Nu e un cîntec de dragoste

La şapte ani mi-am jurat să nu iubesc niciodată. La optsprezece, am făcut-o totuşi. A fost la fel de rău pe cît mă aşteptasem. A fost umilitor, dureros şi în afara oricărui control. Nu mi s-a răspuns la iubire; nu era nimic de făcut, iar încercarea de a nu mai iubi nici eu la rîndul meu mă aducea în pragul nebuniei. Cînd simţi că eşti pe cale să-ţi pierzi minţile, cel mai isteţ lucru este să-ţi ţii gura şi să mimezi sănătatea psihică, purtîndu-te ca tot restul lumii. Toţi aveau parte de prieteni şi de sex, aveau slujbe, mergeau la petreceri şi în călătorii, şi se bucurau, timp de cinci zile, de venirea sfîrşitului de săptămînă. Aşa că am început şi eu să mă culc cu bărbaţi, să ies cu femei prin baruri, să eşuez prin diverse joburi, să mă plictisesc la petreceri şi peste tot iar duminica să-mi crestez modele pe braţe cu un cuţit mare de curăţat cartofi. Între timp FC Bayern Muenchen ieşise de opt ori campioană naţională. Toţi oamenii pe care-i ştiam şi-au cumpărat ceasuri cu ecran digital şi şi-au schimbat evazaţii cu blugi pînă deasupra gleznei sau pantaloni conici. Iranul a declarat Statele Unite ca fiind marele Satana, iar MTV şi-a început programul "Video Killed the Radio Star", piesa celor de la Buggles. Soldaţii englezi au pătruns în insulele Falkland şi cei sovietici în Afganistan şi cei americani în Grenada. Toţi oamenii pe care-i ştiam şi-au schimbat înapoi ceasurile digitale cu ceasuri normale cu arătătoare şi cadran cu cifre şi şi-au cumpărat walkman. Reactorul nr. 4 al centralei atomice de la Cernobîl şi-a presărat moleculele disociate peste întreaga Europă, şi ni s-a recomandat să nu mai mîncăm ciuperci de pădure timp de douăzeci de ani, iar timp de doi ani de zile chiar că s-au mîncat mai puţine ciuperci. Uniunea Sovietică s-a retras apoi din Afganistan şi războiul rece a luat sfîrşit; şi cînd nimeni nu mai credea că e posibil, a căzut şi zidul Berlinului. Manechinele au devenit tot mai renumite şi tot mai subţiri, calculatoarele tot mai mici şi gaura din ozon tot mai mare, iar joggerii nu mai alergau vara decît în primele ore ale dimineţii sau seara tîrziu, iar bărbatul pe care-l iubeam s-a mutat la Londra. Aveau loc războiul din Golf şi cel din Balcani şi cel din Cecenia, iar America a intervenit în Somalia. În Uganda şi Liberia şi Georgia au izbucnit războaie civile, iar Azerbaidjanul lupta împotriva Armeniei. În şlagăre se vorbea în continuare despre dragoste. Iar bărbaţii şi femeile făceau în continuare copii şi mergeau la consilieri conjugali şi terapeuţi sau divorţau. Şi orice se întîmpla în jurul meu, nu aveam niciodată sentimentul că ceva din toate acestea are vreo legătură cu mine. În tot acest răstimp mi-am ţinut într-o oarecare măsură respiraţia, aşteptînd să-mi vină rîndul, aşteptînd cuvintele decisive pentru a ieşi de după cortină, pe scenă, pentru a putea să joc şi eu. Viaţa mergea însă înainte şi cuvintele nu mai veneau şi anii se adunau ca mizeria şi frunzele uscate într-o streaşină. Într-o bună zi, mai exact joi, pe 20 iunie 1996, am hotărît că treaba asta trebuia să ia sfîrşit, unul rău sau unul pe care nu mi-l puteam imagina. Şi m-am dus la o agenţie de turism şi mi-am cumpărat un bilet de avion spre Londra, la fel cum alţi oameni îşi cumpără o funie ca să se spînzure.


