Taraful lui Geaulea

Oamenii ştiau şi să se înveselească. Mamaia Tinca şi tanti Tuia erau nelipsite de la nunţi. Şi mai erau şi alte babe, destule, care, tot aşa, cum auzeau de vreo nuntă, hop şi ele! Chiar dacă nu se aflau printre invitaţi, mergeau la biserică, la slujba de cununie, apoi stăteau în drum, cu mâinile în sân şi cu gurile căscate, şi se uitau cum horeau nuntaşii.

De obicei, se ştia cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc, cine se mai căsătorea, cu cine se lua, când era fixată data cununiei, dacă se iubeau mirii sau era o legătură aranjată de părinţi, unde vor face nunta (care putea să aibă loc la salon, la căminul cultural sau la cort), unde urmau să locuiască tinerii căsătoriţi, ce zestre primea fata, ce avere avea băiatul şi multe altele. După nuntă, se discuta îndelung ce fusese bine şi ce fusese rău la nuntă, cât de reuşită fusese slujba ţinută de popă în biserică, dacă aşezase cununiile cam strâmbe sau nu pe creştetele celor doi însurăţei, cât de frumoasă fusese mireasa (şi cât costaseră rochia, vălul, cununa, pantofii şi de unde fuseseră cumpărate), cât de mândru arătase ginerica şi dacă erau potriviţi unul cu celălalt sau ea prea înaltă şi prea grasă, sau el prea subţire pe lângă ea sau prea îndesat, dacă se respectaseră întocmai obiceiurile, dacă fusese mâncare din belşug şi dacă fusese gustoasă, dacă vinul fusese bun sau acru şi dacă se îmbătase prea rău vreunul dintre bărbaţi, cine jucase găina, cât de gătită fusese naşa, cât se adunase la dar şi cum se împărţiseră banii, ce sumă dăduseră naşii, socrii mari şi socrii mici, cât plătise mirele la furatul miresei, cu cât fuseseră plătiţi lăutarii, dacă fusese vreme frumoasă sau urâtă (după inima naşilor) şi câte şi mai câte.

Undeva, în marginea satului, erau casele de ţigani. Ţigani romanizaţi, dar ţigani. Destul de multe case. Fără garduri, cu bătăturile neîngrijite şi fără grădini, câteodată chiar şi fără geamuri (înlocuite de cartoane, nailoane groase sau şipci bătute în cercevele, de colo până colo) şi acoperişuri peticite. Prin curţi forfoteau bitani în pielea goală, murdari, lăsaţi de capul lor.
Acolo, în partea ţigănească, ploua cu tarafuri. Dacă nu găseai un lăutar la o casă - un scripcar, un ţambalagiu, un acordeonist sau măcar un gurist -, la a doua casă găseai tot taraful, cu gurist cu tot. Printre ei erau mai cunoscuţi Fănică Mititelu (acordeonist şi gurist), Didu Pestriţu (din mamă ţigancă şi tată român), ţambalagiu care cânta împreună cu Niţă Vioristu şi Nelică Panaite (basist), Grafian care era şi el viorist şi făcuse taraf cu trei băieţi de-ai lui. Dar cel mai tare taraf, chemat la mai toate nunţile, cunoscut şi în afara satului, era taraful lui Geaulea. Ceilalţi lăutari erau chemaţi şi ei să cânte, dar mai mult atunci când taraful lui Geaulea era deja luat de altă cununie.
- Noi avem muzichia în sânge, mânca-ţ-aş! Ne sculăm şi ne culcăm pe muzică. Ne place să petrecem, ne place viaţa la maxim! se lăudau ţiganii, vorbind despre rostul vieţii lor.

