Heartless (III)

Citiți precedentele două capitole ale acestui volum aici.
 
Toată lumea vorbea despre noul Joker de la curte. Până și dansul a fost dat uitării atunci când invitații și-au dat seama că pe notele de hârtie care acopereau podeaua nu erau imprimate doar cupe, ci și romburi negre, pici roșii sau trefle albe. Unele aveau pe ele profilul din umbră al unui corb. Altele, o coroană, un sceptru, un copac, pălăria cu trei colțuri a Jokerului. Unii invitați au transformat totul într-un joc de colectare a cât mai multor modele diferite, căutând cu îndârjire simbolurile pe care ar fi putut să le rateze.

Regele veșnic zâmbitor era mai vesel decât îl văzuse vreodată Cath. Chiar și din cealaltă parte a sălii de bal îi putea auzi vocea ascuțită cerându-le oaspeților să confirme că, da, într-adevăr, a fost cel mai uluitor spectacol la care asistaseră vreodată.

Stomacul lui Catherine a scos un sunet asemănător unui mârâit, vibrând prin oasele de balenă ale corsetului. Fusese atât de vrăjită de performanța Jokerului, încât uitase complet de constrângerile ținutei și de foamea tot mai mare. A încercat să fie discretă cât s-a zvârcolit, încătușată de rochie, ajustându-și trupul în corsajul strâns și furișându-se spre masa festivă. A văzut-o pe Mary Ann în timp ce așeza o farfurie cu trufe, ieșind în evidență printre celelalte slujnice prin statura ei înaltă și părul auriu, de culoarea paielor, care îi scăpase de sub marginile bonetei. Înveselindu-se când a zărit-o pe Catherine, Mary Ann și-a plecat capul și a tras de un colț al feței de masă ca și când ar fi îndreptat-o.
- Cum ți s-a părut spectacolul? a șoptit ea.

Degetele lui Cath au trecut cu jind peste platourile cu mâncare.
- Am crezut că Jokerii de la curte spun doar glume obraznice și îl iau peste picior pe rege.
- Mă face să mă întreb ce altceva ar mai putea avea în mâne... ăăă, în pălăria aia a lui.

Mary Ann a luat în grabă o tavă de pe masă și s-a lăsat într-o reverență.
- Trufe, domniță?
- Știi că nu pot.
- Doar prefă-te că te gândești să încerci una, ca să pot sta mai mult aici. Servitorii regali tot încearcă să ne convingă pe noi, însoțitorii, să aducem mai multă mâncare și, dacă trebuie să mai cobor din nou în bucătăria aia, sunt sigură că mă voi topi! În plus, când iei în considerare numărul invitaților aflați în seara asta la bal și ritmul în care este consumată mâncarea, există deja din belșug și nu mai au nevoie de și mai multă, indiferent de ceea ce spun ei. Ar fi o risipă îngrozitoare!

Catherine și-a unit vârfurile degetelor.
- Acelea sunt caramele?
- Așa cred.
- Cum crezi că ar fi la gust caramelele de ciocolată cu un dram de sare de mare deasupra?

Mary Ann și-a scos limba, dezgustată.
- Dacă tot faci asta, de ce să nu adaugi și puțin piper?
- Era doar o idee.

Catherine și-a mușcat buza inferioară, cu ochii pe bomboanele de ciocolată.

Da, sare de mare, oricât de improbabil i se părea lui Mary Ann. Fiind atât de aproape de țărm, cămara de la Golful Țestoasei de Piatră era întotdeauna bine aprovizionată cu aceasta și, odată, având dispoziția necesară pentru întocmirea unui experiment, Cath presărase un pic în ciocolata ei fierbinte și fusese recompensată cu un gust surprinzător de plăcut. Era ingredientul ideal pentru aceste trufe. Un pic de sare ca să tempereze dulceața, ceva ușor crocant ca să pună în valoare caramelul fin... vai, ar putea prepara un tort de ciocolată cu caramel sărat! Ar putea fi unul dintre deliciile distinctive ale patiseriei!

