Povestea va fi ca o dâră de melc argintie, poate ușor scârboasă, pe care o voi duce cu mine în 2023. În fond de ce nu? N-ar fi mișto ca totul să se pună pe stand by în 31 decembrie și tu lobotomizat sau purificat - să treci fără nici o trenă în 2023? Ar fi convenabil - sigur, depinde cum ți-a fost 2022 - că despre asta e vorba.
Dar oricum toată lumea deșteaptă știe că faza cu Revelionul e o convenție. Mâine, deși ador ziua de 1 ianuarie - întotdeauna am iubit albeața acestei pagini de începuturi - nu vei fi mai sănătos, mai iubit, mai realizat decât ai fost în 31 decembrie. Decât poate într-un vortex invizibil pentru ochii obișnuiți.
Deci, 2022 - prietenul meu amar, facem ca în bancul acela sadic cu lagărul, am două vești - una bună și una rea, pe care să v-o zic întâi? Aia bună, aia bună, țipă toți. Dar vestea bună era că o să-și schimbe, în sfârșit, chiloții. Cea rea era că între ei. Așa a fost și la mine cu 2022. Dar fără chiloți interșanjabili.
Cea mai neașteptată treabă a fost că în rucsac, în afară de trusa de machiaj, mai port una. Cu pastile, licori, remedii și tot felul de năzbâtii medicale. Am primit o chestie șic de la fie-mea ca să nu mă deprim când trebuie să iau hapurile. Eu sunt destul de docilă - în aparență, cel puțin, și ascult. Acest proiect existențial absolut șocant pentru ființa dinamică și competitivă (așa cum m-a numit ortopedul) care sunt a început să se contureze prin vară. De ce? Cum? Nu știm. Nimic grav, nimic de speriat, totuși. Doar enervant. Suficient de enervant ca să nu-mi pot duce existența la parametrii cu care eram învățată. Nu tu sport, nu tu alergare. Până prin ianuarie. Adică, mai am un strop.
Pentru că îmi place să cred că văd dincolo de vizibil, așa cum spuneam la început, am luat la analizat aspectele astrale. Prietenii mei apropiați cunosc această latură a mea - unii o iau în serios, alții în glumă, unii o creditează, alții râd - n-are importanță. Se verifică aproape întotdeauna.
Așa s-a petrecut și de data aceasta, dar nu voi explica cum toate aceste neajunsuri au traducerea lor precum în cer așa și pe pământ. Când am perceput asta m-am calmat. Am luat hotărârea eroică să stau cuminte și low profile până prin martie. Am pus în pauză multe proiecte artistice și acumulez ca hamsterul, doar că nu în fălci ci în minte. În suflet și poate în vis. Tot ce era de natură să treneze, să nu se întâmple ușor, să nu curgă ca mierea în cana de cafea a dimineții, a fost lăsat deoparte.
Chestiile menite vin spre tine ușor, simplu, fără efort - ca o boare de primăvară care te ia și te duce cu nasul printre pomii înfloriți. Când tragi sania fără zăpadă, cum e de pildă acum, pe afară, e rău. Scoate un sunet care-ți zgârie urechile și efortul e dublu. Ideea e să te prinzi la timp și s-o lași baltă. Și să nu te minți - să tragi ca apucatul că doar, doar se va porni. Am lăsat săniile deoparte și aștept boarea. Între timp fac ce-mi place și viețuiesc.
A viețui înseamnă a fi... încerc să fiu. De departe, cea mai rotundă și satisfăcătoare treabă s-a petrecut la începutul lunii februarie și până la sfârșitul lunii martie. O experiență deosebită artistică și existențială pe care mi-o doream din vremea când eram studentă.
Să stau în preajma Doinei Levintza, să mă contaminez cu universul ei atât de aparte, baroc, maiestuos, pe care-l intuiam demult din creațiile sale.
Astrele, alea cu care mă bășcălesc prietenii s-au aliniat optim și așa am ajuns efectiv să stau în umbra ei, să o pot urmări la treabă, să o ascult, să încerc să înțeleg un fel artistic de a fi - diferit - atotcuprinzător - extrem de dinamic, solicitant - fără a putea să lași nici o clipă garda jos - apoi amintiri, memorii, lucruri pe care nu le destăinui decât în proximitate și cuiva în care ai încredere.