Deci acum mă aflu în avion. La fereastră. Pe locul din margine stă un tip tînăr, îmbrăcat într-un costum bleu ţipător. Răsfoieşte un exemplar gratuit al ziarului "Die Woche". Din fericire, locul dintre noi nu s-a ocupat, sau poate că au avut stewardesele grijă de asta. Între timp cîntăresc o sută şaptesprezece kilograme, iar pulpele mele împachetate în material kaki se revarsă pe sub cotiere pînă pe locul de alături. Oricum n-ar avea nimeni loc lîngă mine. Îmi urăsc picioarele. Îmi doresc să fi avut altele. Ar fi poate mai uşor să vizitezi pe cineva pe care-l iubeşti, dar care nu te iubeşte, dacă ai avea picioare subţiri. Nu că aş crede că acel cineva şi-ar schimba atunci brusc sentimentele pentru mine, dar cu picioare subţiri aş suporta mai uşor să nu fiu iubită. O voce feminină din difuzor - subliniată de pantomima unei stewardese - explică cum că în improbabilul caz al unei scăderi de presiune, masca de oxigen trebuie trasă în felul acesta şi trebuie mai întîi aşezată peste propriul nas şi propria gură, înainte a-i ajuta pe ceilalţi pasageri, neîndemînatici, să-şi tragă elasticul peste urechi. Femeia elegantă, aşezată oblic în faţa mea, îi arată fiicei sale o poză din "Vogue". E îmbrăcată într-un costum roz pal, la care poartă o eşarfă verde din şifon, pe care în mod sigur şi-a cumpărat-o la sfatul unei stiliste. Părul ei blond are o tunsoare al naibii de haioasă, partea din stînga cărării îi ajunge pînă deasupra urechii, cealaltă pînă la bărbie. Bineînţeles că partea mai lungă îi tot vine în ochi, astfel încît, cînd citeşte, trebuie s-o împingă mereu după ureche. Fata ei, care are ceva de gazelă, se apleacă asupra revistei. În spatele meu, trei bărbaţi vorbesc destul de tare despre Paul Gascoigne. Pun pariu că se duc la Londra la semifinala campionatelor europene, la meciul Anglia-Germania. Sunt genul de bărbaţi pe care-i detest cel mai tare, genul care urlă în faţa televizorului cu faţa schimonosită: "Trage, mă! Bagă!". Paul Gascoigne, în schimb, îmi place. Îmi aminteşte de calul de curse Meteor. Meteor era şi el uimitor de supraponderal, lent şi nedisciplinat pentru un campion şi totuşi îi avea pe toţi la degetul mic. Microbiştii din spatele meu spun din nou ceva urît despre Gascoigne. Apoi rîd ca proştii la unison, motiv pentru care nu reuşesc să audă unde sunt ascunse vestele de salvare şi cum se ajunge cel mai repede la ieşirile de urgenţă. În improbabilul caz al unei amerizări de urgenţă pe Canalul Mînecii, vor alerga în direcţia greşită, călcîndu-le în picioare pe femeia elegantă şi pe fiica acesteia, se vor încurca unii în alţii şi vor bloca totul, în timp ce eu - prinsă pe locul meu de la geam - va trebui să privesc cum apa tot urcă pe partea din afară a geamului.

Ne îndreptăm spre pista de decolare, din tavan se aude o muzică în surdină, frînturi de muzică sunt imediat acoperite de zgomotul motoarelor. E greu de spus cine cîntă, în orice caz nu e genul de muzică pe care ai vrea s-o auzi de încheiere, înainte să mori într-un accident de avion. Cîntecul potrivit ar fi "No Milk Today" al celor de la Herman's Hermits. Începe într-o tristeţe incomensurabilă care, în timp ce aeroplanul ia foc, creşte spre o emoţie melancolică; iar în toiul celei mai crunte disperări - cu viori şi tot tacîmul - se aude deodată sunetul stupid şi plin de speranţă al unui clopot.

Poate că nu pare, dar de fapt îmi place să zbor. Consider că avem parte de un noroc de-a dreptul neruşinat să trăim la sfîrşitul unui secol care ne-a dat o sumedenie de asemenea maşinării minunate. Nici un om din cercul meu cultural nu mă invidiază cine ştie ce pentru biletul de avion sau pentru televizorul meu vechi de la Quelle. Însă un rege al otomanilor şi-ar fi dat jumătate din împărăţie pentru a putea fi în locul meu.

