***
Ianuarie. După niște ani plini și grei de nici nu-mi vine să cred când mă uit în urmă, cea mai largă fereastră pe care o promite 2022 este rezidența de traducere în sudul Franței din februarie-aprilie, pentru care îmi programez o pauză de două luni de la tot și trag după mine toate ușile, una câte una. Pare un lux, dar nu e. Sunt în pragul burnoutului, din fericire mi-am dat seama la timp și devine un gest necesar să văd ce-a mai rămas din mine și ce mai poate fi cârpăcit, pe unde, dacă. Dar sunt departe de-a spera într-o înflorire.
Însă pe 12 ianuarie, îmi pică în inbox un e-mail pe care trebuie să-l citesc de trei ori ca să-l înțeleg: la zece luni după refuzul inițial, Institutul de Științe Umaniste din Viena mă anunță că "a intervenit o schimbare" în acordarea bursei de traducere "Paul Celan" pe anul în curs și că sunt, citez, a possible follow-up candidate, așadar îmi solicită o convorbire telefonică în care să stabilim ce și cum. Cartea pe care o propusesem spre traducere era despre așteptare. Nu-mi vine să cred că, după aproape un an de când mi-a fugit pământul de sub picioare la primirea amabilului mesaj de respingere (a mai observat cineva că mesajele de respingere sunt mai amabile decât cele de acceptare?), după ce am sperat în taină să renunțe careva, să-și schimbe planurile, să-i nască nevasta, după ce am luat-o de la capăt și mi-am întocmit un nou dosar de candidatură, în fine, după ce am uitat și să mai aștept, ceea ce părea doar o fantezie vinovată a cotloanelor minții se adeverește. Vienezul are o voce joasă, cu scânteieri de umor la cotituri de frază. Mă așteaptă la Viena cât de repede, pentru că - să vezi nemție! -, calendarul acordării burselor e fix. Da, își cere scuze că e o invitație on a very short notice, dar îmi dă de înțeles că e cam take it or leave it.
Fraieră aș fi s-o las din mână, chiar dacă am deja bilete de avion și cazare luată pentru aceeași perioadă, în sudul Franței. Așa că preț de un weekend și-un pic, sinapsele îmi performează niște uluitoare salturi la sol și paralele, de care nici nu le credeam în stare, așezând și reașezând, programând și reprogramând, plănuind, combinând, sfidând toate ipostazele lui nu-se-poate pe care le secretă îndeobște creierul îngrămădit în propriul confort. Sun, dau mesaje, aștept răspunsuri cu sufletul la gură, pun pe listă, tai de pe listă, încrucișez săgețele pe listă până când nu mai înțeleg nici eu nimic. Adjudecat: plec într-un sejur de traducere de patru luni și jumătate - două și-un pic la Viena, două și-un pic în sudul Franței. Și mai departe... cine știe?
Februarie. Working on a dream. Totul se aerisește, se însuflețește, capătă sens. Zilele de muncă se scurtează, se rarefiază. Are loc solemna mea despărțire de evidențe și tabele. Mă eliberez. Respir. Pregătesc minuțios plecarea, iar de neieșit din țară de doi ani și mai bine, perspectiva de a mă mișca în alt spațiu, pe alte coordonate decât cele obișnuite, bașca pentru atâta vreme, mi se pare uneori ireală, ca și când ar trebui să extrag din mine ipostaza capabilă de așa ceva, ca și când nu sunt sigură că o s-o mai găsesc, deși cotrobăi temeinic. Încolțește ideea Scrisorilor pe genunchi și îi dau un e-mail nocturn lui Răzvan, ca să-i spun că s-ar putea să am un proiect de scriitură la orizont, dar că nu promit nimic, fiindcă nu știu dacă-s în stare și mi-e să nu creadă lumea că-l copiez pe Alex. Leo Șerban. Ca întotdeauna, Răzvan îmi dă răspunsul la care m-aș fi așteptat cel mai puțin: Alex. Leo Șerban s-ar fi bucurat să fie copiat cu talent. Knockout. Mai zi ceva.
