Mitraliera de lut

Viktor Pelevin a descris Mitraliera de lut ca primul roman din literatura universală a cărui acţiune se petrece într-un vid absolut. Mult controversată şi refuzându-i-se premiul Booker rus - preşedintele juriului a catalogat-o, de altfel, ca un fel de virus informatic menit să "distrugă memoria culturală" -, Mitraliera de lut a devenit curând o carte-cult, înregistrând un succes răsunător şi vânzări de peste 200 000 de exemplare.

Piotr Pustota, un poet sanktpetersburghez, se pomeneşte peste noapte în ipostaza de aghiotant al legendarului comandant Ceapaev şi al nedespărţitei sale mitralioare Anna, în plină vâltoare a Războiului Civil din 1919. Dar care este secretul mitralierei? De ce se trezeşte Piotr sistematic într-un spital de boli mintale din Moscova anului 1990? Şi care este rolul lui Arnold Schwarzenegger în toată această istorie?

Mitraliera de lut este un roman unic, ce demonstrează geniul lui Pelevin pentru comedia metafizică şi satira dezlănţuită. Este deopotrivă o fantezie intelectuală, ameţitoare şi ilară, despre identitate şi istorie, precum şi o incursiune spectaculară în filozofia budistă.

"Ingredientele Mitralierei de lut? Votcă, ciuperci magice, cocaină, sofistică, filozofie, nebunie, budism, Lenin, Schwarzenegger. Şi o dragoste pentru literatură. Pelevin ne conduce într-un univers postsovietic disfuncţional, cu uşurinţa diabolică a marilor maeştri ruşi. Este un diavol capabil să distorsioneze şi să nege realitatea, pentru ca astfel cititorii să o poată percepe cu claritate sporită."

(Le Nouvel Observateur)

Recunoscut ca unul dintre vârfurile de lance ale noii generaţii de scriitori ruşi, Viktor Pelevin s-a născut la Moscova în 1962. A făcut iniţial studii la Institutul de Energie din Moscova, pentru ca mai apoi să urmeze cursurile Institutului de Literatură Maxim Gorki. A lucrat scurt timp ca ziarist şi copywriter în publicitate, dar şi ca inginer în cadrul unui proiect destinat protecţiei avioanelor MIG împotriva insectelor în condiţii de climă tropicală.

El însuşi îi numeşte pe Bulgakov, Franz Kafka şi William S. Burroughs printre cei care i-au influenţat scrierile. Prima sa povestire a fost publicată în 1989, iar în 1992 volumul de proză Lanterna albastră a primit premiul "Micul" Booker rus. Odată cu Omon Ra (1991) şi Viaţa insectelor (1993), numele lui Viktor Pelevin a explodat pe arena internaţională, fiind desemnat de revista The New Yorker ca unul dintre cei mai talentaţi autori europeni sub 35 de ani. Au urmat alte romane, volume de povestiri şi eseuri, traduse cu succes în întreaga lume: Săgeata galbenă (1993), Mitraliera de lut (1996), Babilon (1999), Numere (2004), Problema vârcolacilor în Rusia Centrală ş.a.

"Viktor Pelevin reprezintă viitorul romanului rus. Satirele sale dau pulsul Rusiei postsovietice, cu tot haosul său amoral, distopic... Cu împletirea sa de oriental şi ştiinţifico-fantastic, Pelevin are un loc asigurat în panteonul absurdului, alături de Gogol şi Bulgakov."

(The Independent)

Numele adevăratului autor al acestui manuscris, întocmit în prima jumătate a anilor douăzeci într-una din mănăstirile Mongoliei Interioare, nu poate fi menţionat din mai multe pricini, aşa încât manuscrisul este publicat sub semnătura redactorului care l-a pregătit pentru tipar. Din original au fost eliminate descrierea feluritelor proceduri magice, precum şi unele amintiri, semnificative cantitativ, ale naratorului referitoare la viaţa sa în Petersburgul prerevoluţionar (aşa-numita "perioadă petersburgheză"). Definiţia dată de autor genului - "elan special al gândului liber" - a fost omisă; se pare că aceasta trebuie considerată o glumă.

Istoria relatată de autor este interesantă ca jurnal psihologic, dovedind unele incontestabile merite artistice, şi nu pretinde în nici un caz să fie mai mult de-atât, deşi uneori autorul se apucă să analizeze obiecte care, în opinia noastră, nu necesită nici un fel de analiză. O anume tonalitate convulsivă a povestirii se explică prin aceea că scopul elaborării acestui text a fost nu crearea unei "opere literare", ci fixarea ciclurilor mecanice ale conştiinţei, în scopul izbăvirii definitive de aşa-numita viaţă lăuntrică. În plus, în două sau trei rânduri, autorul încearcă mai curând să dea indicaţii, la modul direct, minţii cititorului, decât să-l determine a vedea obişnuita stafie alcătuită prin alipirea cuvintelor; din păcate, misiunea este prea uşoară pentru ca asemenea tentative să fie încununate de succes. Literaţii vor vedea, probabil, în naraţiunea noastră doar un banal produs al solipsismului critic, în vogă în ultimii ani, dar adevărata valoare a acestui document rezidă în aceea că este prima tentativă în cultura mondială de a reda, prin mijloace artistice, mitul mongol antic al Veşnicei Neîntoarceri.

Acum, câteva cuvinte despre eroul principal al cărţii. Redactorul acestui text mi-a citit odată o tanka dintr-un poem de-al lui Puşkin:

Tradusă în mongolă, expresia "jerfă ne-nfricată" sună bizar. Dar nu este locul aici să adâncim subiectul - am dorit doar să spunem că ultimele trei versuri ale acestei poezii pot fi foarte bine raportate la istoria lui Vasili Ceapaev.

Ce se ştie astăzi despre omul acesta? După câte putem noi judeca, în memoria colectivă chipul lui a dobândit trăsături pur mitice, iar în folclorul rus Ceapaev este ceva în genul lui Nastratin Hogea. Este eroul unui şir de nenumărate anecdote bazate pe cunoscutul film produs în anii treizeci. În acest film, Ceapaev este prezentat ca un comandant roşu de cavalerie care luptă cu albii, poartă lungi discuţii sincere cu aghiotantul său, Petka, şi cu fata-mitralior Anka, şi care, în final, se îneacă încercând să treacă înot râul Ural în timpul unui atac al albilor. Dar toate astea nu au nici o legătură cu viaţa lui Ceapaev cel real, şi chiar dacă au, faptele autentice sunt deformate până la deplina nerecunoaştere de supoziţii şi reticenţe.

Întreagă această confuzie este generată de cartea Ceapaev, publicată iniţial în 1923 de o editură pariziană, în limba franceză, şi republicată apoi în Rusia cu o grabă suspectă. Dar nu merită să ne pierdem vremea cu dovedirea lipsei ei de autenticitate. Orice amator va descoperi fără efort în ea o mulţime de neconcordanţe şi contradicţii, şi-apoi, până şi spiritul ei reprezintă cea mai bună dovadă a faptului că autorul (sau autorii) nu a avut nici o legătură cu evenimentele pe care încearcă să le descrie. Vom remarca, printre altele, că, deşi domnul Furmanov s-a întâlnit, într-adevăr, de cel puţin două ori cu Ceapaev cel din istorie, el nu putea fi în nici un chip autorul acestei cărţi, din raţiuni care se vor evidenţia din povestirea noastră. Este incredibil, dar până în zilele noastre mulţi percep textul atribuit lui aproape ca având valoare documentară.

În spatele acestui fals care persistă de peste jumătate de secol nu este greu de perceput activitatea unor forţe generos finanţate şi extrem de active, interesate ca adevărul despre Ceapaev să fie cât mai multă vreme ascuns popoarelor Eurasiei. Dar însuşi faptul descoperirii manuscrisului autentic relevă, după cum ni se pare nouă, destul de limpede noul echilibru de forţe pe continent.

Şi un ultim lucru. Am schimbat titlul originar al textului (acesta era Vasili Ceapaev) tocmai pentru a evita confuzia cu falsul larg răspândit. Titlul Ceapaev şi Pustota a fost ales ca fiind mai simplu şi mai puţin sugestiv, deşi redactorul propusese alte două variante: Grădina risipiţilor Petka şi Colăcelul negru.

Dedicăm meritele acestei cărţi binelui tuturor fiinţelor vii.
Om mani padme hum.

Urgan Jambon Tulku al VII-lea
Preşedintele Frontului Budist
al Eliberării Depline şi Definitive (EDD)

Bulevardul Tverskoi arăta aproape la fel ca în urmă cu doi ani, când îl văzusem ultima oară - era iarăşi februarie, erau iarăşi nămeţi şi o negură care se insinua, în chip straniu, chiar şi în lumina diurnă. Pe bănci şedeau aceleaşi băbuţe nemişcate; sus, deasupra dantelăriei negre a crengilor, se zărea, cenuşiu, acelaşi cer aidoma unei saltele şubrede atârnând până-n pământ sub greutatea unui Dumnezeu adormit.

