motiv important pentru care n-am dat la medicină. Nu am încă experiența, așa consider, să mă sprijin nonșalant în condei și să scriu rețete despre cum se face teatrul. Mie, teatrul îmi place pentru libertate, pentru că aici am învățat despre ea și am reținut esențialul, libertatea nu te face fericit. Întrebându-mă ce aș alege, mă îndrept spre libertate, chiar cu lacrimi în ochi.
Dacă nu v-ați dat seama, dar cred că ați făcut-o, merg la teatru din motivul mai sus amintit: îmi place. Cred că este și un modus vivendi învățat în copilăria unui copil singur, singur la părinți și singur în general, dus la teatru, operă și filarmonică cu scopul nedeclarat de a număra reflectoare și de a conștientiza cum se dilată clipele, încet, încet, încet de tot, pentru a pocni, apoi, brusc. Un copil care aplauda din pasiune pentru că îi era somn și putea să meargă acasă.
Dar s-a dereglat ceva atunci în căpșorul și, mai ales, în inima mea, altfel nu îmi explic încăpățânarea de a merge, chiar după pauze lungi, în locurile știute, de a suporta priviri pe care le-am tradus de multe ori ca iar asta, n-o avea treabă acasă, e și ea femeie serioasă și pierde vremea pe aici. Îmi aduc aminte de spectacole pe care le-am văzut aproape de câte ori s-au jucat, pentru că, v-ați prins, îmi plăceau și pentru că, neputând să zbor în diferite colțuri ale lumii, zburam aici, aproape, într-o sală de spectacol pentru a mai schimba decorul unei cărți și automatismele gospodărești.
Verbul "trebuie" a produs traume iremediabile, iar îndatoririle casnice leziuni greu de cicatrizat. De aceea, respect femeile care sunt preocupate de rețete, dar și pe cele preocupate de propria persoană și nu reușesc să mă categorisesc sub nicio formă. Între timp, am mai și ieșit din Craiova mea, din teatrul ei, mai întâi la Constanța, prin februarie, apoi la... Constanța, dar la Teatrul de Vară, prin iulie și, în toamnă, la București, Petroșani și Slatina. O experiență prin care am găsit unghiuri noi de a privi teatrul, mai ales că la Constanța am văzut un spectacol pornit de la Craiova, #acedesiguranță, idee emoționantă a lui Bobi Pricop de a ne arăta copiii așa cum nu vrem să-i vedem, ei înșiși.
Răbdare, că-nainte nu-i nici mult, nu-i nici puțin, e așa-și-așa, atât cât trebuie și, dacă nu e suficient, e pentru că amintirile din acel an 2022 sunt încă prea vii și nu este înțelept să vorbești fără o anumită distanțare care face întâmplările să-și arate adevărata față, adevăratele înțelesuri și chiar o morală, poate. Revista SpectActor rămâne provocarea anului pentru că m-am familiarizat, în primul rând, cu ce înseamnă un festival de teatru, ce dificil este să nu fii disciplinat, dar și ce descoperiri apar. Când este vorba despre Festivalul Shakespeare, totul se precipită și se adaugă, crește zilnic și te întrebi dacă ai fost suficient de prezent. Să regreți că nu ajungi la un spectacol nu mai este o problemă și se poate întâmpla să uiți că ai început o cronică, tocmai la ceea ce ți-a plăcut. Am înțeles cât de important este ca un cronicar de teatru să aibă doar această misiune pe întreaga perioadă a festivalului, să întâlnească oameni implicați în teatru, să discute. Dar sunt scriitoare, știu foarte bine. Interacțiunile nu sunt specializarea mea, ci, mai ales, recluziunea.
Cronica de teatru este un obiect magic ale cărui farmece mă ajută și mă provoacă să văd dincolo de text, să găsesc tipologii, să urmăresc modul în care se dezvoltă o artă în care firescul și artificialul devin sinonime totale. LiterNet, deși neglijat în acel 2022, persistă în libertatea și încrederea arătate pentru că mi-a permis să inventez ceva: flashcronicle, inspirându-mă tot de pe o pagină a site-ului. Astfel, a luat naștere o primă cronică de maxim 1.000 de semne, ceea ce este infim, și dificil de structurat într-un extraordinar de scurt comentariu despre un eveniment, o trecere în revistă, o sinteză. Fiind și un personaj neîncrezător, mare mi-a fost mirarea când mi s-a spus da. Însă orice protagonistă, inspirată de maturizarea eroului obligat să depășească atâtea probe, acceptă ușor și formele afirmative, și pe cele negative, fiindcă ea merge pe drumul propriu, indiferent de numărul anului, alternanța par-impar reprezentând o idee de a ține totul într-o ordine... matematică.
Poveștile au finaluri fericite pentru că personajele au dreptul să spere. Ce diferență este între Oedip, Harpagon și Richard al III-lea? Nu sunt ei tot oameni? Tot așa și acel 2022 pare a fi un an de referință. Protagoniștii se raportează la evenimente. Punct bifat. Ei nu se sperie și se aruncă în luptă. Dar ce-i mână? Poate nu voi afla niciodată, poate știu deja și sunt discretă, păstrez culorile unui an în care am fost văzută și mi s-a zâmbit, dar încă nu știu câtă încredere poți avea când viața, mare de tot, cât o scenă de Național, îți zâmbește.
*