I-a chiorăit stomacul.
- Cath?
- Hm?
- Arăți de parcă mai ai puțin și începi să salivezi și chiar nu mi-ar plăcea să pătezi rochia asta.

Catherine a gemut.
- Nu mă pot abține. Mi-e atât de foame!

Și-a înfășurat brațele în jurul stomacului în vreme ce un alt mârâit a vuit prin catifea. Sprâncenele lui Mary Ann s-au încrețit în treacăt, de simpatie, dar apoi fața i s-a înseninat.
- Până la urmă, se pare că rochia roșie a fost o alegere inspirată. Ai deschis dansul împreună cu regele!

Cath și-a suprimat un alt geamăt mai adânc. Fără îndoială, plângerile ei legate de faptul că trebuia să danseze cu regele nu erau nimic în comparație cu transportarea tăvilor grele, încărcate până la refuz cu mâncare, printr-o bucătărie înăbușitoare.

Atunci a observat o siluetă mătăhăloasă aflată în capătul opus al mesei festive și a tresărit.
- Cine este?

Mary Ann a aruncat o privire peste umăr, dar s-a răsucit înapoi la fel de repede. Și-a înclinat capul mai aproape.
- Numele lui este Peter Peter, iar chestia măruntă de lângă el este soția sa. Încă nu am aflat cum o cheamă.

Chestia măr... oh! Soția pe care o menționase Mary Ann era, într-adevăr, o tânără mică și plăpândă, aproape invizibilă alături de silueta masivă a soțului ei. Avea un spate care părea permanent încovoiat - din pricina muncii, nu a vârstei, bănuia Cath -, pielea albă ca pergamentul și părul blond, lung și lipsit de strălucire. Dădea impresia că e bolnavă, cu o mână apăsată pe stomac și, aparent, fără niciun interes pentru mâncarea întinsă în fața ei. Chipul îi sclipea de la un strat subțire de transpirație.

Pe de altă parte, soțul ei era la fel de intimidant ca un trol. Se înălța cu mult deasupra celorlalți invitați și l-ar fi eclipsat până și pe tatăl lui Cath, binecuvântat cu un piept rotund ca un butoi. Purta o haină neagră de călărie, cu materialul întins peste umerii lați și puternici, și pantaloni scurți ecveștri, până sub genunchi, care abia îi veneau. Catherine bănuia că, dacă se mișca prea repede, ar rupe un număr impresionant de cusături. Avea un păr roșu și creț, care impunea atât o baie, cât și un pieptene, și o frunte încremenită în prezent într-o încruntătură.

Nici Peter Peter, nici soția lui nu păreau deloc încântați să se afle la balul regelui.
- Dar cine sunt? a șoptit ea.
- Sir Peter deține o parcelă de dovleci în afara Pădurii Nicăieri. Una dintre slujnicele de la bucătărie mi-a spus că li s-a acordat titlul nobiliar după ce soția sa a câștigat un concurs de mâncat dovleci în urmă cu două săptămâni. Am înțeles că Jack a ieșit pe locul doi și de atunci cere o revanșă.

Mary Ann și-a dres, zgomotos, glasul.
- De s-ar gândi cineva să-mi acorde și mie un titlu nobiliar pentru cât de mult mănânc.

Catherine a chicotit. Era greu să-ți dai seama dacă te uitai la Mary Ann, însă avea un apetit care rivaliza cu cel al lui Cath. Se împrieteniseră în urmă cu câțiva ani, unite de dragostea pentru mâncare, nu cu mult timp după ce Mary Ann fusese angajată ca slujnică. Râsul i-a fost eclipsat de o umbră aruncată asupra lor, apoi degete groase au coborât pe tava lui Mary Ann.
- Ce sunt astea?