Exista, totuşi, şi o deosebire. În iarna aceasta şuiera pe alei o viforniţă ca-n stepă şi, dacă mi-ar fi răsărit în faţă o pereche de lupi, nu m-aş fi mirat câtuşi de puţin. Statuia de bronz a lui Puşkin părea ceva mai tristă ca de obicei - asta, probabil, pentru că pe piept îi spânzura un şorţ roşu cu înscrisul "Trăiască prima aniversare a Revoluţiei". Dar nu aveam defel intenţia de a ironiza ideea că se propunea să trăiască o aniversare şi nici faptul că revoluţia era scrisă cu "iat" - în ultima vreme avusesem în numeroase rânduri posibilitatea de a recunoaşte chipul demonic ascuns în spatele tuturor acestor scurte inepţii scrise pe fond roşu.

Începuse de-acum să se întunece. Mănăstirea Strastnoi abia se mai desluşea după pâcla de nea. În mica piaţetă din faţa statuii staţionau două camioane cu bene înalte, acoperite cu prelate de un sângeriu strident; în jur se agita o mulţime de oameni şi mi-a parvenit vocea unui orator - nu prindeam mai nimic, dar sensul era limpede mulţumită intonaţiei şi a "r-r"-urilor ca un răpăit de mitralieră din cuvintele "proletariat" şi "teroare". Pe lângă mine au trecut doi soldaţi beţi, pe umerii cărora se legănau puşti cu baionetele scoase la vedere. Soldaţii zoreau spre piaţetă, dar unul dintre ei, după ce şi-a oprit privirea impertinentă asupra mea, şi-a încetinit pasul şi a deschis gura pregătindu-se parcă să spună ceva; spre fericirea şi a lui, şi a mea, cel de-al doilea l-a tras de mânecă şi duşi au fost.

M-am întors şi am luat-o grăbit pe bulevard în jos, încercând să mă dumiresc de ce aspectul meu le trezeşte permanent suspiciuni tuturor acestor lepădături. Eram, fireşte, îmbrăcat dezlânat şi fără gust - purtam un palton englezesc jegos, cu găici lăbărţate, un chipiu militar - fără cocardă, se-nţelege - în genul celui purtat de Alexandru al II-lea, şi nişte cizme ofiţereşti. Dar se vede treaba că nu doar îmbrăcămintea era problema. În jur erau destui indivizi care arătau chiar mai ridicol. De pildă, văzusem pe Tverskoi un domn totalmente ţicnit, cu ochelari în rame de aur, care, cu o icoană în mâini, păşea spre Kremlinul negru şi pustiu - dar nimeni nu-i acorda nici cea mai mică atenţie. În timp ce eu prindeam permanent priviri furişe îndreptate spre mine şi de fiecare dată îmi aminteam că nu am nici bani, nici acte. În ajun, în closetul de lângă gară, fusese cât pe ce să-mi prind la piept o panglică roşie, dar mi-o smulsesem de îndată ce îmi văzusem reflexia în oglinda crăpată; cu panglica aceea păream nu doar ridicol, ci şi de două ori mai suspect.

La urma urmei, se prea poate ca, de fapt, nimeni să nu fi întârziat mai îndelung cu privirea asupra mea decât asupra altora şi ca întreaga vină să o poarte nervii mei încordaţi şi aşteptarea momentului arestării. Nu mă încerca frica de moarte. S-ar putea, îmi ziceam, ca ea să se fi şi produs şi ca bulevardul acesta îngheţat pe care umblam să nu fie altceva decât anticamera spre tărâmul umbrelor. De altfel, îmi trecuse de mult prin minte că sufletelor ruseşti le este hărăzit să traverseze Styx-ul când acesta îngheaţă şi că nu un luntraş este cel care le primeşte banul, ci un ins în cenuşiu care le închiriază o pereche de patine (se-nţelege, de aceeaşi esenţă spirituală).

O, cât de detaliat mi-am imaginat, brusc, această scenă! Contele Tolstoi în costum de flanel, patinând cu braţele larg deschise spre un orizont îndepărtat, mişcările îi erau lente şi solemne, dar se deplasa rapid, astfel că dulăul cu trei capete care gonea în urma lui lătrând fără grai nu-l putea nicicum ajunge. O melancolică aură roş-gălbuie de amurg nepământean întregea imaginea. Am izbucnit pe-nfundate în râs, şi chiar în acel moment o palmă m-a bătut pe umăr.

Am făcut un pas într-o parte, m-am răsucit brusc, înşfăcând patul Nagan-ului din buzunar, şi l-am văzut cu uimire în faţa mea pe Grigori Von Ernen - un tip pe care-l cunoşteam din copilărie. Dar, Dumnezeule, cum arăta! Era îmbrăcat din cap până-n picioare în piele neagră, pe un şold i se legăna un toc de pistol cu un Mauser în el, iar într-o mână ţinea o sacoşă absurdă, cam ca acelea purtate de moaşe.
- Mă bucur că încă mai poţi să râzi, mi-a spus el.
- Salut, Grişa, i-am răspuns. Mă mir să te văd.
- Dar de ce?
- Aşa. Mă mir.
- Încotro şi dincotro? m-a întrebat el vioi.
- De la Piter, i-am răspuns. Încotro însă - iată ceva ce aş vrea şi eu să aflu.
- Atunci, hai la mine, mi-a spus Von Ernen. Stau aici, la doi paşi. Locuiesc singur într-un apartament întreg.

Privindu-ne unul pe altul, zâmbindu-ne şi schimbând între noi vorbe fără noimă, am luat-o în jos pe bulevard. De când nu ne mai văzuserăm, Von Ernen îşi lăsase bărbuţă, din cauza căreia faţa îi aducea acum cu un bulb încolţit; obrajii-i erau înăspriţi de vânt şi îmbujoraţi, ai fi zis că patinase câteva ierni la rând cu mare folos pentru sănătate.

Studiaserăm la acelaşi gimnaziu, dar după aceea ne văzuserăm arareori. Îl întâlnisem în câteva rânduri în saloanele literare petersburgheze - scria nişte poezii care aminteau fie de un Nekrasov dedat la sodomie, fie de un Marks Nadson dedat la credinţă. Pe mine mă cam irita maniera de a priza cocaină în văzul lumii şi de a face permanent aluzii la legăturile lui în cercurile social-democrate. De altfel, judecând după aspectul său actual, ultima afirmaţie părea să fi fost demnă de crezare. Era instructiv să vezi la un om care, la vremea lui, era un maestru al conversaţiilor despre esenţa mistică a Sfintei Treimi, semnele clare ale apartenenţei actuale la oastea întunericului - dar, desigur, nu era nimic surprinzător într-o asemenea schimbare. Mulţi decadenţi precum Maiakovski, după ce intuiseră caracterul vădit diabolic al noii puteri, se grăbiseră să-i ofere serviciile. Între noi fie vorba, eu nu cred că au fost împinşi spre asta de un satanism conştientizat - erau prea infantili pentru aşa ceva -, ci de un instinct estetic: pentagrama roşie se asorta perfect pe bluza galbenă.
- Ce mai e prin Piter? m-a întrebat Von Ernen.
- Parcă tu nu ştii, i-am răspuns.
- Aşa e, a căzut de acord Von Ernen, uşor plictisit.

Am cotit de pe bulevard, am traversat strada şi ne-am pomenit lângă o casă de raport arătoasă, cu şase etaje, chiar vizavi de hotelul Palace. Lângă uşile hotelului tronau două mitraliere, fumau doi matrozi şi fâlfâia în vânt o muletă roşie pe o vergea lungă. Von Ernen m-a tras de mânecă.
- Ia uite, mi-a zis.

Am întors capul. Pe caldarâm, în faţa porticului, staţiona un automobil negru, lung, cu scaunul din faţă lipsit de capotă şi cu o cabină micuţă şi foarte strâmtă pentru pasageri. Scaunul din faţă era troienit din belşug.
- Ce-i? l-am întrebat.
- E a mea, a spus Von Ernen. De serviciu.
- Aha, am zis. Felicitări.

Am intrat în hol. Liftul nu funcţiona, aşa că am fost nevoiţi să urcăm scara întunecoasă, de pe care traversa nu fusese încă furată.
- Cu ce te ocupi? l-am întrebat.
- A, a spus Von Ernen, e greu de explicat aşa, pe loc. E mult de lucru, chiar prea mult. Una, alta, cealaltă - tot timpul te străduieşti să le faci pe toate. Întâi colo, apoi dincolo. Cineva trebuie să facă şi asta.
- Adică, lucrezi pe tărâm cultural?

El şi-a înclinat cumva indefinit capul într-o parte. Nu am continuat chestionarea.