Pe ecranul de proiecţie apare o hartă verde cu albastru. Un avion mic şi alb se deplasează sacadat de-a lungul unei linii punctate care duce de la Hamburg (roşu), pînă la Londra (tot roşu). Fîşiile de muzică s-au rupt de tot. În locul lor se anunţă prin microfon căpitanul. Se numeşte Herman Kahr sau Tahr şi, înainte ca domnul K. să ne ureze un zbor plăcut, ne menţionează condiţiile de vînt prielnice şi ne spune că temperatura, aici în Hamburg, este de optsprezece grade. Mai exact spune: "Temperatura aici, în Hamburg, înregistrează în acest moment optsprezece grade Celsius - temperatură resimţită: şaisprezece grade."

Asta probabil că a preluat-o de la televizor, găselniţa asta idioată de a împărţi temperatura în cea măsurată şi cea resimţită. De parcă toată lumea ar simţi la fel şi asta cu exactitate de grad Celsius. Ar putea extinde diferenţierea foarte bine şi la alte domenii: pericol statistic de a ne prăbuşi cu acest avion: unu la un million; pericol resimţit: unu la douăzeci. Pericolul statistic se calculează din media accidentelor acestei linii aeriene, din standardele de siguranţă ale aeroporturilor Hamburg-Fuhlsbuettel şi Londra-Heathrow şi faptul că trebuie să zburăm deasupra apei. Pericolul resimţit se calculează din îndoiala mea asupra scopului acestei călătorii, o neîncredere generală în destin şi filmele pe care le-am văzut. În timp ce avionul îşi ia avînt cu un zgomot asurzitor, îmi derulez în minte scena favorită din Alive. Alive este filmul făcut după un accident de avion real, în care o echipă de rugby din Uruguay s-a prăbuşit în Anzi. Unii dintre jucători au supravieţuit şi au fost nevoiţi să se descurce într-un frig cumplit, timp de şaptezeci de zile, înainte de a fi găsiţi. La sfîrşit, rîcîiau cu cioburi de sticlă în carnea cadavrelor îngheţate ale celorlalţi pasageri pentru a o mînca. În film, unul dintre supravieţuitori se pregăteşte să plece în căutare de ajutor şi-i roagă pe cei ce rămîn în urmă, s-o mănînce ultima pe răposata sa mamă. Dar nu la scena asta mă gîndesc acum, ci la una de mai înainte, în care avionul se izbeşte de un munte şi se rupe de la mijloc. Partea din faţă zboară fără aripi, ca o săgeată prin aer, iar în locul motoarelor se aude deodată numai un vînt şuierător, urlător. Pasagerii legaţi cu centurile de siguranţă se prind îngroziţi de scaune, pielea de pe faţă le flutură, buzele le dezvelesc gingiile, în spatele pasagerilor se cască o gaură imensă, bagajele de mînă aşezate incorect zboară prin aer şi ultimele rînduri sunt atrase prin curentul de aer unul după altul, iar pericolul resimţit şi cel real se suprapun cu exactitate.

Gonim de-a lungul pistei de decolare. Tipul tînăr şi bleu de lîngă mine citeşte demonstrativ rubrica de economie a ziarului. Pe mine, ca persoană care zboară des, nu mă impresionează toate astea, vrea să spună. Poate chiar nu-l mai impresionează, bietul de el. Pămîntul rămîne în urma noastră. Zburăm. Chiar zburăm. Douăzeci şi opt la sută din toate accidentele de aviaţie se petrec în timp ce avionul ia altitudine.


Pe primul meu prieten în chema Axel Vollauf. Axel era blond şi subţire, şi avea ochi mari, rotunzi, mereu larg deschişi, de parcă ar fi asistat vreodată la un masacru sau la căderea vreunui meteorit şi ar fi rămas de-atunci cu expresia asta. Dragostea noastră era veselă şi deloc spectaculoasă. Eram în aceeaşi clasă şi dimineaţa mergeam la şcoală ţinîndu-ne de mînă. Axel în hanoracul lui maro şi dotat de la circulaţie cu un fes galben cu ciucure, eu într-o jachetă bleumarin de club, cu emblemă brodată pe buzunarul de pe piept. Pe emblemă era cusută iniţiala numelui meu: un A alambicat - de la Anne. Baticul de la circulaţie îl pierdusem a doua zi după ce mă înscrisesem la şcoală. Axel şi cu mine ne întîlneam şi ne despărţeam de fiecare dată în aceeaşi intersecţie, şi ne dădeam întîlnire tot acolo, pentru după-amiezele pe care ni le petreceam sub un copăcel de rododendron, în grădina părinţilor mei. Pe această bucată de pămînt plină de muşchi şi pătată de soare şi umbră, amenajasem un spital pentru animale bolnave. La început l-am condus singură, eram doctoriţă şi asistentă totodată. Axel doar privea. Apoi a vrut să fie şi el doctor şi, cînd a devenit, mi-a cerut să renunţ la profesia mea.