Ziua, unii ţigani mergeau la muncă, lucrau pământul CAP-ului. Mai ales cei care aveau copii mulţi şi trebuia să aibă ce să le dea de mâncare. Unii mai umblau şi pe la furat. Dar doar câţiva, îi numărai pe degete. Le era frică de puşcărie. Sau mergeau la oraş, să vândă te miri ce, prin pieţe. Se pricepeau de minune să-i fenteze pe miliţieni. Dar pe seară, când se-adunau la casele lor, începeau să se audă şi cântările. În partea aia de sat, aproape în fiecare seară era rost de petreceri, care se întindeau până târziu, în noapte, cu chiuituri şi, câteodată, mai ţâşnea şi câte-un scandal, cu înjurături şi chiar cu bătaie. Pentru că muzica se potriveşte foarte bine cu un păhărel, două sau chiar mai multe de ţuică sau vin, licori care cam încingeau spiritele şi învolburau sângele băutorilor. Atunci, Brânduşă, miliţianul, trebuia să se scoale din somn şi să-i potolească pe ţiganii scandalagii. Îi înjura de mama focului, îi ameninţa cu puşcăria, le arăta şi cătuşele. Nici unul nu mai mişca, se linişteau din senin, cât ai zice peşte. Începeau să se milogească, să fie iertaţi. După ce pleca Brânduşă, muzica începea iar, timid, apoi creştea, creştea, creştea, până când se închega iar petrecerea.

Tarafului lui Geaulea îi fusese sortit să devină vestit chiar şi în afara marginilor satului. Cu totul, erau cinci inşi: vioristul, ţambalagiul, acordeonistul, basistul şi guristul. De câteva ori, taraful apăruse şi la televizor, la Viaţa satului, la Cântarea României şi la alte câteva emisiuni de folclor. Toată suflarea din sat, de la mic la mare, lăsase treburile baltă şi încremenise în faţa televizoarelor, să-i vadă pe-alde Geaulea. Unora le dăduseră şi lacrimile. Toţi din taraf îşi făcuseră costume populare, la fel, comandă specială la oraş, în buricul târgului.
- Eeee... noi nu cântăm chiar muzică populară, zice Geaulea. Ne place mai mult lăutăreasca. Da' n-ai încotro... ca să te dea la tilivizor, tre' să cânţi de-astea despre recolte, fabrici, nu despre dragoste şi foc la inimă... Doar la nunţi cântăm ce ne place nouă şi ce ni se cere de nuntaşi... Cine plăteşte, face şi comanda după pofta inimii...

Asta era cea mai mare bucurie a lor: să cânte la nunţi. Mai ales toamna. Şi câştigau bani frumoşi. Dacă voiai să-i tocmeşti, trebuia să te gândeşti cu vreo câteva luni bune înainte, pentru că aveau cătare mare, şi nu-i prindeai liberi cu una, cu două. Geaulea, chiar dacă era şeful, nu hotăra singur.
- Aşa-i corect... Ţii cont de părerea la toţi din taraf.

Se adunau la un păhărel de ţuică sau de vin, discutau şi fixau un preţ, stabileau dinainte, între ei, cât să mai lase din plată, la tocmeală. Şi le mergea binişor. Nu s-au îmbogăţit, dar, oricum, aveau un trai mult mai bun decât alţi ţigani.

Taraful fusese adunat laolaltă de Geaulea, care avea şi o statură impozantă, cu o figură care insufla respect şi ascultare. Geaulea, aşa cum mi-l amintesc eu, avea cam la patruzeci şi cinci de ani. Era tuciuriu şi avea o burtă mare-mare, pe care niciodată cămaşa nu o cuprindea cum trebuie, ci lăsa la iveală buricul, fără nici o sfială. Pe inelarul mâinii în care ţinea arcuşul, trona un ghiul masiv, o bubă cât toate zilele, semn de oarecare bunăstare. Întotdeauna, arcuşul îl ţinea doar cu patru degete, iar degetul mic stătea ridicat în aer, îndoit ca un cârlig. Tot aşa îl ţinea şi când apuca lingura de ciorbă sau ceaşca de nechezol – că se-nvăţase să-şi însoţească luleaua cu licoarea asta amăruie (pe care o descoperise când fusese odată invitat la televiziune), ba câteodată, când era singur şi nu-l vedea nimeni, o vărsa în farfurie, rupea peste ea un codru de pâine neagră fărâmiţe-fărâmiţe, lăsa bucăţelele să se înmoaie bine, să se pătrundă de aromă, şi apoi le mânca cu linguriţa, una câte una, plescăind de plăcere. Avea o liotă de copii, tuciurii ca el. Câteodată, parcă nici el nu mai ştia câţi are. Trebuia să se gândească, să nu greşească la socoteală.
- Bucăţele rupte din mine, mânca-i-ar tăticuţu' pe ei!