Odată ajunşi la etajul patru, ne-am apropiat de o uşă înaltă, pe care se distingea clar conturul dreptunghiului mai deschis la culoare rămas de la tăbliţa smulsă de-acolo. Uşa s-a deschis, am intrat într-un vestibul întunecos şi de pe perete a început imediat să zbârnâie telefonul. Von Ernen a apucat receptorul.
- Da, tovarăşe Babaiasin! a urlat el în cupa de ebonită. Da, ţin minte... nu, nu trimiteţi... Dar, tovarăşe Babaiasin, nu pot s-o fac eu, o să fie penibil... Închipuiţi-vă numai - cu matrozii, e o ruşine... Poftim? Mă supun ordinului, dar îmi exprim protestul hotărât... Poftim?

S-a uitat pieziş la mine, aşa că, nedorind să-l tulbur, am trecut în salon.

Acolo podeaua era aşternută cu ziare, altminteri, majoritatea de mult interzise - probabil în acest apartament se păstrau colecţii de ziare. Erau vizibile şi alte urme ale fostei vieţi: pe perete era agăţat un splendid covor turcesc, iar sub el era aşezat un secreter încrustat cu romburi de email multicolore. Privindu-l, am realizat instantaneu că aici locuise o familie înstărită. Pe peretele de vizavi îşi avea locul o oglindă mare. Alături de ea era agăţat un crucifix în stil modernist şi preţ de o clipă am reflectat asupra sentimentului religios căruia i-ar fi putut corespunde. Un spaţiu considerabil era ocupat de un pat uriaş, instalat sub un baldachin galben. Ceea ce trona pe masa rotundă din centrul camerei mi s-a părut a fi - poate din pricina vecinătăţii crucifixului - o natură moartă cu motive ale creştinismului ezoteric: o sticlă de votcă de-un litru, o cutie de halva, din tablă, în formă de inimă, o scăriţă ducând spre nicăieri, alcătuită din trei coltuce de pâine neagră puse unul peste altul, trei pahare cu faţete şlefuite şi un cuţitaş de conserve în formă de cruce.

Lângă oglindă, pe podea, se lăfăiau nişte baloţi, a căror privelişte m-a dus cu gândul la contrabandă; în odaie mirosea a acru, a obiele şi a băutură şi erau multe sticle goale. M-am aşezat la masă.

Curând a scârţâit uşa şi a intrat Von Ernen. Îşi scosese haina de piele, rămânând într-o tunică vădit militară.
- Dracu-i ştie ce sarcini mai dau şi ăştia, a spus el aşezându-se. Uite, au sunat de la Ceka.
- Lucrezi şi la ei?
- Evit pe cât posibil.
- Dar cum ai nimerit, de fapt, în gaşca asta?

Von Ernen a zâmbit larg.
- Cât se poate de simplu. Am discutat cinci minute cu Gorki la telefon.
- Şi cum, ţi-au dat pe loc un Mauser şi-o maşină?
- Ascultă, mi-a zis el, viaţa-i un teatru. E lucru ştiut. Dar ceea ce se spune infinit mai rar este faptul că în acest teatru se joacă în fiecare zi o piesă nouă. Aşa că acum, Petea, eu pun în scenă o piesă, şi încă ce piesă...

Şi-a ridicat braţele deasupra capului, agitându-le ca şi cum ar fi zornăit nişte monede într-un săculeţ nevăzut.
- Iar problema nu e nici măcar piesa în sine, a spus el. Dacă ar fi să continuăm această comparaţie, uite, înainte vreme oricine avea chef putea arunca un ou clocit din sală pe scenă, pe când acum se trage zilnic cu Nagan-ul de pe scenă în sală, ba se poate arunca şi-o bombă. Aşa că, ia gândeşte-te: ce e mai bine să fii acum? Actor sau spectator?

Ei da, dificilă întrebare.
- Ce-aş putea să-ţi răspund? i-am spus îngândurat. Teatrul ăsta al tău parcă prea începe la garderobă. Şi presupun că tot acolo se şi sfârşeşte. Iar viitorul - am împuns eu cu degetul în sus - aparţine oricum cinematografului.

Von Ernen a chicotit şi a clătinat din cap.
- Şi totuşi, gândeşte-te la spusele mele.
- Promit, i-am răspuns.

Şi-a turnat votcă şi a băut.
- Uh, a făcut el. Apropo de teatru. Ştii cine-i acum comisar cu teatrele? Madam Malinovskaia. Doar vă cunoaşteţi, nu?
- Nu ţin minte. Care dracu' de madam Malinovskaia?

Von Ernen a oftat. S-a ridicat şi a început să se preumble în tăcere prin încăpere.
- Petea, mi-a spus el, aşezându-se vizavi de mine şi privindu-mă în ochi, glumim noi, glumim, dar văd eu, cu tine e ceva în neregulă. Ce-ai păţit? Noi doi suntem, bineînţeles, prieteni vechi, dar chiar dacă n-ar fi aşa, aş putea să te-ajut.

M-am decis.
- Voi fi sincer cu tine. Acum trei zile, la Petersburg, au venit după mine.
- De unde?
- De la teatrul tău.
- Cum aşa? m-a întrebat el, săltându-şi sprâncenele.
- Păi, foarte simplu. Au venit trei inşi de pe Gorohovaia, unul din ei s-a prezentat drept nu ştiu ce activist literar, ceilalţi nici măcar n-aveau nevoie să se prezinte. Au discutat cu mine vreo patruzeci de minute, după care mi-au spus: Interesantă discuţie, dar trebuie s-o continuăm în altă parte. Eu n-aveam chef să merg în această altă parte, pentru că, după cum ştii, de-acolo oamenii se-ntorc destul de rar...
- Dar tu te-ai întors, m-a întrerupt Von Ernen.
- Nu m-am întors, i-am spus, pur şi simplu nu m-am dus. Eu, Grişa, am fugit de ei. Ştii, cum fugeam în copilărie de portar.
- Dar de ce-au venit după tine? m-a întrebat el. Doar tu te ţii departe de politică. Ai făcut vreo prostie?
- Ba n-am făcut nici o prostie. E de-a dreptul ridicol. Am publicat o poezie - într-un ziar care, din punctul lor de vedere, nu era pe linie - şi era acolo o rimă care nu le-a plăcut. "Tren blindat" - "dintr-odat'". Poţi să-ţi închipui una ca asta?
- Dar despre ce era poezia?
- A, era totalmente abstractă. Vorbeam despre torentul timpului care spală zidul prezentului, şi pe zidul acesta apar noi şi noi desene, o parte din ele noi le numim trecut. Aducerea aminte ne încredinţează că ziua de ieri a existat în realitate, dar de unde putem noi şti că toată această aducere aminte nu s-a ivit odată cu prima rază a dimineţii?
- Nu prea înţeleg, a spus Von Ernen.
- Nici eu, am spus eu, dar nu asta-i problema. Important este, vreau să spun, că nu conţinea nici un fel de politică. Adică, aşa mi se părea mie. Numai că lor li se părea altfel, şi mi-au explicat chestia asta. Cel mai cumplit lucru este că, după conversaţia pe care am avut-o cu consultantul lor, i-am pătruns cu adevărat logica şi i-am pătruns-o atât de profund, încât... Şi asta a fost atât de cumplit, încât, atunci când m-au scos în stradă, am fugit - şi nu atât de ei, cât de această pătrundere...

Von Ernen s-a încruntat.
- Toată istoria asta e un fleac, a spus el. Nişte idioţi, bineînţeles. Dar şi tu eşti o figură. Din cauza asta ai venit la Moscova?
- Păi, ce era să fac? Ce vrei, când am rupt-o la fugă, am tras în ei, ca să mă apăr. Doar înţelegi, nu-i aşa, că am tras într-o stafie plăsmuită de propria-mi spaimă, dar pe Gorohovaia n-ai cum să explici una ca asta. Adică, ceea ce vreau să spun este că eu admit chiar şi ideea că le-aş fi putut explica asta, dar precis m-ar fi întrebat: Dar de ce, la urma urmei, trageţi în stafii? Sau nu vă plac stafiile care umblă prin Europa?

Von Ernen m-a privit şi s-a adâncit în gânduri. I-am privit palmele: şi le-a frecat abia sesizabil de faţa de masă, ştergându-le parcă de sudoarea care le năpădise, apoi, brusc, şi le-a vârât sub masă. Pe chipul lui se citea disperarea şi am simţit că întâlnirea noastră şi istorisirea mea îl puseseră într-o situaţie din cale-afară de neplăcută.
- Asta, sigur, nu e bine deloc, a mormăit el. Dar e bine că mi-ai mărturisit mie. Cred că aranjăm noi cumva... Aranjăm noi... Aranjăm noi... Îl sun imediat pe Aleksei Maksimovici... Mâinile pe cap.

