Ţaţa Steluţa

Ţaţa Steluţa era croitoreasă. Cea mai pricepută din tot satul. La ea veneau să-şi coasă rochii, bluze şi şorţuri chiar şi femei din cealaltă margine a satului, tocmai din partea de unde era moara. La orice oră treceai pe lângă gardul ei, se auzea zumzăind maşina de cusut. Am intrat şi eu la ea, în odaia de croitorie, când m-a dus mama să-mi facă un costum pentru grădiniţă (jucam, într-o poveste, la serbarea de sfârşit de an, rolul vulpii viclene, care fura peştele din carul unui ţăran).
- Păi eu ştiu să fac costum de vulpe, fă? Ce dracu mai e şi ăla?
- Fă-i-l cu totu', ţaţă Steluţo, ca pe-o şalopetă. Şi fă-i şi tichie, cu urechi. Şi la cur am zis să-i agăţ guleru' meu de vulpe. Ca o coadă stufoasă. Este că m-am gândit bine?

Cât eram eu de mic atunci, tot ţin minte că ţaţa Steluţa avea o odaie întunecoasă şi mică. Pe urmă se auzise că era aproape oarbă, şi cred că era adevărat. Lumea avea doar vorbe bune despre ea.
- Dar croieşte şi coase mai bine decât o croitoreasă cu ochii buni! E pricepută şi vre'nicăăă...
- Şi face şi-un borş buuun! Acrrru! Îl brodeşte, ce mai... Pune şi crenguţe de vişine, şi câteva boabe de porumb, e taman cum e mai bun!
- Trebuie să ai mână bună. Eu, dacă-l fac la fel, la fel, aceeaşi raţetă, indentică-indentică, tot nu-mi iese ca al ei!
- Şi e şi curată! Farmacie la ea în bucătărie, nu alta!
- Daaa... Păi nu vezi că toată lumea numai de la ea cumpără?
- E, cine cumpără? Că eu n-am auzit să vândă! Îl dă pe degeaba!
- Nu, nu! Ne dă nouă, că s'tem aci, vecine cu ea. În rest, la ăilanţii cică-l vinde!
Doi lei kilu'! Un leu jumatea!
- Zăăău?
- Zău!
- Eteee... n-am ştiut... Da' ce vrei să facă? Nu tre' să trăiască şi ea?
- Păi bine'nţeles!

Îl ţinuse pe Costache Tiu, care murise într-o iarnă, într-un accident de maşină. Se dusese la magazin să cumpere câte ceva (drojdie şi rahat pentru cozonac, covrigi şi mere pentru colindători). Ningea bogat, cu fulgi mari, pufoşi. Văzuse maşina venind, dar i se păruse că avea timp să traverseze şoseaua. Alunecase şi căzuse. Maşina nu avusese timp să oprească, frânase, dar dăduse peste el. Murise pe loc. Pe zăpada albă, din sângele roşu ieşeau aburi.
- Era tânăr, săracu'!

Mie, şaizeci de ani nu mi se părea deloc puţin.
- Asta-i viaţa: azi eşti, mâine nu eşti... , zicea lumea care se adunase, uluită de întâmplarea petrecută în pragul Crăciunului, când toţi se pregăteau de sărbătoare.

Pe cât era ţaţa Steluţa de uscată, pe-atât fusese nea Costache de dolofan. Ea avea faţa îngustă, ochii mici şi bărbia ascuţită. El avea faţa rotundă, era bucălat, iar pielea era roşie tot timpul, iar nasul, mare şi drept, era şi el roşu, parcă mai roşu decât restul feţei. În timp ce obrajii erau întinşi, ca de flăcău, fruntea avea nenumărate riduri, paralele, iar între sprâncene, două cute adânci-adânci. Un ochi era verde-albastru sfredelitor, iar celălalt era căprui spre negru, cu irisul chihlimbariu împestriţat când bătea soarele în el. De-aia, unii îi mai ziceau şi Costache Ceacâru. Dinţii îi avea de alpaca, iar noi, copiii, ne miram:
- Băăă... are dinţii de argint... nu-i are ca noi!
- Nu, bă, îi are de oţel, zicea frate-meu Nelu.