"Nu poţi fi asistentă şi doctoriţă", mi-a spus, fixîndu-mă cu ochii lui mari. M-am decis să renunţ la meseria de medic pentru a putea purta în continuare boneta de asistentă. Acest lucru n-a schimbat însă împărţirea atribuţiilor. Operam eu, pentru că lui Axel îi era silă, iar Axel mă asista la fel ca înainte şi se îngrijea de covorul de muşchi din salon. Paturile le construiam din pachete de ţigări portocalii. Trebuiau înlocuite din cînd în cînd, pentru că, din cauza picăturilor de rouă de cu noapte şi a umidităţii pacienţilor, se înmuiau repede. Erau paturi pentru broaşte. În Barnstedt aveam neobişnuit de multe broaşte. Veneau de pe cîmpiile umede şi neamenajate, din spatele grădinilor, şi se năpusteau de-a dreptul în maşinile noi de tuns iarba cu care vecinii noştri se plimbau huruind peste gazonul proaspăt achiziţionat. Nici o casă de pe strada noastră nu era mai veche de cinci ani. Oamenii construiau ca nebunii, agoniseau şi creau bunuri de valoare, aşezau fundamentul unei vieţi de familie reuşite şi-şi tundeau regulat iarba. Intrau în datorii convinşi fiind că o să le meargă din ce în ce mai bine, atît lor cît şi economiei. Mama ne povestea uneori, fraţilor mei şi mie, că vecinii de vizavi au mîncat timp de doi ani de zile numai un cîrnat la prînz pentru a economisi bani pentru construcţia casei. Două treimi din cîrnat îl mînca domnul Lange, iar o treime soţia sa. Şi odată începută povestea despre cîrnatul împărţit, mama ajungea inevitabil să ne povestească şi felul în care construise tata casa noastră.
"Tatăl vostru a ţinut fiecare cărămidă din casa asta în propriile-i mîini - fiecare cărămidă", ne spunea.

Eram cel mai harnic popor din lume. De-aia ne urau şi ne invidiau celelalte popoare. Casele pe care noi le construiam aveau toate cîte un gard din stinghii dispuse în romburi, un pătrat din cuburi de sticlă lîngă fiecare uşă de la intrare, iar în spate o fereastră panoramica, în care-şi frîngeau gîtul păsările mici.

În spitalul meu exista şi un pat pentru păsări, o cutie de ţigări de foi, pe care o tapetasem cu o batistă şi cu un carton dintr-o cutie de praline. Broaştele dormeau pe iarbă.

Majoritatea după-amiezelor ni le petreceam aşteptînd. Între timp ne ascultam reciproc la plămîni, ne băteam cu ciocănelul de cauciuc sub genunchi şi ne pregăteam pentru următoarea operaţie. Aşezam un scalpel de plastic, o seringă de jucărie şi beţigaşe cu vată pe o lădiţă de portocale, însă singurele lucruri de care aveam cu adevărat nevoie - o foarfecă adevărată şi o rolă de bandă adezivă - le ţineam ascunse în valijoara de medic pînă la intervenţie. Fusesem nevoită să i le fur mamei din sertarul de la bucătărie, pentru că nu aveam încă voie să umblu de capul meu cu o foarfecă ascuţită, iar banda adezivă era foarte scumpă. Pe terasă zăcea tata pe un şezlong de grădină şi dormea. Tata avea o profesie misterioasă, al cărei rost nu-l înţelegeam şi pentru care nu exista o denumire exactă. La şcoală a trebuit odată să povestim ce meserie au taţii noştri, iar eu n-am ştiut ce să spun. În orice caz, al meu nu trebuia să lucreze decît pînă după prînz. Apoi, dacă vremea o permitea, îşi înşfăca şezlongul, se retrăgea în spatele casei construite de el, fuma Ernte 23, citea ziarul "Hamburger Abendblatt" şi adormea citind, în timp ce soarele îl bronza din ce în ce mai tare. Începea de prin martie, sărea în şort pe cînd alţii purtau încă mănuşi, şi făcea treaba asta în fiecare după-amiază prietenoasă, precum şi la sfîrşit de săptămînă, toată primăvara şi toată vara pînă-n toamnă. Avea un somn uşor, neliniştit. Aştepta, la fel ca noi, zgomotul maşinii de tuns iarba. Ura maşinile de tuns iarba cu motor. Ura zgomotul pe care-l făceau. La început auzeai o încercare zadarnică de pornire, mîrîitul scurt al unui motor înecat, de multe ori o a doua şi a treia încercare, apoi începea să huruie uniform pînă la noi, iar tata sărea de la locul lui, umblînd precum un tigru de-a lungul gardului lui cu romburi şi adulmecînd să vadă cine-I face iar una ca asta.
"Weigoni", pufnea apoi, încrucişîndu-şi braţele în faţa pieptului. "Asta vine de la familia Weigoni. Nici măcar nu e permis să tunzi iarba în timpul siestei de după-amiază."