Pe 17 se împlinește un an de când a murit tata și închid, cu împăcare, un cerc, deși știu că cercul îmi va pluti mereu deasupra creștetului. La parastas, un dascăl mă întreabă la ce liceu merg și are un șoc când află că am prefixul 3. N-ar fi prima oară când sunt luată drept elevă. Pe 24 izbucnește războiul. Din nou, ireal. Aflu nu de la știri, ci în autobuz, de la viitorii colegi din Viena, care m-au înscris deja în lista de e-mailuri. Primele victime. Acolo, în autobuz, mă izbește gândul că, dacă s-ar apuca niște demenți să dea cu proiectile-n țara mea, pentru țara mea eu nu mi-aș risca minunea asta de viață. Mă simt oribil, dar nu mă răzgândesc. Pe 25 plec. Îmi salt cele două valize grele în trenul de Otopeni și, când ușile se închid și vagonul se pune în mișcare, imaginea mamei prin geamul murdar - însingurată, stoarsă și ea de anii din urmă și deja doldora de dor - devine un straniu tablou. Alung gândul.
Martie. La Viena, totul e lin. Oamenii de la institut sunt calzi, iar birocrația e un drum deschis. În biroul meu larg și luminos de la etajul al treilea al clădirii ca o felie de tort, mă arunc cu nesaț asupra traducerii despre așteptare care m-a așteptat deja prea mult. Însă dincolo de muzica frazei care m-a îngânat la început, descopăr dinții unui discurs academic încărcat cu prea multe citate și referințe, strunit în loc să zburde, speriat parcă de propriile posibilități. Trend universitar? Impostură intelectuală? Mă frământ, mă iau la trântă cu textul, uneori da, mă reîndrăgostesc, apoi deznădăjduiesc, mă încleștez în luptă cu pagina, o iau de la capăt în fiecare dimineață. Afară, Viena e mohorâtă și, pe cât de largă și strălucitoare, pe atât de rece și distantă cu alura ei imperială. De cele mai multe ori mă simt stingheră. Iar adeseori nu mă simt nicicum, ceea ce mă sperie. Urc până în turnul cel mai înalt de la Stephansdom, 343 de trepte, numai ca să simt ceva - fie și febră musculară, fie și epuizare. Și totuși. Hofburg. Schönbrunn. Belvedere. Rathaus. Café Landtmann. Café Central. Albertina, cu Munch. Musikverein, de trei ori. Opera. Muzeul Beethoven. Apartamentul lui Mozart. Biblioteca Națională. Kunstkammer. Schatzkammer. Parlamentul. Volskgarten. Burggarten. Toate la câteva stații de tramvai distanță.
Întâlnesc oameni. A., american, profesor de filozofia dreptului la Amherst College, îmi rămâne pe retină ca întrupare a eleganței absolute a dialogului, a atenției depline cu care știe să asculte, o atenție cufundată în celălalt și care se lasă pe sine deoparte. Smerenie intelectuală - nu știam că există. K., cehoaică aclimatizată la Viena, e roșcată, feministă și exegetă a Vechiului Testament. Ne legăm de la un șirag de mărgele care din al meu devine al ei și două luni mă vindecă puțin câte puțin de stinghereală, venind să mă ia la prânz în fiecare zi. Mă împrietenesc cu o familie care schimbă țara la fiecare trei-patru ani, așa încât cei doi copii vorbesc cinci limbi. F., mezinul, nu e prea sigur pe română, dar nu-i nimic, până la urmă comunicăm de minune prin giugiuleli și îmbrățișări. N., mamă ucraineancă cu doi copii adolescenți, refugiați toți trei la Viena, comunică tot prin îmbrățișări. Și prin Google Translate. Cunosc o familie româno-japoneză în care fiica cea mare cântă dumnezeiește și aproape a învins cancerul. Și mai cunosc o familie așa cum mi-ar plăcea să fie a mea într-o bună zi. Mă uit la ei ca să învăț cum se grădinăresc minunile.