Mary Ann a scos un sunet strident, iar Catherine s-a înroșit, însă sir Peter nu părea să le fi observat, ignorându-le pe amândouă când și-a băgat o trufă întreagă în gură. Dacă le auzise vorbind despre el și soția lui, chipul îi ascundea perfect reacția.
- Ăăă... trufe de caramel, domnule, a zis Mary Ann.
- Nesărate, a adăugat Cath. Din păcate.

De aproape, putea distinge primele semne ale favoriților care se întindeau spre bărbia lui sir Peter și murdăria de sub unghiile sale, de parcă ar fi fost prea preocupat de propria parcelă de dovleci pentru a-și bate capul să se spele cu ocazia primului său bal regal.
- Sir Peter, nu-i așa? s-a bâlbâit ea. Încă nu am avut plăcerea să vă cunosc.

Ochii lui s-au îngustat cât și-a lins ciocolata de pe degetul mare murdar. Catherine a tresărit. Lângă ea, cu ochii în podea, Mary Ann s-a îndepărtat de masă.
- Uhm, mmmstai!

Mary Ann s-a oprit. Sir Peter a înghițit trufa, lăsând bucăți de ciocolată între dinți.
- Voi lua mai multe din astea. Sunt... cum se spune? Din partea regelui, nu?

Mary Ann a făcut din nou o jumătate de reverență.
- Desigur, domnule. Vă rog să luați cât de multe doriți. Vă mai pot aduce și altceva?
- Nu.

Sir Peter a mai înhățat o trufă și a înghițit-o aproape nemestecată.
- Ascunsă în umbra lui, lady Peter a urmărit trufa alunecând pe gâtul soțului ei și s-a făcut verde la față înainte să-și îndrepte privirea ezitantă spre Mary Ann. Din întâmplare, a bălmăjit ea, cu vocea la fel de firavă ca o șoaptă, ai cumva niște plăcinte cu dovleac? Am vândut niște dovleci patiserilor regali ieri dimineață și i-am auzit spunând că le vor prepara pentru bal, însă nu am...
- N-ai nevoie de și mai mult dovleac! s-a răstit soțul ei, saliva zburându-i din gură și aterizând pe tava cu trufe.

Cath și Mary Ann s-au strâmbat.
- Ai mâncat deja destul.

Lady Peter a tresărit brusc, speriată.

Dregându-și glasul, Cath s-a strecurat între Peter Peter și trufe.
- Mary Ann, de ce nu te duci să vezi dacă Valetul ar dori să deguste caramelele? Îi plac atât de mult dulciurile.

A simțit oftatul de ușurare al lui Mary Ann când s-a retras cu tava. Catherine a făcut o reverență.
- Eu sunt Catherine Pinkerton, fiica marchizului de la Golful Țestoasei de Piatră. Mi s-a spus că vi s-a acordat recent titlul nobiliar?

Ochii lui Peter Peter s-au întunecat sub sprâncenele roșii țepoase.
- Așa se pare.
- Și aceasta trebuie să fie soția dumneavoastră. Este o plăcere să vă cunosc, lady Peter.

Umerii femeii s-au ridicat până la nivelul urechilor. În locul unei reverențe sau a unui zâmbet, s-a micșorat sub povara introducerii și a început să cerceteze iarăși conținutul mesei festive, deși Cath a crezut că a văzut-o cum se îneacă, îngrețoșată de vederea tuturor preparatelor.

Constrânsă de situație, Catherine a recurs în continuare la manierele ei.
- Vă simțiți bine, lady Peter? Mă tem că sunteți puțin cam palidă și este atât de cald aici. Doriți să mă însoțiți la o plimbare pe balcon? Se simte suficient de bine! a izbucnit Peter.

Catherine a făcut o jumătate de pas înapoi, surprinsă de vehemența lui.
- Doar a mâncat ceva dovleac stricat de curând, de parcă nu o duce capul.
- Înțeleg, a spus Catherine, deși nu înțelegea. Felicitări pentru victoria de la concursul de mâncat plăcinte, lady Peter. Probabil că ați mâncat foarte multe. Personal, în ultima perioadă mi-am dorit să prepar o plăcintă cu dovleac.