Lui Geaulea lumea-i zicea Ciocârlie. Prea cânta bine la vioară şi, pe coarda cea mai subţire, scotea nişte triluri... ca nimeni altul. Doar cu o ciocârlie îl puteai asemăna.
- Îi merge cârnăciorii, zbârnâie pe strune! Şi sunetu'... cristal! Apă limpede şi rece de izvor! Alifie pe rană!
- Când l-a fătat mă-sa, l-a fătat cu tot cu vioară. În loc să orăcăie, ăsta scârţâia din scripcă. Ce-i al lui e pus deoparte! Nu poa' să-i ia nimenea!
Familia sa, lăutari din tată-n fiu. Dar talentat ca Geaulea, parcă nu fusese nici unul în neam. Iar din atâţia ciutani câţi avea, numai mezinul, Năică, părea să-i calce pe urme şi să aibă talent de viorist. Năică era şi el tuciuriu, ca fraţii şi surorile lui, iar părul, negru-funingine, era creţ cum e hameiul de întortocheat. Când îl născuse nevastă-sa, Geaulea se uitase chiorâş la copilul cam alb şi cu părul cam deschis la culoare.
- Ce făcuşi, fă?
- Ce făcui?

Înţelegând privirea bărbatului ei, Ludmila începuse să se jure:
- Al tău e! Jur! Să n-am parte de ce-am mai scump, dacă te minţ! Să-mi sară ochii din cap! Să mă scuipi în gură!

Geaulea i-a tras Ludmilei o bătaie soră cu moartea, când încă era lehuză. La vreo săptămână după ce l-a născut pe Năică, nu mai mult. Supărarea, nedumeririle şi îndoielile strânse în sufletul lui, au răbufnit într-o dimineaţă, din senin, şi bărbatul şi-a slobozit palmele, la întâmplare, pe ceafa şi în capul femeii, în pântece, pe unde s-a nimerit, fără să mai ţină cont.
- Huo, huo, Geauleo! Săriiiiţi! Săriţi că mă omoară! Degeaba! Nevinovată! Săriiiiţi! Sunt curată ca lacrima! Oameni buni, lume bună! zbiera Ludmila ca din gură de şarpe, dând din mâini şi din picioare, rupându-şi hainele de pe ea, trântindu-se pe pământ şi rostogolindu-se.

Dar nimeni nu avusese curajul să se amestece. Treburi de familie, deh. Toţi s-au temut ca nu cumva, de supărare şi furie, Geaulea să scoată şişul, pe care ştia să-l mânuiască de mic copil, de când dăduse piept cu greutăţile vieţii şi trebuise să supravieţuiască, să-şi facă dreptate de unul singur şi să lupte pentru un cotor amărât de pâine.

Ludmila era ţigancă straşnică, solidă, dintr-o bucată, dar tot a zăcut vreo trei zile după bătaie. Când şi-a mai venit în fire, s-a sculat din pat, s-a gătit cu ţoalele cele mai bune şi şi-a pus basmaua roşie, cu franjuri lungi, şi-a petrecut-o pe frunte aproape acoperindu-şi sprâncenele negre şi arcuite şi şi-a legat-o la spate, lăsând pe-afară urechile împodobite cu cercei lungi. S-a purtat veselă, de parcă nimic nu se întâmplase. Semn că îi iertase rătăcirea bărbatului ei. Şi-aşa, de-atunci, în fiecare zi. Cu timpul, Geaulea şi-a dat seama că greşise şi că Năică era copilul lui şi se gândea într-ascuns că îl iubeşte chiar mai mult decât pe ceilalţi. Mai cu seamă de când începuse să se arate talentat la muzică, dovedind că are ureche muzicală şi înclinaţie precoce spre vioară şi improvizaţii lăutăreşti.

Bujaberca, ţambalagiul tarafului, era înalt şi uscat. Era puţin aplecat de spinare, aşa că lumea îi zicea Bujaberca Cocoşatu. Sau simplu, Cocoşatu.
- Zici că-i un vrej de floarea-soarelui. Înalt şi schilod. Şi negru. Da' ştii cum le zice la ţambal? Nu-i nime' ca el...
- Şi dă din beţe, de nu le vezi. Repede, repede! Şi dă şi din cap, şi-l clatină necontenit. Şi-are un suflet... pâinea lui Dumnezeu. Îşi dă şi haina de pe el dacă vede pe cineva la necaz. Când cântă, plânge. Uite-aşa-i curg lacrimile pe obraji, şiroaie-şiroaie, şi i se-nnoadă-n barbă. Cântă cu foc de la inimă!
Era chel ca-n podul palmei şi nu-i plăcea, aşa că purta pălărie – vara, de paie, făcută ferfeniţă pe margini; iarna, de fetru, îmbâcsită şi roasă de vreme -, nu şi-o lepăda niciodată de pe cap.
- Nici când doarme!
- Ce păduchi or fi acolo, sub pălăria lui...