Curs online despre Vermeer la Casa Paleologu. Încă nu știu, dar mă aflu în orașul care găzduiește Alegoria picturii, o-ri-gi-na-lul. La Kunstistorisches Museum, sala XII. Descopăr: sar de pe scaun, chiui. Îmi fac curaj o săptămână, amân bucuria, cultiv așteptarea, îmi frâng mâinile ca o îndrăgostită și sâmbătă, în fine, mă duc la muzeu ca la întâlnire. În fața Alegoriei picturii mă încearcă o uimire blândă, senină, tabloul mă atrage cu forța magnetică a cumințeniei și a purității. În sala plină de capodopere, pentru mine, el strălucește cu o scânteiere din lumina cu care strălucește în mulțime chipul celui iubit - altminteri, și el un om printre oameni. Alt lucru pe care nu-l știu încă e că din martie viitor, de peste podul timpului, îmi face cu mâna o mare expoziție Vermeer la Rijksmuseum. Voi afla curând c-am să merg la Amsterdam, doar de dragul lui. Scriu trei scrisori pe genunchi.
Aprilie. Scriu patru scrisori pe genunchi. La sfârșitul lunii, pedometrul de pe telefon mă informează că am parcurs 241 de kilometri pe jos. Aproape că nu-mi vine să-l cred, dar îi țin partea durerile ligamentare, cele două unghii de la piciorul stâng care mă vor și părăsi până la urmă, perechea de sneakerși rupți și abandonați lângă un tomberon vienez deloc haute couture, Praga urcată și coborâtă, înconjurată și străbătută, Brno și mai ales Viena, ale cărei colțuri încep să se rotunjească, străzile ei devenindu-mi încet, căznit, muncit, dar cu atât mai profund, capilare ale unui oraș luat pe sub piele.
Râvna traductoricească se mai domolește. Întrevăd capătul drumului de dans și trântă, de suplicii și delicii care a însemnat în ultimele săptămâni eseul despre așteptare, cu teama că acel coup de foudre de la început, pripit ca toate îndrăgostirile, nu se simte prea bine. Vremea haină se împrăștie de peste Viena, așa că de cele mai multe ori îmi părăsesc biroul de la institut puțin după orele prânzului, ca să mă bucur în tihnă de soarele care inundă străzile imperiale, de soiurile de narcise gălbii, grase și bătute și de rațele din Stadtpark, de străzile cu vile din Bezirk-ul 18, mirosind aiuritor a forsiția, magnolii explodate și cireși înfloriți, de dealurile din Türkenschanzpark și Heiligenstadt, de buticuri și muzeioare dosite pe unde nici nu te-aștepți, de îmbrățișări întâmplătoare, cu străini, în plină stradă. Cobor din metrou la stația bună fără să mă mai gândesc, de obicei cu nasul într-o carte, și tot cu nasul într-o carte zăbovesc mult pe peron, c-un picior aproape-n aer și ținându-mi răsuflarea, căci cartea este Soră lume de Ana Blandiana, din care învăț să fiu călătoare. Datorită ei, descopăr armăsarii lipițani de la Școala Regală Spaniolă de Echitație și, când mă duc la spectacol, preț de un ceas și mai bine mi-e dat să văd ce se întâmplă când imponderabilitatea întâlnește strălucirea. Mi se pare firesc să trec prin Hofburg în drum spre masa de prânz ca și când aș trece prin Crângași, sau să traversez Dunărea ca să iau tramvaiul. Viena îmi devine intimă, într-atât încât în Săptămâna Mare - care e și ultima mea săptămână la Viena - socotesc în fiecare zi câte drumuri mi-au mai rămas până la biserică și mă amăgesc că mai e, mai e... În Vinerea Mare, facem o procesiune tăcută, cu lumânări aprinse, înconjurând o zonă din Bezirk-ul 15. Vienezii se dau din calea noastră respectuoși, poate chiar puțin uimiți. O biciclistă cu cască și ochi mari, albaștri, se oprește și ne privește podidită de lacrimi. În noaptea de Înviere biserica e neîncăpătoare, mulțimea se revarsă și ocupă toată strada. Chipurile sunt luminoase, veșmintele sărbătorești, locul - discret împodobit cu flori și ramuri verzi. Îi cuprind pe toți într-o îmbrățișare. A doua zi plec.