Peter a petrecut o clipă curățindu-și dinții cu unghia și Catherine s-a dat din nou înapoi, copleșită de senzația stranie că acesta încerca să descopere cea mai bună modalitate să o gătească și să o mănânce pe ea.
- Îi mănâncă cruzi.

Părea mândru de acest fapt.
- Ați mâncat vreodată dovleci cruzi, lady... Pinkerton?
- Nu pot afirma că am avut plăcerea.

Făcuse câteva plăcinte și o cremă de dovleac în trecut - pulpa fibroasă și semințele lipicioase pe care fusese nevoită să le scoată înainte de a găti miezul transformaseră întregul proces într-o experiență nu tocmai apetisantă.

Aruncând o privire pe lângă sir Peter, i s-a adresat soției sale:
- Înțeleg cum cineva s-ar putea simți rău după o astfel de masă. Păcat că nu vă simțiți suficient de bine pentru a lua parte la masa regelui.

Ochii lui lady Peter au licărit în sus și a scos un scâncet, apoi și-a lăsat capul să-i atârne iarăși între umeri. Părea că mai avea puțin și vărsa peste toată masa festivă.
- Sunteți sigură că nu vreți să vă așezați? a întrebat Catherine.
- Sunteți sigură că nu există niște plăcinte cu dovleac uitate pe undeva? a răspuns lady Peter cu voce joasă, supusă. Cred că m-aș putea simți un pic mai bine dacă... Vedeți? Nu vă mai obosiți să vorbiți cu ea, a întrerupt-o Peter. Îi la fel de proastă ca un dovleac Jack O'Lantern.

Soția lui și-a strâns brațele în jurul taliei.

Mânia clocotea înăuntrul lui Catherine. Pentru o clipă, și-a imaginat că sir Peter se îneacă cu una dintre caramelele de ciocolată și cum ea și soția lui ar sta deasupra lui, râzând, însă fantezia i-a fost întreruptă de Nouarul și Decarul de Caro care s-au strecurat între ei, răsucindu-și trupurile în lateral.
- Vă rog să mă scuzați, a spus Nouarul, întinzându-se după o smochină învelită în miere.

Cath s-a dat bucuroasă un pas îndărăt.
- Petrecerile astea-s mereu la fel de zgomotoase? a întrebat Peter, mârâind în spatele curteanului.

Decarul s-a întors spre el cu un zâmbet jovial și a ridicat un pahar de vin ca și cum l-ar saluta.
- Nicidecum, i-a răspuns el. Obișnuiam să avem standarde.

Tot sângele s-a scurs de pe fața lui Cath. Curteanul a plecat de îndată, lăsându-l pe Peter cu chipul roșu de furie și flăcări în ochi. Cath s-a forțat să zâmbească.
- Uneori, curtenii pot fi un pic... înfumurați. Cu străinii.

Sunt sigură că nu a vrut să vă jignească.
- Sunt sigur că a vrut, a zis Peter, și-s sigur că nu-i singurul.

S-a uitat lung la ea, după care și-a ridicat o mână pentru a-și înclina ușor pălăria jerpelită.
- A fost o plăcere, domniță.

Era prima dovadă de maniere pe care o arăta, la fel de credibilă ca afirmația ducelui de Tuskany care pretindea că ar putea zbura.

Sir Peter și-a apucat soția de cot și a îndepărtat-o. Plecarea lor nu a întristat-o pe Cath.


Catherine și-a permis să pufăie. Prezența lui sir Peter și corsetul decis să o sugrume aproape că o sufocaseră.
- O adevărată plăcere, într-adevăr.
- E o apariție, nu-i așa?

S-a întors și a văzut o tavă de argint care plutea în aer deasupra mesei, debordând cu plăcinte în formă de semilună, cu crustă aurie și perfect curbate.
- Ah, salut din nou, Cheshire! a spus Catherine, ușurată că ar putea avea parte de o întâlnire în seara asta care să nu o lase ostenită și contrariată.