Am înţeles ultimele cuvinte doar când am văzut pe masă ţeava Mauser-ului. În mod surprinzător, următorul gest pe care Von Ernen l-a făcut a fost să scoată din buzunarul de la piept un pince-nez şi să şi-l înfigă pe nas.
- Mâinile pe cap, a repetat el.
- Dar ce faci, Grişa? am spus eu, ridicându-mi mâinile.
- Nu, a spus el.
- Ce nu?
- Arma şi documentele pe masă, asta e.
- Cum să le pun pe masă, am zis, dacă-mi ţin mâinile pe cap?

El a ridicat cocoşul pistolului.
- Doamne, a spus el, dac-ai şti de câte ori am auzit fraza asta.
- Mă rog, am spus eu. Revolverul e în palton. Extraordinar, cât eşti de ticălos. Între noi fie vorba, ştiam asta încă din copilărie. De ce faci toate astea? Or să-ţi dea vreo decoraţie?

Von Ernen a zâmbit.
- Treci în vestibul.

Odată ajunşi în vestibul, el, cu arma aţintită în continuare asupra mea, mi-a scotocit buzunarul paltonului, a scos de acolo revolverul şi l-a vârât în buzunarul lui. În mişcările lui se simţea un anume neastâmpăr sfios, cam ca al unui licean care trece pentru prima oară pragul casei de toleranţă, şi mi-am zis că, poate, până acum el nu avusese prilejul să înfăptuiască o ticăloşie la modul atât de prozaic şi făţiş.
- Deschide uşa, mi-a poruncit el, şi ieşi pe palier.
- Dă-mi voie să-mi pun paltonul, i-am zis, întrebându-mă febril dacă i-aş putea spune acestui om excitat de propria ticăloşie ceva, orice, de natură să schimbe evoluţia prefigurată a evenimentelor.
- Nu avem mult de mers, a spus Von Ernen, doar traversăm bulevardul. Dar mă rog, pune-ţi-l.

Am apucat cu ambele mâini paltonul din cuier, m-am răsucit uşor ca să-mi vâr braţul pe mânecă şi în următorul moment, surprinzător chiar şi pentru mine, l-am azvârlit asupra lui Von Ernen - şi nu doar l-am azvârlit în direcţia lui, l-am şi acoperit cu el.

Nici până-n ziua de azi nu am înţeles de ce nu m-a împuşcat, dar faptul rămâne fapt: a apăsat pe trăgaci doar după ce s-a prăbuşit la pământ sub greutatea corpului meu, iar glonţul, trecând la câţiva centimetri de mine, a lovit uşa de la intrare. Paltonul acoperea capul lui Von Ernen, acum aflat la pământ, şi l-am înşfăcat de gât chiar peste ţesătura groasă, dar aceasta aproape că nu mă stânjenea; cu un genunchi am reuşit să-i strivesc de duşumea mâna în care strângea pistolul şi, înainte ca degetele să i se descleşteze, a mai înfipt în perete câteva gloanţe. Pocnetul lor aproape m-a asurzit. Se pare că, în timpul încăierării, i-am lovit cu capul faţa acoperită - în orice caz, îmi amintesc limpede trosnetul surd al pince-nez-ului în intervalul dintre două împuşcături.

Multă vreme după ce s-a domolit, nu m-am putut hotărî să-i eliberez gâtul din strânsoare. Mâinile aproape că nu mi se mai supuneau; ca să-mi recapăt suflul, am făcut un exerciţiu de respiraţie. Acesta a avut un efect straniu: m-a cuprins o uşoară isterie. Am văzut, brusc, scena prin ochii altuia: un ins aşezat pe cadavrul prietenului pe care tocmai l-a sugrumat, respirând sârguincios conform metodei yoga Ramacharaki, descrisă în revista Izida. M-am ridicat în picioare şi asupra mea s-a prăvălit instantaneu conştiinţa faptului că tocmai săvârşisem o crimă.

Fireşte, ca orice individ care are deplină încredere în autorităţi, purtam permanent asupra mea un revolver şi în urmă cu două zile îl pusesem liniştit în funcţiune. De data asta însă era altceva, era o scenă tenebros-dostoievskiană: un apartament gol, un cadavru acoperit cu un palton englezesc şi o uşă către lumea ostilă spre care, poate, păşeau deja oameni slobozi. Am alungat cu un efort de voinţă aceste gânduri - întreaga idee dostoievskiană trebuia, bineînţeles, căutată nu în acest cadavru şi nu în această uşă perforată de gloanţe, ci în mine însumi, în conştiinţa mea înfrântă de metastaza unei căinţe străine.

Am întredeschis uşa spre scară şi am ciulit urechile câteva secunde. Nu se auzea nimic şi m-am gândit că s-ar putea ca doar câteva focuri de pistol să nu fi atras atenţia.

Revolverul meu rămăsese într-unul din buzunarele pantalonilor lui Von Ernen şi nu-mi doream câtuşi de puţin să vâr mâna după el. Am cules de pe jos şi am analizat Mauser-ul lui - era o maşinărie excelentă şi absolut nouă. Călcându-mi pe inimă, l-am scotocit prin palton, unde am descoperit un pachet de ţigări Ira, un încărcător de rezervă pentru Mauser şi o împuternicire pe numele angajatului Ceka Grigori Fanernîi. Ei da, mi-am zis, da. Şi doar se putea înţelege asta încă din copilărie.

Am îngenuncheat şi am deschis sacoşa aceea ca de moaşă. Înăuntru, între copertele unui dosar, erau mandate de arestare în alb, încă două încărcătoare, o cutie de tablă plină cu cocaină, câteva forcepsuri medicale cu aspect extrem de dezagreabil (le-am aruncat imediat într-un colţ) şi un teanc gros de bancnote, în care erau, pe de o parte, hârtii multicolore de o sută emise de Dumă, iar pe de alta dolari. Toate astea-mi picau la ţanc. Ca să-mi revin cât de cât din şocul suferit, mi-am burduşit nările cu o cantitate considerabilă de cocaină, care mi-a tăiat creierul ca un brici, şi m-am calmat pe loc. Nu-mi plăcea cocaina, deveneam prea sentimental din cauza ei, dar de data asta trebuia să mă adun rapid.

L-am apucat pe Von Ernen de subsuori, l-am târât prin vestibul, am deschis cu un ghiont uşa uneia din camere şi tocmai mă pregăteam să-l trag acolo, dar am înlemnit în prag. În pofida haosului şi a paraginii, aici erau încă vizibile urmele fostei vieţi, scăldate într-o lumină antebelică. Era o fostă odaie a copiilor - lângă perete erau aşezate două pătuţuri cu grilaje uşoare din bambus, iar pe perete erau desenaţi în cărbune un cal şi un chip mustăcios (nu ştiu de ce, gândul m-a dus la decembrişti). Pe podea zăcea o minge roşie din cauciuc. Când am văzut-o, am închis iute uşa şi l-am târât pe Von Ernen mai departe. Camera vecină m-a surprins prin simplitatea ei funerară: în centru trona un pian negru cu capacul deschis, un scaun rotativ lângă el - şi nimic altceva.

Din acel moment, a pus stăpânire pe mine o altă stare de spirit. După ce l-am sprijinit pe Von Ernen în poziţie şezând într-un colţ (pe tot parcursul transportului, avusesem mare grijă să nu mi se arate chipul lui de sub ţesătura cenuşie a paltonului), m-am aşezat la pian. Uimitor, am reflectat, tovarăşul Fanernîi şi este, şi nu este la doi paşi de mine. Cine ştie prin ce metamorfoze trece acum sufletul lui? Mi-am amintit de o poezie de-a lui, publicată în urmă cu trei ani în Noul Satiricon. În ea era repovestit, într-un fel, un articol de ziar privind dizolvarea Dumei, iar acrostihul rezultat era "Mane Tekel Fares". Doar trăise şi el, gândise, cumpănise.

M-am întors spre pian şi am început să cânt încetişor din Mozart, fuga în fa minor, bucata mea favorită, care întotdeauna mă făcea să regret că nu am toate cele patru mâini imaginate pentru ea de marele smintit. Melancolia care mă copleşise nu avea nici o legătură cu gestul extrem vizavi de Von Ernen; în faţa ochilor mei se înălţau cele două pătuţuri de bambus din odaia vecină şi pentru o secundă mi-am imaginat o copilărie străină, privirile curate ale cuiva îndreptate spre bolta înserării, lumea de o inexprimabilă duioşie a cuiva, o lume dispărută în neant. Dar am cântat puţin - pianul era dezacordat, iar eu, de bună seamă, trebuia să mă grăbesc. Dar încotro?