Înseamnă că era adevărat când ne spunea mamaia Tinca să aruncăm pe casă dintele care ne-a căzut, şi să strigăm:
Na, cioară, dinte de os
Şi-adu-mi unu' de oţel!

Nea Costache avea bostană, pe câmp. Vara, prin august, căra pepenii acasă, cu căruţa. Pe drum, până ajungea, împărţea din ei pe la copiii care îi ieşeau în cale. Era darnic. Şi ţaţa Steluţa la fel.
- Ia-l pe frac-tu şi veniţi să vă dau pepeni! mă striga, ori unul, ori altul, când mă vedea că trec pe drum.

Intram într-un hambar mare, în care erau grămezi de pepeni. Raze de lumină prăfoasă pătrundeau printre crăpăturile dintre ţigle. Cojile de pepene erau lucioase, de toate nuanţele de verde, de la palid, cu dungi abia desenate, trecând prin verde mijlociu, cu dungi colorate puternic şi ajungând la verde închis-închis, aproape negru. Unii aveau cozi scurte, răsucite ca nişte cârcei, parcă ar fi fost cozi de purcei.
- De care vreţi să vă dau? De-ăştia rotunzi sau de-ăştia lunguieţi?

Noi ridicam din umeri şi din sprâncene, şi ne strângeam gurile a neştiinţă.
- Mmmm... cum o fi..., mormăia, până la urmă, frate-meu.
- E, vă dau şi-aşa, şi-aşa. Ia să vedem! Sunt copţi?
Şi lua pepenele într-o mână, iar cu cealaltă îl ciocănea şi îşi apropia urechea de el.
- Ă? Sună plin? Sunăăă... Ia, alegeţi-vă şi voi! Ăsta? Hmmm... ăsta nu-i aşa bun...
- Ba e!
- Hehehe... nepoate! Ia să-i facem ţăncuşă, vrei? Ca să nu-l căraţi degeaba pân-acasă! Ia dă cuţitu-ăla-ncoa! Iete! Vezi? Nu pârâie când bagi cuţitu-n el! Ai văzut? Na! Ăsta-i bun să-l mănânce porcii! Altu'!

Îl lăsam pe nea Costache să ne aleagă pepenii, era limpede că el se pricepea şi noi, nu.
- Uite, ăsta e d-ăla care are cocoşu' roşu-albicios, e-necat în zahăr! Nici o îndoială că aşa e! Nu-i mai facem ţăncuşă, c-o să curgă zeama pe voi, vă faceţi numa' zoaie pân-acasă! Hai! Luaţi câte doi, că mai mulţi n-aveţi cum căra. Când îi terminaţi, mai veniţi, vă mai dau! Dacă n-o fi vreunu' bun, înseamnă că nu ştie nea Costache ce-i ăla pepene! Îl aduceţi încoa' şi-l mănânc eu! M-auziţi? Eu îl mănânc! Hă, hă, hă... Şi-aveţi grijă să nu roadeţi capacu' pepenelui, că o să fiţi chelboşi când o să vă faceţi mari.
- Săru' mânaaa...
- Să trăiţi! Să trăiţi!

Mie îmi plăcea că la ei, la ţaţa Steluţa şi nea Costache, la colţ, pe stâlpul electric, era un cuib mare de berze. Stăteam cu gâtul în sus, să mă uit la ele (aveau şi câte trei pui). Câteodată stăteau într-un picior. Se auzeau cum clămpăne mărunt şi repezit, cu ciocurile lor lungi, portocalii.
- Clamp, clamp, clamp, clamp, clamp...