Nevastă-sa, Firica, făcea acadele, să mai scoată şi ea un ban de mâncare.
- Lasă, fă, Firico, ne-mbogăţim noi! Ai să-mi pupi tălpile!
- E, o pup pe mă-ta.
- Fă, nu te lua de mama, că ai să te culci aburită!
- E, las' c-am glumit şi io, nu te mai oţărî aşa, din nimica, încerca Firica s-o dreagă, văzând că o sfeclise şi neavând chef să încaseze vreo împunsătură pe la coaste.

Firica umbla pe drum şi striga:
- Acadeleee... acadeleee... Un leu acadeauaaa... Roz, albe...

Copiii alergau într-un suflet la ea, să-şi cumpere câte-o acadea, două. Ţigăncii îi era necaz că n-avea şi ea copiii ei, mai ales că în mai toate celelalte curţi ţigăneşti forfoteau puradeii ca roiurile de albine. Dar nu te poţi împotrivi sorţii. (Nici soră-sa nu avusese norocul să se bucure de copii, avea unul, dar nu era sănătos, aşa că cine ştie ce blestem duceau cu ele, din neam?)
- N-a fost să fie... Şi dacă-i stearpă, ce să-i fac? S-o las? N-o las, c-o iubesc ca pe ochii din cap. E frumoasă rău! Zi tu că nu-i frumoasă! Şi sufletistă!

Sugea şi Bujaberca toată ziua la acadele.
- Dai din fălcile-alea... nu te mai opreşti. Parc-ai fi copil!
- Şi ce? E treaba ta? Ce te uiţi la mine ca la maşini străine?
- Păi... Îţi duc grija. Dacă te-ngraşi? Hi, hi, hi...

Bujaberca era fericit când cânta la ţambal şi când o ţinea în braţe pe Firica, lumina ochilor lui. Spre seară, când se aduna de pe drumuri, se aşeza la ţambal şi cânta ore-ntregi, de-l apucau şi zorii câteodată, melodii de toate felurile, vesele, triste, româneşti, ţigăneşti. Ce se nimerea să-i vină în minte. Muzică să fie!
- Ce lepertoriu' bogat are...

Baroi era îndesat şi scurt. Nu se vedea dindărătul contrabasului.
- E diştept, al dracu! Doar el e notist! Ăilanţii e toţi urechişti.
- Ăsta, dacă făcea şcoală, ajungea departeee...
- Daaa... e dat dracu!

Avea urechi clăpăuge şi faţa ciupită de vărsat. Părul, negru-albastru, era mereu pieptănat proaspăt, cu cărare pe partea stângă. Perciunii lungi, se lăţeau spre obraz, până spre colţul gurii, aşa-i plăcea lui.
- Rade-ţi, dracu, perciunii ăia! Zici că eşti o maimuţă! îl tot bodogănea Zorela, de se săturase şi ea de câte ori îi zisese. Şi nu mai umbla cu hanteriu-ăla zdrenţăros, ce dracu, nu te-nduri să-ţi iei şi tu o ţoală mai acătării? Ce beleşti ochii-ăia aşa la mine? Vrei să crează lumea că suntem ţigani sărăntoci?