Era timpul să mă gândesc cum urma să-mi petrec seara. M-am întors în vestibul şi am privit cu îndoială haina de piele a lui Von Ernen, dar altceva nu mai rămăsese în cuier. În ciuda caracterului riscant al câtorva dintre experimentele mele literare, nu eram, totuşi, decadent într-atât încât să îmbrac un palton devenit de-acum linţoliu, ba, mai mult, cu spinarea ciuruită de gloanţe. Am luat haina din cuier, am făcut ordine în sacoşă, după care m-am întors în camera cu oglinda. Haina de piele îmi venea ca turnată - aveam, practic, măsura defunctului. Când mi-am încins peste ea centura cu tocul armei bălăngănindu-se şi mi-am privit reflexia în oglindă, am văzut imaginea unui bolşevic absolut normal. Presupun că examinarea conţinutului baloţilor care zăceau lângă perete m-ar fi transformat în câteva minute într-un om bogat, dar a învins dezgustul. După ce am reîncărcat cu atenţie pistolul şi am verificat dacă iese cu uşurinţă din toc, am rămas satisfăcut şi tocmai mă pregăteam să ies din încăpere, când din vestibul s-au auzit voci. Mi-am dat seama că în tot acest răstimp uşa de la intrare rămăsese deschisă.

M-am repezit spre balcon. Dădea spre bulevardul Tverskoi şi sub el se căscau vreo douăzeci de metri de pustiu rece şi negru în care se învârtejeau fulgi de zăpadă. În pata de lumină formată de un felinar se zărea automobilul lui Von Ernen, pe al cărui scaun din faţă şedea, apărut ca din senin, un ins cu o caschetă de bolşevic pe cap. M-am gândit că Von Ernen apucase să-i cheme telefonic pe cekişti. Era imposibil de coborât pe balconul de dedesubt, aşa că m-am năpustit înapoi în cameră. Se auzeau deja bătăi în uşă. Ei şi, cândva toate astea trebuiau să se sfârşească. Am aţintit Mauser-ul spre uşă şi am strigat:
- Intră!

Uşa s-a deschis şi în cameră au năvălit doi matrozi împodobiţi de jur-împrejur cu grenade şi îmbrăcaţi în scurte de marinar şi pantaloni dezgustător de peticiţi. Unul din ei, un tip mustăcios, era vârstnic, al doilea era tânăr, dar avea un chip ofilit şi anemic. Nu au acordat nici cea mai mică atenţie pistolului din mâna mea.
- Tu eşti Fanernîi? a întrebat mustăciosul cel vârstnic
- Eu.
- Ţine-aci, a spus matrozul şi mi-a întins o hârtie îndoită.

Mi-am vârât Mauser-ul în toc şi am desfăcut hârtia:
"Tov. Fanernîi! Vă duceţi urgent la Tabachera Muzicală să trasaţi linia noastră. Vi-i trimit în sprijin pe Jerbunov şi pe Barbolin. Sunt tovarăşi cu experienţă. Babaiasin."

Sub text era aplicată o ştampilă indescifrabilă. În vreme ce chibzuiam ce să spun, cei doi s-au aşezat la masă.
- Şoferul de jos e al vostru? i-am întrebat.
- Al nostru, a spus mustăciosul. Da' mergem cu maşina ta. Cum să-ţi spunem?
- Piotr, am răspuns, mai să-mi muşc limba.
- Io mi-s Jerbunov, a zis cel vârstnic şi mustăcios.
- Barbolin, s-a prezentat tinerelul.

Avea o voce suavă, aproape feminină. M-am aşezat la masă, în faţa lor. Jerbunov a umplut trei pahare cu votcă, mi-a împins unul din ele şi şi-a ridicat privirea spre mine. Am înţeles că aşteaptă ceva.
- Bun, deci, am zis eu, ocupându-mă de paharul meu, cum se spune, pentru triumful revoluţiei mondiale!

Toastul meu nu le-a stârnit entuziasmul.
- Pentru triumful, sigur, a spus Barbolin, da' cu marafetul cum rămâne?
- Care marafet? am întrebat eu.
- N-o fă pe prostul, a spus aspru Jerbunov. Babaiasin ne-a zis că azi ţi-au predat cutia de tablă.
- Aha, despre cocaină era vorba? m-am dumirit eu şi am scotocit în sacoşă după cutie. Pentru că, tovarăşi, "marafet" este un cuvânt polisemantic. Poate vreţi nişte eter, ca William James.
- Cine-i ăsta? a întrebat Barbolin, luând cutia de tablă în palma cuprinzătoare şi butucănoasă.
- Un tovarăş englez.

Jerbunov a emis un "hm" circumspect, iar pe chipul lui Barbolin s-a oglindit preţ de o clipă unul din sentimentele acelea pe care pictorilor ruşi din secolul al XIX-lea le plăcea nespus să le fixeze pe pânză atunci când creau arhetipuri din popor - adică, vezi bine, există undeva o lume mare şi enigmatică şi sunt în ea atâtea lucruri neînţelese şi seducătoare şi nu că ai spera la modul serios să nimereşti cândva acolo, dar este uneori pur şi simplu tentant să visezi la caracterul ei himeric.

Tensiunea a dispărut ca luată cu mâna. Jerbunov a deschis cutia, a luat de pe masă un cuţit şi a scos cu el o cantitate apreciabilă de praf, pe care l-a amestecat la iuţeală în votcă. Operaţiunea a fost repetată de Barbolin, mai întâi cu paharul lui, apoi cu al meu.
- Acu', nu mă sfiesc să beau şi pentru rivoliuţie, a spus el.

Probabil pe faţa mea se citea îndoiala, pentru că Jerbunov a rânjit şi a spus:
- Aiasta, frăţioare, e venită cu Aurora, chiar de la obârşia ei. "Ceai baltic" îi zice.

Şi-au ridicat paharele, le-au dat de duşcă dintr-o suflare conţinutul, iar mie nu mi-a rămas decât să le urmez exemplul. Aproape instantaneu gâtlejul mi-a amorţit. Mi-am aprins o ţigară, dar n-am simţit absolut deloc gustul fumului. Cam un minut am rămas cu toţii aşa, în tăcere.
- Trebuie să mergem, a spus brusc Jerbunov şi s-a ridicat de la masă. Ivan o să-ngheţe.

Amorţit cum eram, am pus cutia de tablă în sacoşă şi am pornit în urma lor. Am zăbovit în vestibul, încercând să-mi găsesc căciula, n-am reuşit şi mi-am îndesat pe cap cascheta lui Von Ernen. Am ieşit din apartament şi am coborât în tăcere treptele cufundate în semiîntuneric.

Am constatat subit că mi-e sufletul uşor şi liniştit şi că, pe măsură ce păşesc mai departe, îmi e tot mai uşor şi mai liniştit. Nu mă gândeam la viitor - îmi era prea îndeajuns că nu mă ameninţă un pericol iminent şi, traversând palierele întunecate, admiram fulgii de nea uimitor de frumoşi care se învârtejeau dincolo de ferestre. Dacă stai să te gândeşti, şi eu eram întrucâtva aidoma unui fulg, iar vântul soartei mă purta înainte, în urma altor doi fulgi în scurte negre marinăreşti, care tropăiau pe trepte în faţa mea. Altminteri, în pofida euforiei care mă cuprinsese, nu-mi pierdusem capacitatea de a percepe lucid realitatea şi am făcut o constatare interesantă. Încă pe când mă aflam la Petersburg, eram curios să aflu în ce fel sunt prinse pe matrozi harnaşamentele acelea grele, doldora de cartuşe. Pe palierul scării de la etajul al doilea, unde ardea un bec stingher, am zărit pe spinarea lui Jerbunov câteva copci cu ajutorul cărora erau unite, ca la sutiene, bandulierele. Mi i-am imaginat brusc pe Jerbunov şi pe Barbolin cum, pregătindu-şi următoarea crimă, se ajută reciproc, întocmai ca două fetişcane la scăldat, să ducă la bun sfârşit această complicată parte a toaletei. Situaţia asta mi s-a părut o dovadă în plus a naturii feminine a tuturor revoluţiilor. Am înţeles instantaneu câteva din noile orientări ale lui Aleksandr Blok; probabil din gâtlejul meu a irupt un soi de exclamaţie, pentru că Barbolin s-a întors.
- Şi tu care nu voiai, prostovane, a spus el sclipindu-şi dintele de aur.

Am ieşit în stradă. Barbolin i-a spus ceva soldatului de pe bancheta din faţă, fără capotă, a deschis portiera şi ne-am strecurat tustrei înăuntru. Maşina s-a urnit imediat din loc. Prin parbrizul cabinei, rotunjit la colţuri, se zărea o spinare încărcată de zăpadă şi o căciulă din pâslă, cu vârf ascuţit; echipajul părea condus de un trol ibsenian. M-am gândit că alcătuirea automobilului este total lipsită de confort şi, în plus, înjositoare pentru şofer, expus permanent intemperiilor; dar poate fusese construit anume în aşa fel încât, în timpul călătoriei, pasagerii să poată gusta din plin nu doar peisajul văzut prin parbriz, ci şi inechitatea socială.