O scurtă escală la Geneva, apoi iată-mă la Bordeaux. După cinci ani de la ultima vizită, reînnod cu orașul-meu-cuib din studenție. Mă întâmpină prieteni dragi și copiii lor, de două ori mai crescuți decât i-am lăsat, mai ales la minte și la inimă. Ca niște puieți care încep să se înalțe frumos a arbori. Cina cu rață, brânzeturi și vin durează cinci ore, nu ne mai săturăm unii de alții. Mă întâlnesc cu Ela, a doua zi mergem la Grand Théâtre, la concertul Angelei Gheorghiu rezervat cu aproape un an în urmă. Vocea e strălucitoare, tehnica - atât cât pricep din ea - fără cusur, și totuși nu înțeleg vria care îi cuprinde pe fanii din primele rânduri, cei care o urmează la concerte pe mai toate continentele: oare chiar mișcă ceva în ei expresia sentimentelor de secol XVIII? Sau la mijloc e altceva? Jeff Cohen, pianistul, e un șui și-un dulceț.
A doua zi de dimineață, marți, în timp ce luăm micul-dejun în Place de la Comédie, primesc un mesaj de la frate-meu: mama e la Urgențe. Și-a pierdut cunoștința în mijlocul străzii și încă nu e limpede ce-i cu ea. Începe o cavalcadă de patru zile în care timpul se dilată și-i cresc spini, în care bifele albăstrite din WhatsApp-ul cu mama - când se albăstresc, dacă - devin cel mai luminos far, în care cel mai adesea am în gură gust sărat. Datorită Elei, aflu ce înseamnă să nu fii singur când ți-e groaznic de greu. În trenul spre Paris, în autobuzul luat de la Gare de LʼEst, pe Boulevard Saint-Germain, în Jardin des Tuileries, în Musée des Arts Décoratifs, la expoziția despre Micul Prinț, pe treptele de la Saint-Sulpice, aerul se împuținează și-mi apasă pieptul, ca și cum plămânii mei ar fi încă legați prin cordon la plămânii mamei, care vineri cedează. E intubată. Îmi iau pe loc bilet de avion, amân Arles și Avignon până la o dată nedeterminată și mă întorc în țară. În baia de pe Otopeni, găsesc în mine un soi de putere și-i spun micuței Chloé - care în avion a stat pe scaunul de lângă mine și ne-am dat cu părerea cam cu ce seamănă norii - să nu înceteze niciodată să-i privească. De la aeroport aterizez direct la spital, unde vastele întinderi cenușii ale minții mele sunt contrazise abrupt de realitate: mama s-a trezit. E conștientă. Ar putea urma orice, încă nu știm nimic. Dar de pe patul de ATI, conectată la aparatele țiuitoare care deocamdată o țin în viață și neînstare să vorbească din cauza tubului de oxigen, mă apucă strâns de mână și îmi scrie, cu litere de tipar pe o bucată de hârtie, câteva cuvinte dezlânate care devin cea mai frumoasă scrisoare de iubire.
Mai. Zile și nopți nesfârșite cu urcușuri și coborâșuri, cu fundături spitalicești și izbăviri de dincolo de omenesc, care nu s-ar putea asemui decât cu Moartea domnului Lăzărescu. Numai că de data asta se sfârșește cu viață. După trei săptămâni trăite în pragul absurdului, nenumărate întrebări lăsate fără răspuns, două salvări și trei spitale schimbate, după 27 de telefoane date în miez de noapte, de un medic providențial, unui spital care nu vrea s-o primească, după ce în jurul nostru se strâng funii de iubire și rugăciune ale prietenilor de pretutindeni, care ne țin în cercul lor și nu ne dau voie să ne pierdem, după ce, în fine, întâlnește un alt medic providențial, mama scapă.