Baroi avea ochii negri, bulbucaţi şi vioi, şi buze cărnoase, ca de muiere. Mai mereu uita să-nchidă gura şi buza de jos îi atârna caraghios, aşa că, de mic copil, lumea din sat îl poreclise Buze. Consoarta lui Baroi era soră bună cu Firica dar, după înfăţişare, n-ai fi zis. Pe cât era Firica de subţirică, pe-atât era Zorela de mătăhăloasă. Şi avea palme mari, ca nişte lopeţi. Iar de înaltă, era cu două capete deasupra lui Baroi, de nu ziceai că el era bărbatu-său, ziceai că era copilul ei. Aveau doar un băieţel, care era handicapat, stătea toată ziua la poartă, într-un căruţ cu rotile. Se uita la lume, cum trecea încolo, încoace.
- Are lichid la cap, de-aia-i creşte aşa mare. Sărăcuţu'... Da' de judicat, judică. Vorbeşte, înţelege... Ce boală o mai fi şi asta?
Umblaseră cu el pe la doctori, la Bucureşti, dar nu reuşiseră să afle decât un nume complicat al bolii, pe care nici Baroi, nici Zorela nu-l puteau ţine minte, cu nici un chip. Iar de citit, nu ştia nici unul să citească. Îl puseseră odată pe poştaş să le desluşească ce scria pe hârtia de la spital:
- Os, te, o, ge, ne, sis, osteogenesis. Im, pe, r, fe, c, t, a, imperfecta, ti, pul, tipul, doi, silabisise nea Mărgărit, urmărind cu degetul fiecare literă şi apoi dându-şi chipiul pe spate de efortul făcut.
Nu exista tratament, nu se putea face operaţie. Zorela nu s-a lăsat. A pornit-o pe la biserici, dându-se pe mâna preoţilor. Făcuse bube în genunchi, de-atâta târât în faţa icoanelor. Fusese şi la tuşa Dimana, dar nici ea nu-i găsise leac. Nu putuse decât s-o trimită la altă ghicitoare-tămăduitoare, care – se zicea - făcea minuni. Baba Strigoaia nu păruse speriată de boala băieţelului şi, chiar dacă nu le spusese că îl vindecă, totuşi le dăduse nişte speranţe.
- Aş avea un leac. N-o să-l facă bine cu totu' pe bietu' băiat, da', într-un an de zile, are să-l facă să meargă măcar târâş. Leacu' nu-i uşor de făcut: pui câte-o parte de mătăciune, albumeală, limba peştelui, armurariu, unguraş, pufuliţă de baltă, măseaua ciutei, împărăteasă, luminiţă, greghetin, poala Sfintei Marii, rusuliţă, şi câte două părţi de sugel, dumbravnic, lipicioasă, cuscrişor, barba lupului, negrilică, ciucuşoară, scara domnului şi nopticoasă. Şi cât prinzi între deşte, muşcata dracului. Le mărunţeşti şi amestici bine. Dimineaţa şi seara, într-o cană ca de ceai, pui o linguriţă de ierburi amesticate cum ţi-am spus, şi torni deasupra apă fierbinte. Fără zahăr, fără nimic. Şi-o bea caldă, încet.
- Babă Strigoaie, de un' să iau, bre, mânca-ţ-aş ochii matale, toate ierburile-astea? a întrebat-o Zorela, nepierzându-se cu firea. Spune-mi un' să mă duc şi mă duc.
- Ţi-am zis, e greu de găsit şi de strâns. Ţi-oi da eu tot amesticu', da'...
- Plătesc cât e! Eu nu mă uit la bani când e vorba de copilu' meu!

Zorela plătise cât ceruse baba Strigoaia. Şi nu fusese deloc puţin. Petronel luase un an întreg leacul de la baba Strigoaia şi nu apăruse nici cel mai mic semn care să arate că starea lui se ameliora. În cele din urmă, Baroi şi Zorela se împăcaseră cu soarta, nu mai aveau nici o nădejde că l-ar face bine cu vreun tratament sau leac, venit de oriunde, de la Bucureşti, de la biserică sau de la tămăduitoare.

Pausică era cel mai negru din tot taraful. Şi cel mai tânăr. Era de printr-un sat de prin Moldova, Dumnezeu ştie cum de ajunsese tocmai pe-aici, pe la noi, aşa departe de locul naşterii. Acordeonul lui făcea minuni.
- Îi merge şi lu' ăsta cârnăciorii... zboară pe clape, nu alta!

Şi zâmbea întruna. Scuipa des, şuierând, printre lopătarii laţi, între care îşi făcea loc, berechet, o strungăreaţă. Sprâncene parcă nici n-avea, aşa erau de decolorate şi de rare, iar nasul, îngust şi lung ca o trompetă, sfârşea brusc şi neaşteptat cu nişte nări largi. Juca barbut, dar pe ascuns, să nu o supere pe Jenica, nevastă-sa.
- Hai, Pausică, te fac un barbut?
- Mai încet, bă!
- Ce? Ţi-e frică de muiere?
- Dă-te dracu, că eşti prost de mori! Nu mai zbiera aşa, ce eşti nasol?
- De ce sunt, bă, nasol? Tu nu te vezi ce prost eşti? Stă aia cu ochii pe tine ca pe butelie! Muierea trebuie bătută ca fasolea! Să nu ridice ochii din pământ! Doar poalele să le ridice, când pocneşti din deşte, uite-aşa! Hă, hă, hă!!!