M-am întors spre geamul lateral. Strada era pustie, iar zăpada aşternută pe pavaj era neobişnuit de frumoasă. Era luminată de felinare rare; în raza unuia dintre ele, pe zidul unei case, a licărit o secundă o inscripţie mâzgălită răşchirat: LÉNINE EST MERDE.

Când maşina a oprit, îmi venisem de-acum în fire. Am coborât pe o stradă necunoscută, lângă un portic prin nimic deosebit de altele, în faţa căruia staţionau o pereche de automobile şi câteva trăsuri de lux; ceva mai departe am remarcat prezenţa unui blindat înfricoşător la vedere, cu o căciulă de omăt pe turelă, dar n-am apucat să-l examinez - matrozii s-au repezit imediat sub portic. După ce am traversat o curte indescriptibil de dezolantă, ne-am pomenit în faţa unei uşi deasupra căreia se iţea un cozoroc din fontă cu buclişoare şi amoraşi, în stilul dughenelor de negustori. De cozoroc era fixată o mică firmă:

Câteva ferestre din vecinătatea uşii, acoperite complet cu perdele roz, erau luminate; din spatele lor răzbătea un minunat sunet melancolic emis de un instrument nedefinit.

Jerbunov a tras uşa spre sine. În spatele ei s-a ivit un coridor scurt, pe pereţii căruia erau agăţate şube şi mantale grele; în capătul coridorului era o draperie groasă din catifea. De pe un taburet s-a ridicat în întâmpinarea noastră un individ aducând a criminal, într-o cazacă roşie.
- Cetăţeni matrozi, a început el, avem...

Barbolin şi-a răsucit puşca în jurul umărului cu o mişcare ca la circ şi l-a pocnit cu patul armei mai jos de stomac. Amărâtul a lunecat de-a lungul peretelui pe duşumea; pe chipul lui hain s-au ivit oboseala şi scârba. Jerbunov a tras la o parte draperia şi am intrat într-o sală cufundată în semiobscuritate.

Inundat de un neobişnuit flux de energie, am privit împrejur. Locul amintea de un restaurant obişnuit de mâna a doua cu pretenţii de lux. La măsuţe rotunde, în vălătuci denşi de fum de ţigară, era aşezată o mulţime pestriţă. Unii, pare-se, fumau opiu. Nu ni s-a acordat nici o atenţie şi ne-am aşezat la o măsuţă liberă, aproape de intrare.

În capătul sălii se înălţa o estradă puternic luminată şi acolo, pe un taburet negru din catifea, şedea picior peste picior un domn bărbierit, în frac. Unul din picioare îi era desculţ. Arcuşul din mâna dreaptă îi luneca pe partea boantă a unui ferăstrău; cu un picior apăsa unul din mânerele ferăstrăului de podea, celălalt mâner îl strângea în pumnul stâng, făcând astfel ferăstrăul să se arcuiască şi să vibreze. Când trebuia să amortizeze vibraţiile pânzei scânteietoare, o apăsa o clipă cu talpa piciorului gol; alături de el, pe podea, era un pantof de lac din care răsărea un vârf de şosetă de un alb orbitor. Sunetul pe care domnul acela îl izvodea din instrumentul său era absolut nepământean, fermecător şi trist; cânta, pare-se, o melodie simplă, dar nu melodia era importantă - tot farmecul stătea în timbru, în modulaţiile unei singure note stingându-se îndelung şi coborând direct în inimă.

Draperia de la intrare a fremătat şi de acolo s-a ivit, aplecându-se, un individ în cazacă. A pocnit din degete spre undeva, în întuneric, şi a făcut din cap un semn în direcţia măsuţei noastre, apoi s-a întors către noi, a făcut o scurtă plecăciune şi a dispărut în spatele draperiei. Imediat s-a ivit de niciunde un chelner cu o tavă într-o mână şi cu un ceainic de aramă în cealaltă (ceainice aidoma erau aşezate şi pe celelalte măsuţe). Pe tavă se afla o farfurie cu plăcinte, trei ceşti de ceai şi un fluier minuscul. Chelnerul a repartizat în faţa noastră ceştile, le-a umplut din ceainic şi a înlemnit în aşteptare. I-am întins o bancnotă extrasă pe ghicite din sacoşă, o bancnotă de zece dolari, cred. Iniţial, nu am înţeles de ce pe tavă se afla şi fluieraşul; imediat însă de la o măsuţă vecină a răzbătut un melodios fluierat molcom, iar chelnerul s-a repezit spre sunet.

Jerbunov a sorbit din ceaşcă şi s-a strâmbat nemulţumit. Am luat şi eu o înghiţitură dintr-a mea. Era hanja, o votcă chinezească din gaolean. Am început să mănânc o plăcintă, fără să-i simt deloc gustul. Cocaina care-mi amorţise gâtlejul încă-şi făcea simţită prezenţa.
- Cu ce-s plăcintele? m-a întrebat suav Barbolin. Se zice că oamenii cam dau ortu' popii pe-aici. Ar fi bine să nu ne lăcomim.
- Păi, eu am mâncat, a spus cu simplitate Jerbunov. Parc-ar fi cu carne de vită.

Incapabil să mai îndur, am scos cutia şi Barbolin a început să distribuie praf în ceşti.

Între timp, domnul în frac a terminat de cântat, şi-a încălţat elegant şi rapid şoseta şi pantoful şi, în aplauze sporadice, a părăsit scena. De la o măsuţă de lângă estradă s-a ridicat un bărbat cu aspect agreabil şi bărbuţă căruntă, la gâtul căruia, ca pentru a ascunde o urmă de muşcătură, era înfăşurată o eşarfă cenuşie. L-am recunoscut cu uimire pe Valeri Briusov, îmbătrânit şi slăbit. A urcat pe scenă şi s-a adresat sălii:
- Tovarăşi! Cu toate că trăim într-o eră a vizualului, în care rândul cules pe hârtie este înlocuit de rândul de spectatori, sau... hm... - şi-a dat ochii peste cap, a făcut o pauză şi a devenit evident că va rosti pe dată unul din calambururile lui idioate - sau, aş spune chiar, de sala de spectatori... hm... tradiţia nu se dă bătută şi îşi caută forme noi. Eu aş defini ceea ce veţi vedea astăzi drept un exemplu pregnant de artă postrealistă egoombilicală. Iar acum, în faţa domniilor voastre va fi interpretată o mică tragedie scrisă de un... hm... un ştrengar... hm... Astfel şi-a definit genul operei autorul ei, poetul de cameră Ioann Pavluhin. Aşadar, mica tragedie Raskolnikov şi Marmeladov. Vă rog.
- Vă rog, a repetat ca un ecou Jerbunov şi am băut cu toţii.

Briusov a coborât de pe scenă şi s-a întors la măsuţa lui. Doi inşi în uniforme militare au cărat din culise pe estradă o liră masivă suflată cu aur, aşezată pe o consolă, şi un taburet. Apoi au adus o măsuţă, au aşezat pe ea o sticlă pântecoasă cu lichior şi două păhărele, au fixat pe pereţii dinspre culise două bucăţi de carton pe care erau scrise cuvintele "Raskolnikov" şi "Marmeladov" (am decis pe loc că semnul moale adăugat la finalul cuvântului nu este o greşeală, ci reprezintă un anume simbol), iar în centru au agăţat o plăcuţă pe care era scris un cuvânt neînţeles, "ihvi", încadrat într-un pentagon. După ce au aranjat obiectele cu pricina, cei doi au dispărut. Din culise a ieşit o femeie înveşmântată într-o tunică lungă, în stilul celor greceşti antice, s-a aşezat la liră şi a început să-i atingă fără grabă strunele. S-au scurs astfel câteva minute.

Şi-au făcut apoi apariţia pe scenă patru indivizi în mantale lungi şi negre. Şi-au pus cu toţii un genunchi pe podea şi, ridicând una din pulpanele negre, şi-au ascuns chipul de sală. Cineva a început să aplaude. În cele două colţuri opuse ale estradei au apărut două siluete cocoţate pe coturni înalţi, înveşmântate în lungi hlamide albe şi cu măşti greceşti pe figură. Au început să se apropie fără grabă şi s-au oprit la mică distanţă una de alta. Uneia din ele îi atârna sub braţ, prins într-un laţ înfăşurat în trandafiri, un topor, şi am înţeles că acela este Raskolnikov. De fapt, se putea înţelege asta şi în absenţa toporului, căci în dreptul lui era agăţat cartonul cu acest nume. Actorul care s-a oprit sub cartonul "Marmeladov" a ridicat cu lentoare braţul şi a prins a psalmodia:

Actorul cu toporul a replicat la fel, psalmodiind, dar cu voce de bas; spunând aceste cuvinte, şi-a ridicat braţul şi l-a întins în direcţia lui Marmeladov, care, după ce şi-a turnat rapid un păhărel şi l-a dat peste cap prin fanta măştii, a continuat:


Jerbunov m-a împuns cu cotul.
- Ce zici? m-a întrebat el cu voce scăzută.
- E prea devreme deocamdată, i-am răspuns eu în şoaptă. Să vedem mai departe.