Pentru asta, s-au rugat așa: prietenii de la Viena și prietenii prietenilor de la Viena. Prietenii de la Bordeaux și prietenii prietenilor de la Bordeaux. Prieteni ai lui frate-meu de la Berlin și prietenii lor. Toți cei dragi din România. Câteva biserici și mânăstiri întregi. Un gardian musulman de pe Charles de Gaulle, care când m-a văzut așa de năucită, a luat-o tăcut pe urmele mele, ca să se asigure că ajung unde trebuie. I-am spus și lui, îmi venea să le spun tuturor. Mi-a zâmbit: On va prier! Trei necunoscuți pe care i-am întâlnit pe treptele catacombei de la Saint-Sulpice, biserica ortodoxă română din Paris. Unul dintre ei m-a îmbrățișat strâns, m-a privit cu ochi blânzi, mi-a dăruit o mică icoană și mi-a spus să am încredere. Am uitat atunci să-i iau numele, dar peste câteva luni, când îl caut, aflu că se poate ca între timp să fi plecat la mânăstire.
Iunie. Mama e aici. Și nu e nici pe departe atât de greu ca în scenariile mele sumbre, cu pretenția lor gravă și înfoiată că epuizează variantele realității. Dimpotrivă, e frumos. Atât de frumos, încât în fiecare dimineață în care mă trezesc și o găsesc în bucătărie, așteptându-mă cu cafeaua aburindă, mi se pare că primesc un dar incredibil, nesperat. Apar cireșele, peste graniță e încă război, dar în lumea mea e o ingrată, scumpă și splendidă liniște, din care nu vreau să vărs nici măcar o picătură.
Cele o mie de frici tot ea mi le împrăștie: mă cotropește recunoștința când văd cu câtă hotărâre senină se agață de viață, de sănătate, de vigoare. La patru zile de la externare și după patru săptămâni de spitalizare, face o ciorbă de magistră și prăjitură acrișoară cu caise, pentru vecini. Merge cu greutate, numără pașii: azi se bucură la 10-15, peste trei zile la 1.000. Îmi face vânt la târgul de carte, unde se lansează Texte cu vedere la stradă, cartea lui Mihai-Alexandru Pleșu cu a cărei furie blândă am mers la braț în ultimele luni. Mă întorc cu sacoșa de pânză plină cu cărți și cu un pic mai multă încredere. Prind curaj pentru încă un pas: în plin TIFF, îl arunc în aer pe nu-se-poate-să-te-duci-anul-ăsta pe care mi-l tot îngânasem, îmi iau intempestiv bilete de tren și cazare pe Airbnb și weekendul mă găsește la Cluj. Iau supradoză de patru filme pe zi, absorb efervescența orașului. Chioambă de somn după o noapte pe tren, cât pe ce să nu mai intru la Metronom la ARTA, căci e sold out. Dar încă un nu-se-poate sare-n aer când o voluntară îmi dăruiește invitația ei. La TIFF Talks, sunt mută de uimire și admirație în fața inteligenței diamantine, tinere, a Marei Bugarin. În ultima seară, când TIFF se încheie și Piața Unirii e băgată în cutii sub o ploaie măruntă, îmi vine ideea că sfârșitul unui festival se aseamănă cu sfârșitul unei iubiri.
Iulie. Începutul celei mai fierbinți luni din an mă găsește dârdâind în pături și haine insuficiente în Peștera Ialomiței. E Jazz Cave Festival la ediția a II-a, e vin roșu - cam cu țârâita, dar merge - și mai sunt și lilieci, ale căror țipete se împletesc cu acordurile când suav jazzulii, când a cappella, când experimentale. Vocea Anei-Cristina Leonte are aceeași vâscozitate profundă pe care i-o știam - jumătate hrană, jumătate vrajă -, dar cumva mai coaptă, mai matură aici decât în serile de vară din miezul orașului. Blue Noise sunt sprințari, joviali, surprinzători. Luiza Zan are aceeași forță de stihie, mereu înnoită. De la ea aflu că visul lui Billie Holiday era ca vocea să-i sune ca o trompetă și încep să ascult altfel Strange Fruit. Sala Urșilor din Peștera Ialomița are pereți de o îndantelare care îmi aduce aminte de poalele diafane ale veșmântului unei zeițe de la Kunstkammer, atât că aici a sculptat apa. "Tigaia drumețului" de la Padina intră în clasamentul celor mai bune lucruri din lume (dimpreună cu pulpa de rață la cuptor - partitura lui Tibi, prăjiturile de la Zexe, romanele lui Muriel Barbery, ciripiturile dimineața și tablourile maeștrilor olandezi de secol XVII, fără discriminare). Maria înțelege greu, dar până la urmă înțelege că nu putem să ieșim din curtea schitului după lăsarea serii, pentru că suntem în Bucegi, adică la urs în sufragerie. Drept consolare, ne uităm la The Lobster, mă vrăjește iar farmazoana de Léa Seydoux și îl comentăm pe întuneric până ne ia somnul. Mi se face dor de Anonimul. Mai e un pic, ajung și-acolo.