Pausică ştia că aşa era, Jenica îl cam ţinea sub papuc. Dar cum să se împotrivească? Nu ştia cum. De câte ori nu se gândise cum să facă s-o mai strunească? Orice plan şi-ar fi făcut, nu-i folosea, Jenica i-l dădea imediat peste cap. Când punea ea mâinile în şolduri, orice gând de nesupunere dispărea din mintea lui Pausică. Dacă se mai şi încrunta la el... era groasă treaba! Imediat se înmuia şi devenea ascultător ca un copil.
- Da, fă, Jenico. Bine, fă, Jenico. Cum vrei tu. Cum zici tu.

Plăcerea lui cea mare era să-şi dea cu ulei de păr. Şi să se pieptene din cinci în cinci minute. Purta pieptenele în buzunarul de la piept, să-l aibă la îndemână. Din fericire, îi plăcea şi consoartei să-l vadă cu părul lucios şi pieptănat peste cap.
- Ia, ziceţi, mă! Cântăm la nunta lu' Stănică?
- Cântăm, am zis să cântăm.
- Păi să-i ziceţi omului, că m-am întâlnit cu nevastă-sa şi mă-ntreba pe mine!
- Îi zicem, da' nu ne-am hotărât cât să-i luăm!
- Ce mai contează? Cât ne-o da el acolo...
- E, nici chiar aşa... Trebuie niţică tocmeală. Mărunţiş, mărunţiş, da'...
- Mărunţiş, ă?
- Tre' să vorbim şi cu Pralea, că lui nu i-am zis nimica.

Pralea era guristul.
- Are o voce de milioane, fi-i-ar ţeava să-i fie! Şi le are şi cu saxofonu', da' vocea, vocea e de aur, face toţi banii!

Avea chelie şi i se părea că aşa, pleşuv, arăta mai bătrân, aşa că, de fudulie, nu se dăduse înapoi să-şi ia odată, de la un târg, o răpciugă de perucă. După câteva luni, Experta, nevastă-sa, i-o pusese pe foc, de mirosise mai bine de o lună a pârlitură de porc, în toată casa.
- Ptiuuu... spurcaşi odăile, fir-ai a dracu de neisprăvită. Miroase ca la mort! Ce-avusăşi cu perucla mea?
- Da' du-te dracu, bărbat eşti cu perucla aia? Dacă te-a lăsat Dumnezeu chel, stai dracu chel, nu-ţi mai poci mutra cu blana aia în creştetu' căpăţânii, să râdă şi curcile de tine!

Experta mâncase o bătaie de n-avea s-o uite prea curând. Pralea dăduse în ea fără milă.
- Mi-ai otâncit oasili, nenorocitule! Dar-ar canceru-n tine, boala să te mănânce!
- Fă, nu taci? Ciocu' mic! se făcea Pralea spre ea. Îţi stâlcesc mutra aia dacă nu-nchizi clanţa!

Experta tăcea, îi era frică de pumnii grei ai bărbatului. Dintotdeauna suportase bătăi, de când se luase cu Pralea. Vânătăile nu i se vindecaseră niciodată.

Aveau o liotă de copii şi doar două odăi, într-o cocioabă, cea mai amărâtă dintre toate casele de ţigani.

Când se-adunau toţi din taraf să cânte împreună, să facă repetiţii pentru nunţi, tăiai fumul de ţigară cu cuţitul. Pausică pleca primul acasă, înainte de miezul nopţii.
- Atât ai beletu' de voie de la Jenica?
- Mai duceţi-vă dreacu!

Taraful lui Geaulea era neîntrecut şi, de aceea, cel mai solicitat. Mai ales toamna, nu mai pridideau cu cântatul la nunţi. Erau cazuri când se amânau cununii pentru că taraful lui Geaulea fusese luat de alţii, în aceeaşi zi. Lăutarii din taraf ajunseseră să fie arvuniţi încă de primăvara, pentru o nuntă care se ţinea în septembrie. Dar le plăcea şi lor să tot fie chemaţi. Pentru asta trăiau.