Deși cu Cheshire, orice era posibil.
- Ar trebui să fii aici?
- Probabil că nu.

Pisica s-a ivit treptat. Mai întâi, tava sprijinită pe burtă, apoi coada în dungi, ca un scaun cu spătar lăsat, desfășurat sub el, și capul la final - urechi, mustăți, nas și, în cele din urmă, rânjetul său enorm, cu dinți scânteietori.
- Arăți absurd, a glăsuit Cheshire pe un ton tărăgănat și afectat, luând o bucată de plăcintă între două gheare ascuțite și aruncând-o în gura lui uriașă.

Un nor de abur savuros i s-a furișat printre dinți, mirosind a dovleac dulce.

Rochia a fost ideea mamei mele, i-a spus Catherine. Cu o mână pe abdomen, a tras adânc aer în piept, cea mai mare răsuflare de care a fost capabilă. Începea să se simtă amețită.
- Din întâmplare, acelea sunt plăcinte cu dovleac? Lady Peter întreba de ele. Miros delicios.
- Chiar sunt. Ți-aș oferi una, însă nu vreau.
- Cât de nepoliticos! În plus, cu excepția cazului în care nu ai o invitație, îți recomand să le pui la loc și să dispari din nou, înainte ca altcineva să te vadă.

Cheshire a mormăit nepăsător.
- M-am gândit doar că ți-ar plăcea să afli... a început el, căscând exagerat... că Valetul îți fură tartele.
- Poftim?

Cath s-a răsucit împrejur, aruncându-și privirea de-a lungul mesei festive, însă Jack nu se afla prin preajmă. S-a încruntat.

Când s-a întors, obrajii imenși ai lui Cheshire erau și mai umflați, umpluți până la refuz cu toate plăcintele de pe tavă.

Cath și-a dat ochii peste cap și l-a așteptat să mestece și să înghită, lucru îndeplinit numaidecât cu ajutorul dinților lui enormi. Cheshire a râgâit, apoi și-a vârât o gheară în spațiul de lângă molarul său din față.
- Oh, te rog, a zis el, inspectând gheara și găsind puțină umplutură de dovleac lipită de marginea tăioasă. Doar nu crezi că acele tarte ar fi supraviețuit până acum, nu-i așa?

Catherine a depistat atunci tava familiară, undeva în apropiere de marginea mesei festive. Din tartele ei cu lămâie nu mai rămăseseră decât niște firimituri, un praf de zahăr pudră care contura trei cercuri goale și o pată de un galben la fel de strălucitor ca lumina soarelui.

Tava aceea goală i-a lăsat un gust dulce-amărui pe cerul gurii, precum ciocolata neagră. Catherine se simțea întotdeauna mulțumită când deserturile îi erau savurate, însă, în cazul de față, după vis și lămâi... i-ar fi plăcut să deguste măcar o bucățică dintr-o tartă.

A oftat, dezamăgită.
- Le-ai gustat, Cheshire?

Motanul a scos un sunet dezaprobator în direcția ei.
- Am savurat o tartă întreagă, draga mea. A fost irezistibilă!

Catherine a clătinat din cap.
- Ai fi fost un porc mai bun.
- Cât de vulgar!

Cheshire s-a răsucit în aer, rostogolindu-se ca un buștean în ocean, și a dispărut împreună cu tava golită între timp de plăcinte.
- Și ce ai împotriva porcilor? a întrebat Cath spațiul gol. În opinia mea, purcelușii sunt aproape la fel de drăguți ca pisoii.
- Mă voi preface că nu am auzit asta.

Catherine s-a întors pentru a doua oară. Pisica reapăruse de cealaltă parte a mesei. Sau, mai bine zis, capul și una dintre ghearele sale, pe care a început să o lingă.
- Deși sunt sigură că lordul Porc Mistreț ți-ar fi recunoscător, a adăugat el.
- Știi cumva dacă Maiestatea Sa a apucat să guste tartele?
- Oh, da. L-am văzut furând o felie - și apoi o a doua și apoi o a treia - în timp ce tu și Mary Ann ați sporovăit despre mâncătoarea de dovleci.