Lărgesc cercurile în jurul mamei. Am curaj să mă desprind tot mai mult, mă bucur de călătorii, însă mereu cu dor de întoarcere. Încet-încet, viața mea devine un dans cu mâna pe valiză. Asta mă prinde. A doua jumătate a lunii mă găsește tot în munți - alții -, cu laptopul în poală și conectată la Zoom. Dar munca are acum altă tonalitate. E senină, aerisită, aproape hrănitoare. Și acolo, cu fața la pădure, laptopul în poală și conexiunea cam cu țârâita, mă hotărăsc și apăs pe buton: bilet de avion București-Marsilia. Mă întorc în Franța, să-mi termin stagiul de traducere. Nu las niciun strop netrăit pe fundul paharului.
August. Din 30, anii se fac 31. Fentez la mustață un Covid și sar în trenul de Tulcea, destinația finală Sfântu Gheorghe. E Anonimul în sfârșit, dar starea de festival o simt mai puțin în selecția de filme și mai mult în aerul acidulat și acordurile de chitară din camping, în întâlnirea cu vechi cunoștințe cu care pierdusem legătura și care acum răsar din mulțime într-o îmbrățișare spontană, în oameni pe care credeam că-i cunosc și abia atunci îi descopăr. Nopți lungi de povești în camping, cu Catinca și Vlad, nopți argintii pe plajă, cu baie în mare, o lună roșie uriașă, din care-ți vine să muști, și dimineți fragede la spartul valurilor. Prind ora de vânătoare a delfinilor, la vărsare, și asfințitul pe Dunăre. Ore dense de scris, la cârciuma din sat. O scrisoare pe genunchi. E timp.
Septembrie. Plec în Franța. La Marsilia e un vânt hain care te ia pe sus. Avignon mă întâmpină cu ziduri crenelate și același vânt aprig, dar cald și uscat, care învârtoșează praful. E mistralul, despre care prin aceste locuri se vorbește ca despre o persoană - prezent-absentă, capricioasă, puternică. Prima scrisoare pe genunchi din orașul cu nume de cântecel e către mama, care mi-l îngâna când eram mică, tot sperând că se va lipi de mine și niscai franceză. Aceeași înghețată care în aprilie, la Paris, mi se amesteca în gât cu lacrimi acum e cremoasă și atât. Iar gustul ei fin e ca un arc peste timpul greu al ultimelor luni, ca făgăduința îndeplinită a unei frumuseți atât de mari, încât poate că nici nu îndrăznisem să sper.
Nu mai știu de ce am ales Avignon pentru rezidență, dar cred că am ales bine: orașul mă ține ca-n căușul palmei, ca-ntr-o coajă de nucă. Străduțele lui întortocheate și pietruite îmi devin familiare din prima săptămână, hoinăresc cu orele fără să mă rătăcesc și fără să mă satur. Trec în fiecare zi pe lângă Palatul Papilor, a cărui strălucire largă și calcaroasă mă surprinde și în același timp îmi intră în obișnuință, ca un gest infinitezimal din rutina omului drag. Mă întorc acasă pe Rue des Teinturiers, o stradă ca o poezie. Îmi închei multe după-amiezi în Jardin du Rocher des Doms, printre panouri cu fotografii din anii ʼ50 ale lui Agnés Varda, hrănind cele trei lebede albe și, cu ceva experiență de-acum, elaborând taxonomii cu privire la caracterul rațelor din câteva orașe europene. Când apune soarele pe colină, cerul ia foc deasupra terasamentelor de viță-de-vie, deasupra Podului Saint-Bénézet întrerupt în mijlocul Ronului, deasupra fortului Saint-André din depărtare. Descopăr cum preotul ortodox din diaspora e "ca și poetul, ca și soldatul", cum ar spune un poet drag. Prieteni. Al doilea ibric e pus pe foc într-o noapte în care trei oameni storși de oboseală zăbovesc la povești deasupra cănilor cu ceai și nu se-ndură să mai plece.
