'Vorbești serios?'
'Da, m-au sunat acum de la azil.'
Cam așa a decurs conversația între mine și sora mea. Glumeam amândoi, înainte de eveniment, despre cine va avea 'norocul' de a livra veștile proaste celuilalt. Pe mine a picat 'onoarea'.
Mama mea a refuzat să se ducă la spital. Mama mea a refuzat să se ducă la azil. Până-n ultima clipă. Când a fost deja prea târziu.
Mama mea m-a învățat tot ce știu. Cum să zic 'Bună ziua!', cum să-mi cer iertare, cum să-mi asum greșelile, cum să nu dau vina pe alții, cum să nu bârfesc și cel mai important, cum să nu mint.
Eram foarte apropiați. Era un fel de legătură telepatică. De multe ori o auzeam cum mă strigă, din sufragerie și când o întrebam, îmi spunea că nu m-a chemat.
'Dar te-ai gândit la mine?'
'Da, mamă!'
Mama mea suferea de multe afecțiuni. Avea nevoie de tratament constant. În ultima perioadă a vieții ei, nu se mai putea ridica din pat. Mama mea a continuat să glumească și să râdă până-n ultima clipă.
După moartea ei am descoperit că nu-și lua, de fapt, medicamentele. Mama noastră ne-a mințit. Mama noastră se simțea singură și se izolase aproape complet de lume.
'Ești bine, Mamă?'
'Da, mamă!'
'Ai nevoie de ceva?'
'Nu, mamă!'
Cam atât vorbeam la telefon. Ascundea de noi adevărul. Că nu era fericită. Că aștepta să moară. Că poate chiar își dorea asta.
Mama mea a fost internată la un azil de bătrâni, undeva la Fierbinți. S-a opus până-n ultima secundă. Când nu se mai putea mișca. Când a căzut din pat și am chemat Salvarea și mi-au adus-o înapoi, chiar a doua zi, pe motiv că 'nu au ce să-i facă'.
Mi-amintesc fața medicului care a externat-o. Mi-amintesc de doamna de la Asistență Socială și de cuvintele ei 'înduioșătoare':
'Stați liniștit că doamna poate muri oricând. Chiar dacă o internați acum, asta nu prezintă nicio garanție.'
Nu știam ce să fac ca să-i fie bine. Am implorat-o, cu lacrimi în ochi. Eu live, sora mea pe WhatsApp. 'Nu se mai poate așa, Mamă. Trebuie să ne lași să te ajutăm.'
Am convins-o să se interneze.
Mama a stat în azil o zi. A murit pe 9 August 2022.
Când am primit vestea, am crezut că asistenta mă minte sau glumește.
'Doamnă, sunteți sigură? Poate e altă pacientă care seamănă cu mama mea...'
'Haideți dom'ne, că știu cine este mama dumneavoastră.'
Pe drum spre azil, în dubă, băieții de la Pompe Funebre glumeau constant, la foc automat. Glumeam și eu, din obișnuință. Când am ajuns în fața porții, am căutat-o mental pe mama.
Nu mi-a răspuns decât tăcerea. Universul rece și gol.
Când am văzut-o unde zăcea, întinsă, cu un zâmbet pe buze, mi-a înghețat sângele în vene.
Era ea și în același timp, nu mai era ea. Nu mă mințiseră. Au împachetat-o pe mama și i-am ajutat s-o care în dubă.
Eu am fost cel care a ținut-o de cap. Cumva, am avut grijă să nu se lovească. Am așezat-o ușurel și am pornit la drum.
Apoi a venit înmormântarea. Sora mea a plâns. Eu nu am vărsat o lacrimă atunci.
Rudele mamei mele din Ardeal nu au reușit să vină. Rudele mele din București au reușit, echipaj complet. Vară-mea, tatăl ei și fiica ei.
A venit și un fost coleg de facultate care s-a îmbătat muci și s-a dat la nepoată-mea. Good times.
Colegul meu M. a ținut neapărat să lase un Snickers în coșciugul mamei mele. Ei i-au plăcut mereu dulciurile. Avea diabet. Atunci am râs.
Nu m-am dus la mormânt de unul singur. Mereu am fost cu sora mea și cu al meu cumnat. Totodată, după înmormântare, am visat-o pe mama.
'Mamă, nu te deranjează că nu ți-au venit rudele?'
'Mai bine că n-au venit.'
În alt vis, imediat după moartea ei, am văzut-o în fața oglinzii. Proba o rochie bleu pal.
'Mamă, îmi vin iar rochiile!' mi-a zis.
Era bucuroasă. Fusese mereu mai plinuță. Aparent, în Rai, suntem fix cum trebuie.
2022 a fost un an de căcat. Mama mea a murit.
Eu trăiesc în continuare.
Asta mi se pare cea mai bună glumă.
*