Restul corpului său s-a materializat în timp ce vorbea.
- Ar trebui să-ți fie rușine, să bârfești așa!

Catherine a ridicat o sprânceană. Cheshire avea un talent aparte pentru bârfă. Expertiza sa reprezenta o parte din motivul pentru care îi plăcea să discute cu el, deși, totodată, o neliniștea. Până la urmă, nu își dorea ca bârfele lui să se întoarcă vreodată împotriva ei.
- Râde ciob de oală spartă. Nu sunt nici ciob, nici oală. Tot o pisică, draga mea, și nici măcar una care aduce ghinion.
- De fapt...

Catherine și-a înclinat capul.
- Poate că nu ești o pisică neagră, însă rasa ta s-a schimbat cumva. Arăți dintr-odată cam portocaliu.

Cheshire și-a ondulat coada, mai nou portocalie, în fața ochilor pieziși.
- Se pare că sunt. Mi se potrivește culoarea?
- Arată bine, însă nu se potrivește cu paleta de culori a nopții. Ce pereche inedită trebuie că suntem!
- Presupun că plăcintele cu dovleac sunt de vină. Păcat că nu au fost cu pește.
- Vrei să capeți culoarea peștelui?
- Poate a păstrăvului curcubeu. Data viitoare, ar trebui să iei în considerare să adaugi pește în preparatele tale. Mi-ar plăcea la nebunie o tartă cu ton.
- Tartar de ton?
- Vai, cât de absurd! Ca să folosesc una dintre zicalele mele preferate, dacă vei continua așa, vei face o pasăre umplută să râdă.
- Nu ar fi prima dată.
- Apropo, ai auzit zvonurile?
- Zvonurile... a repetat ea, îngândurată. Vrei să spui faptul că domnul Omidă își mută afacerea într-un magazin mai mic?

Capul lui Cheshire s-a învârtit până a ajuns cu susul în jos.
- Cât de greu te prinzi în seara asta. Vorbeam de zvonurile legate de noul Joker al curții.

Cath s-a înveselit brusc.
- Nu. Nu am auzit nimic despre el.
- Nici eu.
- Cheshire, acesta este opusul unui zvon, a comentat ea, cu fruntea încrețită. Dimpotrivă. Nu am nici cea mai vagă idee cine este sau de unde a venit. Totul este foarte ciudat.

Cheshire și-a lins laba și s-a curățat în spatele urechii, un gest nepoliticos, din punctul de vedere al lui Catherine, din moment ce stătea atât de aproape de masă.
- Se spune că a venit direct la porțile castelului în urmă cu trei zile, îmbrăcat deja în veșmântul unui bufon, și că a cerut o audiență cu regele. A prestat un număr sau două de magie - ceva despre amestecarea curtenilor de Caro și încurajarea Maiestății Sale să aleagă o carte de joc din set... Nu m-am putut concentra asupra detaliilor. În cele din urmă, a primit slujba.

Catherine și l-a imaginat pe Joker întins, relaxat, pe acel inel suspendat, aproape ca și cum s-ar fi așteptat ca invitații regelui să-l distreze pe el, nu invers. Era atât de încrezător. Deși nu se gândise la asta până atunci, curiozitatea lui Cheshire a stârnit-o și pe a ei. De unde venise?
- Ai auzit și celelalte zvonuri? a continuat Cheshire.
- Nu sunt sigură. Ce alte zvonuri?

Cheshire s-a rostogolit pe burtă, apoi și-a cuprins fața între labele blănoase.
- Regalitatea Sa Simpatică a ales o mireasă. Ochii ei s-au mărit.
- Nu! Cine este? a întrebat Cath înainte să arunce o privire rapidă prin sala de bal. Cu siguranță nu Margaret. Poate lady Adela din Lingerfoote sau lady Willow^[i] din Lister Hill sau...