Era momentul în care-mi aşezam boneta pe cap şi-mi luam valijoara de medic. Axel lua un coşuleţ de nuiele şi mă urma. Majoritatea grădinilor nu aveau gard la capătul dinspre cîmpiile neamenajate şi puteam trece cu uşurinţă la vecini. Domnul Weigoni ştia deja de veneam. Ne făcea semn din cap peste maşina lui de tuns iarbă care duduia şi fumega, invitîndu-ne cu un gest, care însemna că puteam să căutăm broaşte rănite în zonele de iarbă proaspăt tunse. De mers înaintea maşinii ca să salvăm broaştele nu aveam voie. Domnul Weigoni se temea să nu nimerim cu picioarele în cuţitele maşinăriei. Axel ţinea coşul, iar eu aşezam broaştele în el, broaşte fără mîini şi picioare şi bestii mari din burta cărora curgeau maţe de culoare gri şi mîini şi picioare fără broaşte. În principiu tratam toate victimele, chiar şi cazurile fără speranţe: broaştele decapitate şi broaştele secţionate de la mijloc. Cînd ne întorceam în grădina alor mei, aveam un coş plin ochi, în timp ce domnul Weigoni continua să tundă iarba. Aerul era plin de mirosul ierbii proaspăt tăiate amestecat cu cel de benzină. Tata se retrăsese între timp în casă, ieşind însă o dată la zece minute pentru a verifica dacă nu s-a făcut odată linişte. Axel deşerta pacienţii pe lada de portocale şi număra cîte membre găsisem. Eu tratam mai întîI leziunile abdominale. Pacienţii nu mai mişcau şi erau astfel cel mai simplu de tratat. Le îndesam maţele înapoi în cavitatea abdominală.

"N-aş putea să faca aşa ceva niciodată", spunea Axel de fiecare dată, cu silă şi admiraţie, trăgînd o bucată din banda adezivă şi întinzîndu-mi-o s-o tai. Eu le lipeam rănile şi aşezam pacienţii în paturile portocalii. Rana plesnea imediat, lăsînd să se scurgă un lichid transparent. Nu prea ţinea banda adezivă pe pielea umedă de broască. Atunci mai lipeam o bucată de bandă deasupra şi treceam la următoarea broască. Amputaţii de mîini şi de picioare se zvîrcoleau ca nebunii. Rar îmi reuşea să le lipesc membrele la loc, aşa că aşezam pacienţii în paturi aşa cum erau. Aceştia săreau apoi din paturile lor, zvîrcolindu-se şi şontîcăind pe sub rododendron cu picioarele care le mai rămăseseră. Nu-i urmăream, cel mult le aşezam picioarele, braţele şi mîinile tăiate sub tufiş, în cazul în care broaştele intenţionau să vină după ele mai tîrziu. Acesta era aspectul cel mai frustrant al spitalului nostru: a doua zi dimineaţă, toţi pacienţii ori o şterseseră, ori muriseră. Nu-mi amintesc să fi reuşit să vindecam vreodată nici măcar unul singur.

(Fragment din romanul "Dies ist kein Liebeslied"
(Acesta nu este un cîntec de dragoste), apărut la Editura Eichborn în 2002
Traducere din limba germană: Mara Wagner)