Un lucru extrem de onorant, care a făcut reparația necesară în avanpremieră pentru tot anul ce-a urmat.
Nu cred că poți duce dacă nu ești cumva pregătit, multul, grandoarea din spatele acestei artiste. Pentru un om obișnuit care ar intra în imperiul, și nu mă sfiesc să-i spun așa - Doinei Levintza este absolut copleșitor, întâi vizual, apoi fizic, contactul cu tot ce naște mâna sau mintea ei, în forma paradoxală a unei ființe extrem de reținute ca exprimare vizibilă emoțională. Un fel de energie întoarsă către un sine creativ, care nu intră în dezbateri sterile oriunde sau oricând. Greu, dificil, dar nu irepetabil. N-am să-i uit surâsul, cred, niciodată când plecam din București și ne-a condus la taxi, pe mine și pe Daria.
Era o zi de primăvară superbă cu soare cald. Eu nu aveam haine de primăvară căci venisem, în teorie, pentru o lună și aveam doar paltonul - senzația termică mi-o amintesc la fel de bine ca surâsul dânsei - era îmbrăcată cu un fel de pulover mai lung azuriu, ce se potrivea de minune cu nuanța de blond platinat, iar acolo, în soarele bulevardului, în timp ce așteptam mașina s-a uitat la mine, mi-a zâmbit și mi-a zis pe un ton șmecheresc:
-Ei, ai trăit acum și tu o experiență lunile astea!
***
Experiența a fost conexă cu expoziția Stilul Doina Levintza ce a avut vernisajul în data de 25 martie la Arcub, care sunt încredințată că a fost vizitată de multă lume. Dincolo de glamour-ul și grandoarea expoziției există lucrurile care nu se văd și care fac deliciul unei astfel de experiențe dar pe care prefer să le păstrez pentru mine.
Rămâne senzația de trecere dinspre iarnă spre primăvară, cu un număr limitat de haine, ca metafora pasajului de la tine, în varianta vestida la cea a ta, în varianta desnuda.
Mai țin minte și pot povesti despre ziua din librărie cu dânsa, care iubește cărțile și ne-a dus într-un loc special, de unde ne-am luat multe cărți, eu și Daria, când expoziția era deja deschisă, iar librăria, pe care mi-o promisese de câtva timp, la trei pași de noi. Florile multe, colorate, vii, adevărate - de pe masa din sala Atelier unde lumea intra ca-ntr-un sanctuar, care - nu vreau să vă mint - nu aduce nici pe departe cu cel real, în care se desfășoară creația Levintza.
Dar oamenii intrau și voiau să-i vorbească, să se încarce cumva cu energia ei specială, care nu te doboară dar este persistentă, învăluitoare ca un parfum oriental căruia nu-i poți rezista. Mi-au trecut multe minunății prin mână și suflet, iar asta mă face să fiu extrem de recunoscătoare pentru o experiență de viață, care merită mai multe cuvinte decât pot eu încredința public, acum.
Întoarsă acasă nu mai vedeam cu certitudine direcția, decât pe aceea evidentă a asigurării traiului cotidian - eram ca o tablă ștearsă cu buretele în ultima zi dinaintea vacanței. O stare de provizorat și uimire din care nu mă puteam dezmetici. Parcă mai trebuia să existe o continuare. Parcă ceva rămăsese neterminat.
Senzațiile acestui 2022 au fost înregistrate la modul acesta - cu strădanie și trudă în exces - cu lucruri simple care apoi s-au dovedit complicate și eu nu pricepeam de ce, cu plecat pe fugă și împachetat bagaje cu o jumătate de oră înainte de tren, autobuz sau blabla car, cu oameni care îți calcă pedala de accelerație când nu ar trebui, cu situații care credeai că sunt clare dar au devenit perfect confuze, pe măsură ce te lăfăiai în ele, cu dorințe și promisiuni neconcretizate, cu fugi și neasumare. Cu mici probleme de sănătate cu care nu erai obișnuit.
Asta e vestea proastă din bancul cu lagărul.