Jerbunov a dat respectuos din cap. Pe scenă, Marmeladov grăia:

În timpul ăsta am examinat sala din priviri. În jurul măsuţelor rotunde şedeau câte trei sau patru clienţi; publicul era dintre cele mai eterogene, dar cei mai mulţi clienţi erau, ca întotdeauna în istoria omenirii, speculanţi cu rât de porc şi târfe în haine scumpe. La masă cu Briusov stătea Aleksei Tolstoi - care se îngrăşase considerabil de când îl văzusem ultima oară, cu o mare lavalieră roşie în loc de cravată. Grăsimea depusă pe trupul lui părea suptă de pe scheleticul Briusov. Laolaltă arătau sinistru.

Mi-am mutat privirea şi am zărit la una din măsuţe un individ ciudat, într-o tunică militară neagră încinsă de-a curmezişul cu centuri, cu mustăţi răsucite în sus. Era singur la masă şi în loc de ceainic avea în faţă o sticlă de şampanie. M-am gândit că e vorba de vreun mare ştab bolşevic; nu ştiu ce anume mi s-a părut ieşit din comun pe chipul lui calm şi voluntar, dar câteva secunde nu mi-am putut dezlipi ochii de pe el. Mi-a prins privirea şi eu mi-am întors-o imediat pe a mea spre estradă, unde continua dialogul acela fără noimă:

Marmeladov a păstrat o pauză lungă şi înfricoşată.
- Jos masca!
Marmeladov şi-a smuls dintr-un gest masca şi, simultan, de pe trup i-a zburat hlamida prinsă de mască, descoperind privirii o femeie îmbrăcată în pantalonaşi şi sutien dantelate, pe cap cu o perucă argintie cu codiţă ca de şoricel.
- Doamne... Bătrâna... şi am mâinile goale...
Raskolnikov a rostit abia auzit aceste cuvinte şi s-a prăbuşit la pământ de la înălţimea coturnilor.

Ceea ce a urmat m-a făcut să pălesc. Pe scenă au năvălit ţopăind doi viorişti şi au început să cânte ca turbaţi pe nu ştiu ce motiv ţigănesc (iarăşi Blok, mi-am zis), iar femeia-Marmeladov şi-a aruncat hlamida peste Raskolnikov cel prăbuşit la podea, i-a sărit pe piept şi a început să-l sugrume, legănându-şi provocator fundul îndantelat.

Preţ de o clipă mi s-a năzărit că tot ceea ce se petrece este consecinţa unui complot monstruos şi că toţi cei de faţă privesc în direcţia mea. M-am uitat în jur ca o fiară încolţită, am întâlnit din nou privirea individului mustăcios în tunică neagră şi, brusc, am înţeles, nu ştiu în ce fel anume, că el ştie totul despre asasinarea lui Von Ernen - ce spun eu asasinare, că ştie despre mine lucruri infinit mai importante.

În secunda aceea eram pe punctul de a sări din loc şi a mă năpusti spre ieşire, şi doar un teribil efort de voinţă m-a ţinut în loc. Spectatorii aplaudau anemic, unii râdeau şi arătau scena cu degetul, dar cei mai mulţi erau absorbiţi de propriile conversaţii şi de votcă.

După ce l-a sugrumat pe Raskolnikov, femeia cu perucă a sărit spre marginea estradei şi, în sunetele bezmetice ale celor două viori, a început să danseze, ridicându-şi picioarele spre tavan şi agitând toporul. Cei patru inşi înveşmântaţi în negru, care adăstaseră nemişcaţi pe parcursul întregii scene, l-au înşfăcat pe Raskolnikov, înfăşurat în hlamidă cum era, şi l-au cărat în culise. M-a fulgerat bănuiala că scena asta are o legătură cu Hamlet, unde, chiar la final, se vorbeşte despre patru căpitani care s-ar fi cuvenit să-l scoată din scenă pe răposatul prinţ; ciudat lucru, dar gândul ăsta m-a readus pe loc în fire. Am realizat că tot ceea ce se petrece nu reprezintă un complot împotriva mea - nimeni n-ar fi apucat pur şi simplu să organizeze aşa ceva, ci doar o banală provocare mistică. Decizând subit să răspund provocării, m-am întors spre matrozii care-şi veniseră şi ei în fire.
- Băieţi, stop. Asta-i trădare.

Barbolin şi-a ridicat spre mine privirea nedumerită.
- Englezoaica face scârnăvii, am aruncat eu la-ntâmplare.

Se pare că aceste cuvinte aveau pentru el o anume noimă, căci pe loc a început să-şi tragă puşca de pe umăr. L-am oprit.
- Nu aşa, tovarăşe. Aşteaptă puţin.

Între timp, pe scenă apăruse iarăşi domnul cu ferăstrăul, se aşezase pe taburet şi începuse să-şi descalţe tacticos pantoful. Am deschis sacoşa şi am scos din ea un creion şi un mandat cekist de arestare; sunetele pline de alean ale ferăstrăului m-au îmbrăţişat, m-au purtat înainte şi textul adecvat a fost gata în câteva minute.
- Ce tot scrii acolo? m-a întrebat Jerbunov. Ai de gând să arestezi pe careva?
- Nu, am zis, aici, dacă e de ridicat, trebuie ridicaţi toţi. Facem altfel. Tu, Jerbunov, mai ţii minte ordinul? Noi trebuie nu doar să stârpim, ci şi să trasăm linia noastră, just?
- Just, a răspuns Jerbunov.
- Atunci, uite cum facem, am zis eu, tu şi Barbolin vă duceţi în culise. Iar eu o să urc imediat pe scenă, să trasez linia. Cum termin de trasat, vă dau semnal şi ieşiţi. Le arătăm noi imediat care-i muzica revoluţiei.

Jerbunov a ciocănit cu degetul în ceaşcă.
- Nu, Jerbunov, i-am spus cu fermitate, n-o să poţi acţiona.

În privirea lui Jerbunov a sclipit ceva aducând a jignire.
- Ce tot spui? a şoptit el. N-ai încredere? Păi eu... Eu pentru rivoliuţie şi viaţa mi-o pun chezaş!
- Ştiu, tovarăşe, dar cocaina după. La treabă.

Matrozii s-au ridicat şi s-au apropiat de scenă. Păşeau cu picioarele răşchirate, apăsat, de parcă sub tălpi aveau nu parchet, ci puntea înclinată a unui cuirasat nimerit în furtună; în acel moment m-a încercat aproape un sentiment de simpatie faţă de ei. După ce au urcat scăriţa laterală, au dispărut în culise. Am dat pe gât rămăşiţa de hanja cu cocaină, m-am ridicat şi am pornit spre măsuţa la care stăteau Tolstoi şi Briusov. S-au uitat la mine. Domni şi tovarăşi, le-am spus în sinea mea păşind fără grabă prin sala care, în mod straniu, se despărţea în două în faţa mea, astăzi şi eu am avut onoarea de a păşi peste bătrâna mea, dar pe mine nu mă veţi sugruma cu labele ei închipuite. Ah, dracu' să ia acest veşnic spirit dostoievskian care-l urmăreşte pe rus! Şi dracu' să-l ia pe rus, care numai asta vede în jur!
- Bună seara, Valeri Iakovlevici. Vă relaxaţi?

Briusov a tresărit şi m-a privit preţ de câteva secunde, evident nerecunoscându-mă. Apoi pe figura lui sleită a apărut un zâmbet suspicios.
- Petea, a întrebat el, dumneata eşti? Mă bucur sincer să te văd. Stai cu noi puţin.

M-am aşezat la masă şi l-am salutat reţinut pe Tolstoi - ne vedeam adesea la redacţia revistei Apollon, dar ne cunoşteam prea puţin. Era beat criţă.
- Ce mai faci? m-a întrebat Briusov. Ai scris ceva nou?
- Nu de asta ne arde nouă acum, Valeri Iakovlevici, i-am replicat eu.
- Da, a zis gânditor Briusov, plimbându-şi rapid privirile peste haina mea de piele şi peste Mauser, aşa e. Aşa e. Şi eu, la fel... şi eu, care nici nu ştiam, Petea, că eşti de-ai noştri. Ţi-am preţuit întotdeauna poeziile, mai ales prima culegere, Versurile Căpitanului Lebeadkin. Şi, fireşte, Cântecele împărăţiei lui "Eu". Dar era şi imposibil de imaginat... Aveai acolo tot felul de cai, de imperatori, şi China asta...
- Conspiration, Valeri Iakovlevici, i-am spus. Chiar dacă acest cuvânt este absurd...
- Înţeleg, a zis Briusov, acum înţeleg. Deşi, te asigur, întotdeauna am simţit ceva asemănător. Dumneata însă te-ai schimbat, Petea. Ai devenit atât de impetuos... îţi strălucesc ochii... Că veni vorba, ai apucat să citeşti Cei doisprezece a lui Blok?
- Am apucat, i-am răspuns.
- Şi ce părere ai?
- Nu înţeleg pe de-a-ntregul simbolistica din final, am spus eu, de ce Christos calcă-n în fruntea patrulei de ostaşi ai Armatei Roşii? Nu cumva Blok vrea să răstignească revoluţia?
- Da, da, a spus iute Briusov, Alioşa şi cu mine tocmai discutam despre asta.

