Patrimoniul controversat

Zilele trecute, mi-a atras atenția un reportaj din Lituania, de pe France 24, referitor la soarta monumentelor sovietice în țară. Pe scurt, o nouă lege cere îndepărtarea lor din pozițiile privilegiate din spațiile publice. După îndepărtare, în funcție de calitatea lor, se decide dacă să fie muzeificate în vreun fel, de pildă așa cum a făcut Ungaria cu parcul de statui comuniste de la periferia Budapestei, sau să fie casate. Există și categoria monumentelor generice, oarecare, cu care legea e blândă, permițând rămânerea lor pe loc, la fel ca și a celor care conțin oseminte umane.

Istoria patrimoniului controversat este ea însăși controversată. Monumentele naziste au fost dinamitate și aruncate în aer. Monumentele comunismului - nu peste tot și țările baltice sunt un exemplu despre care am mai scris. Controversa privește semnificația datelor istorice comemorate, spre pildă ocuparea / eliberarea țărilor acestora de către sovietici. Dacă sunt tancuri sovietice rămase pe loc și monumentalizate, ele sunt ținta împroșcării cu vopsea, așa cum este și statuia generalului Harris, cel ce a decis covoarele de bombe asupra orașelor Germaniei naziste, spre pildă asupra Dresdei în 1945, fără folos militar și cu îngrozitor de multe victime civile (a se citi Abator 5, a lui Kurt Vonnegut, el însuși prizonier de război în Dresda la momentul atacului).

Or, legea nu este peste tot primită cu acceptare necondiționată. La granița cu Belarus și Rusia însăși, consiliile locale ale localităților cu majoritate rusofonă se opun îndepărtării, din motive care țin de identitatea proprie a respectivelor grupuri etnice alogene; dimpotrivă, etnicii locali sunt de acord și asociază monumentele cu ocupația și cu tot ceea ce a urmat acesteia. Nu e o linie de fractură socială, ci etnică: rușii țin cu foștii invadatori, sub argumentul - subțire, a faptului împlinit - că e istorie și asta a fost; localnicii țin cu ei înșiși și vor să scape de prezența obsesivă a dispozitivelor mnemotehnice care le celebrează asupritorii și, nu de puține ori, călăii. Vor, cu alte cuvinte, ceea ce a făcut deja Polonia, unde îndreptarea istoriei colonizate de sovietici a luat timp, dar a fost violentă: destul să vizitezi memorialul revoltei din 1944 ca să înțelegi de ce polonezii îi urăsc deopotrivă pe germanii naziști și pe rușii sovietici.

Nu știu dacă este o soluție care să mulțumească pe toată lumea. În cartea mea Arhitectura memoriei (2013)și în volumul colectiv Urbanologie / Urbanology am dat exemple de bună practică în domeniu, spre pildă placa amintind de o piatră tombală, destinată unui spațiu public tot dintr-o țară baltică, pe care data comemorată este scrisă în centru și, la capetele scurte ale pietrei, în rusă și în limba locului, ar fi fost scris Să nu uităm! După ce va fi citit îndemnul, etnicul rus va ridica ochii și va privi în ochii etnicului localnic, citind același îndemn.

Nu cred că strămutarea monumentelor cu mesaj controversat este o idee rea: cei ce doresc să le revadă, fără funcția simbolică dată de ocuparea centrelor orașelor și a altor spații publice, nu au decât să se plimbe exclusiv în asemenea topoi nostalgic-revanșarzi. Alții se vor bucura de eliberarea simbolică a spațiilor publice. Măcar tot atâta timp cât a durat ocupația...