Octombrie. Când muncesc, muncesc din toată inima. Într-o zi număr nouă ore în care am uitat să mă desprind de laptop, absorbită în traducerea unui roman groaznic de inteligent, scris într-o engleză americană adamantină. Când nu muncesc, călătoresc. Saintes-Maries-de-la-Mer, cu legende și trupuri de sfinte femei, cu țigani călători și cai acrobați, cu cicadele noaptea și cu plimbarea prin valurile sparte ale Mediteranei, într-o dimineață de duminică. Păstrez în rucsac praf de cochilii. Arles pentru a doua oară, cu arena romană și teatrul antic, cu micile librării cochete și cu Actes Sud, cu urmele lui Van Gogh și cu aflarea veștii că în februarie-martie mă voi întoarce aici într-o nouă rezidență. Saint-Rémy-de-Provence, tot cu urmele lui Van Gogh. Văd ce vedea el când picta. Și cu situl galo-roman Glanum, un oraș dezgropat după aproape 2.000 de ani. Aix-en-Provence, cu gust de patiserie și litere, cu crusta de cremă de zahăr ars spartă cu lingurița, cu lumina din atelierul lui Cézanne, cu buticul de ceramică în care doi soți morocănoși fac tot felul de bucurii. Bordeaux pentru a doua oară într-un an, incredibil. Hoinăresc cu inima ușoară prin locuri în care cu jumătate de an în urmă o avusesem grea. Montpellier, cu lărgimile aerisite și luminoase din Place de la Comédie, cu mediateca și cu marea la care ajungi cu tramvaiul. Mă obișnuiesc cu pinii și chiparoșii de parcă aș fi crescut cu ei la fereastră. Fiecare dintre orașele în care ajung mi se pare o mică acuarelă, o carte poștală extrasă din mâzga concretului, din frământări și din trecere, și totuși ajunge să deschid un ziar ca să îmi amintesc că Franța nu-i așa. De peste tot, scriu scrisori pe genunchi. Trimit 32 de cărți poștale și ajung toate.
Noiembrie. Timpul în Franța începe să mi se termine. Sorb fiecare picătură și, pe final de stagiu, picăturile se dilată. La Baux-de-Provence mă duc pentru Carrières des Lumières și Camille Claudel. La Arles mă întorc pentru Assises de la Traduction Littéraire, sărbătoare și loc de întâlnire al nebunilor frumoși care au apucat să guste din vraja trecerii dintr-o limbă într-alta și de-atunci nu mai pot fără. În Avignon descopăr, la Petit Palais, câteva săli cu pictură florentină în stare să taie răsuflarea. Umplu un mic geamantan movuliu cu viniluri și cărți, cu săpunuri de Marsilia, acadele cu lavandă și borcănele cu condimente. Cu ultimele, o să am ceva întrebări la aeroport. Pentru multe lucruri începe să fie ultima oară, trag de ele: încă un concert la Grand Opéra Avignon, încă unul la Conservator, încă un pic de tapenade cu capere și anșoa, încă o quiche cu dovlecel și chèvre, încă un pahar de Plan de Dieu. Prânz la Ginette & Marcel în Place des Corps Saints, înc-o dată și încă o dată. Cele două expoziții de fotografie amânate până în ultimul moment (Salgado și Maison Jean Vilar). Între toate, câteva nopți la rând înfulec Mama câinelui, un roman ca o dinamită, și nu mă pot desprinde din paginile lui crude, tandre, sprințare. Pun și Mama câinelui în geamantan, mă desprind de Avignon.