Sau...

Un sughiț i-a tăiat răsuflarea.

Un fior i-a făcut pielea de găină de sus până jos. Entuziasmul mamei sale.

Primul cadril.

Rânjetul agitat al regelui.

Și-a smucit capul înapoi spre Cheshire. Zâmbetul lui enorm i s-a părut și mai batjocoritor decât de obicei.
- Nu vorbești serios!
- Nu? a spus uitându-se cercetător la candelabre. Am crezut, fără nicio urmă de îndoială, că sunt capabil de asta, cel puțin.
- Cheshire, nu este amuzant! Regele nu poate... nu ar...

O trompetă a răsunat zgomotos de pe pereții din cuarț roz. Pe Catherine a cuprins-o amețeala.
- Oh, nu!
- Oh, da!
- Cheshire! De ce nu mi-ai spus mai devreme?
- Doamnelor și domnilor, a strigat Iepurele Alb, cu vocea lui nesemnificativă după vuietul trompetei. Maiestatea Sa Regală a pregătit un anunț special pentru seara aceasta.
- Să te felicit acum? a întrebat Cheshire. Sau crezi că urările premature ar putea aduce ghinion? Nu-mi pot aminti niciodată eticheta adecvată în astfel de situații.

O cortină făurită din valuri de căldură s-a înfășurat în jurul ei, învăluind-o din cap până-n picioare. Ar fi putut să jure că degete străine trăgeau de șireturile corsajului, pe măsură ce respirațiile îi deveniră tot mai scurte.
- Nu pot. Oh, Cheshire, nu pot!
- Ar fi bine să exersezi un alt răspuns înainte de a merge acolo sus.

Mulțimea a aplaudat. Regele a pășit pe scena din capătul îndepărtat al sălii de bal. Catherine s-a uitat agitată prin încăpere, în căutarea părinților săi și, când și-a văzut mama zâmbind și ștergându-și o lacrimă de pe gene, realitatea a prins contur în jurul ei.

Regele de Cupă urma să o ceară în căsătorie.

Dar... dar era imposibil. Nu făcuse niciodată nimic altceva decât să-i complimenteze preparatele și să o invite la dans. Nu se curtaseră... dar, oare regii trebuiau să curteze? Nu știa. Știa doar că stomacul i se legase singur în noduri triple și că ideea de a se căsători cu el era absurdă.

Nu se gândise nici măcar o singură dată că acel bărbat prostuț și-ar putea dori altceva de la ea în afară de dulciuri și produse de patiserie. Cu siguranță nu să îi fie mireasă și... oh, ceruri, copii.

O picătură de transpirație i-a alunecat pe ceafă.
- Cheshire, ce fac?
- Spui da, presupun. Sau spune nu. Pentru mine nu contează. Ești sigură că portocaliul mi se potrivește?

Și-a inspectat iarăși coada.

Disperarea a strâns-o de gât pe Catherine. Regele. Regele naiv, ridicol și atât de fericit.

Soțul ei? Alesul ei? Partenerul ei prin încercările și bucuriile vieții?

Ar fi regină și reginele... reginele nu deschideau patiserii cu cele mai bune prietene. Reginele nu bârfeau cu pisici pe jumătate invizibile. Reginele nu visau băieți cu ochi galbeni și nu se trezeau cu ramuri de lămâi atârnate deasupra paturilor.

A încercat să înghită nodul din gât, însă gura i se uscase ca o prăjitură învechită.

Regele și-a dres glasul.
- O seară minunată, supuși loiali! Sper că v-ați bucurat cu toții de surprizele din această seară!

Și mai multe aplauze, la care regele a bătut la rândul său din palme și a sărit de câteva ori.
- Aș dori să fac un anunț. Un anunț bun, niciun motiv de îngrijorare!

A chicotit la ceea ce ar fi putut fi o glumă.