Auzindu-şi numele, Tolstoi a deschis ochii şi a ridicat ceaşca, dar era goală. A găsit pe dibuite fluierul de pe masă, l-a dus la buze, dar, în loc să sufle în el, a lăsat din nou capul să-i cadă pe masă.
- Am auzit, am spus eu, că a schimbat finalul. Acum, în fruntea patrulei calcă un matroz.

Briusov a chibzuit o clipă, apoi ochii i s-au aprins.
- Da, a zis el, aşa e mai veridic. Mai exact. Iar Christos păşeşte în urmă! Este nevăzut şi păşeşte în urmă, târându-şi crucea plecată prin vârtejuri de zăpadă!
- Da, am zis eu, şi în direcţie opusă.
- Crezi?
- Sunt convins, i-am spus, şi m-am gândit că Jerbunov şi Barbolin or fi adormit de-acum în spatele draperiei. Valeri Iakovlevici, am o rugăminte. N-ai putea să anunţi dumneata că acum urmează să recite versuri revoluţionare poetul Fanernîi?
- Fanernîi? a întrebat Briusov.
- E pseudonimul meu partinic, l-am lămurit eu.
- A, da, da, a dat afirmativ din cap Briusov, profund gândit! O să-ţi ascult şi eu cu plăcere versurile.
- Nu te sfătuiesc. Mai bine plecaţi amândoi imediat după anunţ. Aici se va porni foarte curând canonada.

Briusov a pălit şi a aprobat din cap. Nu ne-am mai spus nici un cuvânt; când ferăstrăul a amuţit şi individul în frac şi-a încălţat pantoful, Briusov s-a ridicat de la masă şi a urcat pe estradă.
- Astăzi, a spus el, am vorbit deja despre cea mai modernă dintre arte. Această temă va fi continuată acum de poetul Fanernîi (nu s-a putut abţine şi şi-a dat ochii peste cap), hm... vă rog, fără asocieri cu tigrişorul de hârtie sau soldăţelul de plumb... hm... poetul Fanernîi, care se va produce aici cu versuri revoluţionare. Poftiţi!

A coborât rapid în sală, mi-a zâmbit vinovat, şi-a desfăcut braţele, l-a înşfăcat pe Tolstoi, care se împotrivea fără vlagă, şi l-a târât spre ieşire; în acel moment semăna cu un profesor pensionar trăgând după sine de zgardă un dulău recalcitrant şi cam tâmp.

Am urcat pe estradă. La marginea ei se afla, uitat acolo, taburetul de catifea, care mi-a fost de mare folos. Mi-am pus o cizmă pe el şi am privit spre sala care amuţise. Toate feţele pe care le vedeam se contopiseră parcă într-una singură, slugarnică şi insolentă în acelaşi timp, încremenită într-o grimasă de automulţumire servilă, iar acesta era, fără umbră de îndoială, chipul bătrânei cămătărese, descărnat, dar în continuare viu. Aproape de estradă, stătea la o masă Ioann Pavluhin, o pocitanie cu plete şi monoclu; lângă el înfuleca la plăcinte o femeie grasă plină de coşuri, cu nişte panglici mari, roşii, împletite în părul pag - părea să fie comisarul teatrelor în persoană, madam Malinovskaia. Cât i-am urât pe toţi în acea lungă clipă!

Mi-am scos Mauser-ul din toc, l-am ridicat deasupra capului, am tuşit şi, în vechea mea manieră, cu privirile aţintite inexpresiv drept înainte şi fără urmă de intonaţie, lăsând doar scurte pauze între catrene, am citit poezia scrisă pe mandatul cekist:


Imediat însă, din dreapta mea a răsunat o nouă împuşcătură, lustra a plesnit şi l-am zărit alături de mine pe Jerbunov, care-şi smucea închizătorul armei. Stând într-un genunchi, a mai tras câteva focuri spre sală, unde lumea deja ţipa, cădea la pământ şi se ascundea pe după coloane, apoi din culise a ieşit Barbolin. S-a apropiat împleticindu-se de marginea estradei, a scos un urlet strident şi a azvârlit în sală o bombă. În sală a ţâşnit vâlvătaia albă a focului, apoi s-a prăvălit un zgomot cumplit, s-a răsturnat o masă, iar în tăcerea care a urmat cineva a oftat a uimire. A urmat o pauză penibilă; ca s-o umplu cumva, am tras câteva focuri în tavan şi, brusc, l-am zărit din nou pe individul acela ciudat, în tunică militară neagră, şezând imperturbabil la măsuţa lui, sorbind din cupă şi parcă zâmbind. M-am simţit ca un neghiob.

Jerbunov a mai tras o salvă spre sală.
- Încetarea! am strigat eu.

Jerbunov a mormăit ceva de genul "ia uite cine-mi dă mie ordine", dar şi-a pus totuşi arma pe umăr.
- Să mergem, am spus eu, m-am răsucit pe călcâie şi am intrat în culise.

La apariţia noastră, nişte indivizi aflaţi acolo s-au risipit care-ncotro. Jerbunov şi cu mine am mers pe un coridor întunecos, am cotit de câteva ori şi, deschizând uşa din spate, ne-am pomenit în stradă, unde, din nou, oamenii s-au dat la o parte din calea noastră. Am pornit spre automobil. Aerul curat şi îngheţat, după aerul închis din sala îmbâcsită de fum, a acţionat asupra mea ca vaporii de eter, m-a luat cu ameţeală şi m-a cuprins o dorinţă fatală de somn. Şoferul, vătuit cu un strat gros de zăpadă, şedea la fel, nemişcat, pe scaunul din faţă. Am deschis portiera şi m-am răsucit.
- Dar unde-i Barbolin? am întrebat.
- Vine-acuş, a spus Jerbunov zâmbind cu satisfacţie, are o treb'şoară.

M-am strecurat în automobil, m-am lăsat pe spate pe banchetă şi am adormit instantaneu.

M-a trezit ţipătul strident al unei femei şi l-am văzut pe Barbolin aducând-o pe braţe, din străduţă, pe fătuca aceea, care se zbătea pitoresc în pantalonaşii ei de dantelă şi cu peruca ei cu codiţă căzută-ntr-o parte.
- Dă-te mai încolo, tovarăşe, mi-a spus Jerbunov strecurându-se în cabină, că ne vin întăriri.

M-am tras mai la margine. Jerbunov s-a aplecat spre mine şi mi-a spus cu neaşteptată căldură în glas:
- Şi când te gândeşti că la-nceput nu te-am înţeles, Petka. Nu ţi-am văzut sufletul. Fain discurs ai ţinut.

Am bălmăjit ceva şi am adormit la loc

Ca prin vis am auzit hohot de plâns de femeie şi scrâşnet de frâne, o înjurătură ursuză trasă de Jerbunov şi un şuier ca de şarpe emis de Barbolin - cred că se certau din pricina nefericitei. Apoi maşina s-a oprit. Am ridicat fruntea şi am văzut în faţa mea, lăbărţându-se, figura fantasmagorică a lui Jerbunov.
- Dormi, Petka, mi-a spus figura cu voce înăbuşită. Noi avem o vorbă cu cumătra. Te duce Ivan pân-acasă.

M-am uitat pe fereastră. Staţionam pe bulevardul Tverskoi, lângă casa guvernatorului. Ningea molcom, cu fulgi mari. Barbolin şi femeia pe jumătate goală, dârdâind, erau deja în stradă. Jerbunov mi-a strâns mâna şi a coborât. Maşina s-a urnit din loc.

Mi-am simţit brusc, cu acuitate, singurătatea şi becisnicia în această lume îngheţată, ai cărei locuitori vor cu tot dinadinsul să mă trimită pe Gorohovaia sau să-mi tulbure sufletul cu descântecele unor cuvinte tenebroase. Mâine în zori, mi-am zis, trebuie să-mi trag un glonţ în ţeastă. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de a mă prăbuşi definitiv în abisul negru al inconştienţei au fost gratiile bulevardului acoperite cu zăpadă. Când maşina a virat, acestea s-au vădit a fi foarte aproape de geam.