Vara a fost perioada mea de relache total. Vreme de două luni, din iulie până în septembrie, am citit, mi-am făcut damblaua, producând creații cu viteză ardelenească pentru o viitoare expoziție. Mă trezeam ca o boieroaică, la casa noastră din Haute Savoie, pe la ora prânzului. Ieșeam pe terasă după ce-mi savuram cafeaua în pat, îmi pregăteam ginul tonic, răcoritor, cu gheață, și cartea. Mă tolăneam pe fotoliu, lăsându-i soarelui torid doar picioarele. Leneveam, așa vreo câteva ore bune, citind, sorbind, căutând, cercetând, ceea ce mă interesa atunci, din domeniul meu de interes, acela al modei.
Am strâns, așa ca un hamster, mult. Multă informație, imagini, gânduri, emoții. Unele scoase la lumină, altele nu. Deși nu a fost un an sabatic, eu l-am simțit astfel - anul când mi-am agățat armele în cui și am stat pe tușă.
Poate că unii ani au forma asta, ca niște coșuri mari de răchită în care îngrămădești tot - tot ce-a rămas dintr-o casă din care vrei să pleci, unde trântești de-a valma, cam ce crezi că ai avea nevoie, cândva, nu se știe când.
Întâmplări majore? nu știu... poate. Poate este o întâmplare majoră când realizezi că ești pe drumul bătrâneții fără de-acum tinerețe, lucru care altădată nu te-ar fi speriat, dar acum începe să-ți dea de gândit, când imperceptibil apar primele limitări pe care nu le bănuiai. Dar există și partea bună, ca-ntotdeauna, acel revers al monedei care te face înțelept și te întoarce către tine într-un dialog, musai autentic, în care îți promiți să te răsfeți inegalabil și incomensurabil de acum înainte.
La început de noiembrie am fost la Veneția. Era cât pe ce să salt excursia din mai multe motive obiective, dar finalmente s-a legat de-așa natură că am putut pleca.
Veneția nu este un oraș în mintea mea. Este un fel de relație de iubire și de părăsire simultană. Ceva care nu poate avea continuitatea firească specifică orașului tău de baștină sau de rezidență. Orașului tău căruia îi cunoști întortochierile cu ochii închiși, mirosurile anotimpurilor sau culorile răsăriturilor și apusurilor. Băncile din parc cu scrijelituri de nume de iubiți. Mutrele familiare de pe strada care te aduce acasă. Vânzătoarea de la alimentara, care fumează afară și te salută de fiecare dată, deși tu nu mai cumperi de acolo demult, sau femeia de pe trotinetă, aia clasică, veche, copilărească, de pe vremuri, încălțată cu botine de sfârșit de secol XIX și pălăriuță, ce zburdă ca o pasăre pastelată, incredibilă, prin traficul nebun al zonei unde se află atelierul.
Și dacă asta pare mult și semnificativ nu este nimic prin comparație cu străzile înguste ale lagunei, unde mă iau după hartă și sunt gata să nimeresc în apă, în vreme ce un domn dispare misterios în fața mea, ca într-un film polițist plin de suspans. Sau caut muzeul Palatului Mocenigo, bătând cu piciorul de la un cap la altul aproape tot orașul vechi și ajung într-o stație, evident la malul apei, unde sunt îndrumată să iau vaporetto-ul. Oriunde m-aș fi întors ajungeam la apă. Căci toate drumurile duc la lagună.
În San Marco, cu o felie de pizza în mână, mănânc și merg - fără plâns ca-n poezia lui Labiș - și un pescăruș mai hămesit decât mine, plonjează și-mi smulge o bucată bună din porție, lăsându-mă într-un șoc asemănător lui Tippi Hedren în Păsările. Mă uit la mână și-mi dau seama că mă ciupise. O doamnă galantă îmi spune în italiană să fiu atentă că sunt periculoși. Mă așez pe trepte. Se întunecă și la terase încep orchestrele să cânte valsuri. Piața e plină. Lumea pare fericită, sau chiar e. Unii dansează. Se bucură. E o păcăleală că nu ne place frumosul, îmi șoptesc eu, satisfăcută.
Mă simt fericită peste măsură, zăcând acolo în așteptarea fetei mele, ostenită, ciupită, și oarecum flămândă încă. Întorc privirea și văd Canal Grande. Iubire. Și apoi, părăsire.
***
2022 se sfârșește cu un cuvânt venit spre mine în timpul unei meditații matinale.
ÎNGĂDUIE!
*