A venit timpul să aleg pentru mine o soție și pentru supușii mei... o adorată Regină de Cupă! Și - regele continua să chicotească - cu ceva noroc, voi binecuvânta regatul nostru și cu un moștenitor. Catherine s-a îndepărtat de lângă masa festivă. Nu-și simțea degetele de la picioare.
- Cheshire?
- Lady Catherine?
- Este onoarea mea, a continuat Regele, să o chem aici pe doamna pe care am ales-o să-mi fie tovarășă de viață.
- Te rog, a spus Catherine, creează o diversiune. Orice!

Coada lui Cheshire a zvâcnit, apoi pisica a dispărut. Doar vocea i-a zăbovit, murmurând:
- Cu plăcere, lady Catherine. Regele a întins brațele în lateral.
- Ar dori prea frumoasa, încântătoare și minunata lady Cathe...
- Aaaagghh!

La unison, mulțimea s-a întors. Margaret Mearle țipa în continuare, lovind pisica cu dungi portocalii care îi apăruse deasupra capului, ghemuită sub căciula de blană.

Doar Catherine s-a răsucit în direcția opusă.

A fugit pe balcon, alergând pe cât de repede îi permiteau cizmele cu toc și corsetul încleștat în jurul trupului. Aerul răcoros al nopții i-a trimis un fior de-a lungul pielii înflăcărate, însă fiecare răsuflare a rămas un chin.

Și-a ridicat fustele și a coborât în goană scările spre grădinile de trandafiri, alunecând pe trepte. În urma ei răzbătea un cor de sunete, sticlă spartă și strigăte uluite, și s-a întrebat ce haos incontestabil provoca acum Cheshire, dar nu a îndrăznit să se uite înapoi, nici măcar când a ajuns în grădini.

Lumea s-a înclinat. S-a oprit la o poartă din fier forjat, apucând unul dintre ornamentele decorative pentru sprijin. Trăgându-și răsuflarea, s-a poticnit mai departe, pe drumul plin de trifoi, printre pergole de trandafiri și fântâni însuflețite de clipocitul apei, trecând apoi de arbuști sub diferite forme, de statui și de un iaz acoperit de nuferi. A întins mâna spre spatele rochiei, disperată să slăbească legăturile. Să respire. Dar nu putea să ajungă la șireturi. Se sufoca.

Avea să i se facă rău. Avea să leșine.

O umbră s-a înălțat deodată în fața ei, iluminată din spate de strălucirile arzătoare ale castelului, astfel încât silueta se întindea peste terenurile de croquet. Catherine a strigat și s-a oprit brusc, împiedicându-se în propriile picioare, cu părul umed lipit de gât.

Umbra unui bărbat cu glugă a înghițit-o. Cât Catherine s-a holbat, silueta a ridicat un topor uriaș, lama curbată arcuindu-se peste iarbă.

Tremurând, Cath s-a învârtit. O formă întunecată s-a năpustit spre ea din cer. Un țipăt i-a părăsit buzele, apoi și-a aruncat brațele în sus ca să se apere.

Corbul a croncănit, atât de aproape încât i-a putut simți fluturările aripii când a zburat pe lângă ea.
- E totul bine?

Catherine a scos un suspin adânc, cu brațele acum coborâte de-o parte și de alta a trupului. Inima îi bătea năvalnic în piept. Și-a îndreptat privirea în sus, cercetând ramurile unui arbore de trandafir alb.

A durat o clipă să-l găsească în întuneric. Jokerul stătea tolănit pe o ramură joasă, cu un flaut de argint în mâini, deși, dacă mai cântase la el înainte, fusese prea distrasă ca să observe.

Pleoapele i-au fluturat. Jumătate din păr i se eliberase din coc și îi cădea peste umăr. Pielea o ardea. Lumea se învârtea sălbatic - o învolburare de tarte cu lămâie și pisici invizibile și topoare cu lame curbate și...

Jokerul s-a încordat, fruntea i s-a încrețit.
- Domniță?

Lumea s-a înclinat cu violență și a fost cuprinsă de întuneric.