Îmi erau tare dragi, nu mă mai săturam să le privesc... N-aveam mai mult de opt, nouă ani când mă gândeam că, deşi o barză era mare, n-avea cum să care în cioc un bebeluş. Şi, chiar dacă ar fi putut să-l care, de unde l-ar fi adus?
- Mamă, de unde face rost barza de bebeluş?
- Întreab-o! Ce, eu ştiu? Nu ştiu!
- Te trezeşti cu el la uşă, îl bagi în casă şi aştepţi să crească mare şi să se mute în altă casă, ca să-i lase şi lui barza, la uşă, un bebeluş?
- Cam aşa...

Hm, enigmatice păsări berzele astea...
- Dar la tanti Nuna la uşă de ce nu lasă bebeluşi?
- Hai, du-te la joacă! Ia uite, ce te mai frământă! Lasă-mă, că nu-mi văd capu' de treabă!


Nea Costache şi ţaţa Steluţa aveau un câine pe cât de mare, pe atât de blând. Era roşcat şi, deşi avea deja nume - îl chema Haiducu (parcă aşa..., da, Haiducu, negreşit!) -, frate-meu Nelu îl botezase iar, îi schimbase numele şi îi zicea Sandokan.
- Ce-i aia Sandokan?
- N-ai auzit de Sandokan, tigrul Malaieziei?

Eu îmi imaginam că Sandokan fusese chiar un tigru; de-abia mai târziu, când am văzut filmul, într-o duminică, la Căminul Cultural din sat, am aflat cine fusese Sandokan. Şi m-am îndrăgostit şi eu de el, îmi doream să fiu la fel, curajos, să-i pedepsesc pe cei răi, să le dau bani săracilor şi toată lumea să se uite cu admiraţie la mine. Până una-alta, însă, trebuia să mă mulţumesc să fiu Vasilică, să alerg pe drumul acela de pământ, din satul mic în care o barză mă lăsase, pe furiş, la uşa părinţilor mei. (Nici când am ajuns om în toată firea nu am ajuns un Sandokan, dar asta este altă poveste.)

Pe Haiducu-Sandokan l-am înhămat, într-o iarnă, la sanie, să ne tragă pe zăpadă, pe mine şi pe Nelu. Din curte răsărise, neaşteptat, nea Costache.
- Mă, omorâţi câinele, mă, năsărâmbilor. Ia, dezlegaţi-l imediat!

Ne supuseserăm fără să crâcnim. Pe neaşteptate, nea Costache înhăţase funia şi ne trăsese cu sania până la colţ şi înapoi.
- Mai vreţi o tură?
- Daaa!!! Daaa!!!

În săptămâna aia a nins întruna. Duminică după-masă, nea Costache a plecat la magazin. După vreun ceas, tanti Florica lu' Manea a strigat-o pe ţaţa Steluţa, ca să-i spună ce nenorocire se întâmplase.

Crăciunul n-a mai fost Crăciun pentru nimeni de pe strada noastră. Femeile şi bărbaţii au stat cu rândul la priveghi. Noi, copiii, n-am ieşit din casă. Nici să colindăm, nici să ne dăm cu sania.
- Nu ştiu cum o să sape Ionel Groparu pământu', că e îngheţat tun, o auzisem pe mamaia Tinca spunându-i lui tataia Mâtcanu.

Nu voiam să mai aud nimic, mi-am băgat degetele în urechi. Ştiam cum era cimitirul şi cum arăta o groapă printre crucile de lemn sau de marmură. Nu uitasem nimic din înmormântarea lui Bălăieţu. N-aveam să uit niciodată.
Şi tot ca la Tiţu şi la Marin, în urma lui nea Costache Tiu, zis Ceacâru, a rămas doar o bucată de pânză neagră, întinsă pe peretele din faţă al casei, şi pe care erau scrise numele lui şi anii în care se născuse şi murise. Şi pâlpâiala candelei.