Mă opresc patru zile la Strasbourg. În prima seară, ajung la catedrală puțin înainte de ora șase, chiar când trag clopotele: cerul se umple de îndantelări și salbe, îmi vine să plâng. A doua zi, hoinăresc prin Petite France, cu zidurile ei de turtă-dulce, și mă duc la Muzeul de Artă. Privesc, aștept să văd. Dintr-o sală albastră, aproape de fereastră, Fecioara lui El Greco îmi întoarce privirea inteligent. Descopăr - de fapt îmi reîmprospătez descoperirea - că până prin secolul al XIV-lea, atât în pictură, cât și în sculptură, există numeroase reprezentări cu Fecioara alăptând Pruncul. Sunt cumva fruste pe lângă pudibonderia istorică ce le va fi urmat și, tocmai de-aia, de o duioșie nesfârșită. Le colecționez pe retină. În a treia zi, la prânz, am întâlnire la Maison Kammerzell cu antropologul David Le Breton. E o după-amiază cu lumină coaptă-aurie, catedrala se întrezărește la dreapta prin vitraliile rotunde, iar eu mănânc choucroutte și stau la povești cu cineva în ale cărui cărți am locuit la o vârstă când căutam cu sete, fără să știu ce caut. Pe vremea aia, într-atât se amesteca în mintea mea cu cărțile lui, încât nici nu simțeam nevoia să-i caut fotografia sau să mi-l închipui în vreun fel - era un om făcut din hârtie, abur și idee. Iar acum, iată-l zâmbind în fața mea. Două ore și jumătate trec fără să ne dăm seama. Seara, stau la povești cu gazdele: soț și soție, el chilian, ea franțuzoaică, s-au cunoscut în timp ce făceau înconjurul lumii cu rucsacul în spate, în momentul în care fiecare dintre ei acoperise cealaltă jumătate de planetă. În ultima zi, Colmar: un oraș-prăjiturică în care până și unii oameni se aseamănă cu niște prăjiturele.
Iau avionul de la Paris și e cât pe ce să-l pierd, pentru c-așa fac eu. Mai ales când înainte am câteva ore bune în care să mă înfrupt cu lingurița din Boulevard Saint-Germain, Tour Eiffel, Notre-Dame, Cartierul Latin, Shakespeare & Co. și cu dinții, direct, dintr-o crêpe Suzette cu zeama de portocală bine flambată. Decolăm.
Decembrie. În primele zile după întoarcerea în țară, o țin din tren în tren, dorm în fiecare noapte în altă casă și mănânc aproape numai de la alții, asta când nu trăiesc doar pe adrenalină și pe curcubeu, vorba unui coleg. Am în sânge un soi de zvâc și electricitate, vreau s-ajung peste tot, să mă întâlnesc cu toți și să-i cuprind într-o îmbrățișare, să fac toate lucrurile care m-au așteptat două luni și mai bine - nu mâine, nu peste trei zile, nu la anul, ci acum. În oase mi se lasă o epuizare plăcută. În a doua jumătate a lunii, ideea că ar putea urma câteva zile în care să nu am nimic de făcut, nicăieri de mers, nimic de luat, dus sau adus pare prea puțin verosimilă. Și totuși, când pătrund în Sărbătoare, liniștea se-așterne peste un an în care nimic n-a fost așa cum mi-am dorit. Ci mult, îngrămădit și nesperat mai bine.
[Post scriptum]
10 ianuarie 2023. Vine Oana în vizită, ne promiseserăm de mult vin & viniluri în sufrageria mea verde. Dar eșuăm în bucătărie, mai întâi cu camembert cu rozmarin la cuptor, apoi cu clătite fără zahăr care ne ies și fără gust (dar cu somon și brânză de capră sunt delicioase!). Ne depănăm anul și viețile, ajungem la concluzia că "40 is the new 30" (dar că "30 is just 30", ce bine e încă!), turnăm al treilea pahar. Când ne mutăm în sufragerie, e al... câtulea. Pe platan se învârte Queen, eu încep să dansez după Donʼt Stop Me Now, terminăm clătitele. Ciocnim și închinăm pentru "Cine știe...?". Căci... chiar așa, cine știe?
Habar n-am eu ce an m-așteaptă!
*