Heartless (II)

Citiți primele două capitole ale acestui volum aici.
 

 Iepurele Alb, maestrul de ceremonii, stătea în vârful scărilor cu pieptul umflat, zâmbind nervos în timp ce tatăl lui Catherine îi înmâna cartonașul de anunțare.
- Seară bună, seară bună, Excelența Voastră! Ce cravată uimitoare purtați astăzi, se potrivește perfect cu părul Alteței Sale. L-aș descrie ca o ninsoare pe un deal chelios.
- Chiar crezi asta, domnule Iepure? a întrebat tatăl lui Cath, mulțumit de compliment.

A petrecut un moment mângâindu-și capul, ca pentru a confirma lingușirea. Privirea Iepurelui a săgetat spre marchiză.
- Draga mea lady Pinkerton, sunt sigur că ochii mei nu au văzut niciodată așa o frumusețe rară, așa o eleganță extraordinară...
- Treci peste și fă-ți treaba, vestitorule! i-a respins marchiza complimentele.
- Ăăă, desigur, sunt umilul tău servitor, doamna mea. Urechile Iepurelui au țâșnit direct în sus și, fâstâcit, a ridicat o trompetă la gură. Pe măsură ce cântecul simplu a răsunat în toată sala de bal, a proclamat:
- Vi-i prezint pe Whealagig T. Pinkerton, onorabilul marchiz al Golfului Țestoasei de Piatră, însoțit de soția lui, lady Idonia Pinkerton, marchiza Golfului Țestoasei de Piatră, și fiica lor, lady Catherine Pinkerton!

În timp ce marchiza și marchizul au coborât treptele în sala de bal, ochii trandafirii ai Iepurelui Alb au sărit la Catherine, mărindu-se când i-au remarcat rochia roșie voluminoasă. Nasul i-a zvâcnit în semn de aversiune, dar s-a grăbit să-l mascheze cu un alt rânjet servil.
- Vai, lady Pinkerton, arătați atât de... ăăă. Atât de ușor de remarcat.

Cath a încercat să afișeze un zâmbet slab și a înaintat, dând să-și urmeze părinții în jos pe scări, însă, de îndată ce a aruncat o privire în sala de bal, a icnit și s-a dat iute înapoi.

O mare de alb și negru se întindea în fața ei.

Fracuri de culoarea fildeșului și mănuși de abanos, lungi până la cot.

Pălării extravagante în formă de stele-de-mare, de culori deschise, și papioane asemenea penelor de corb.

Jambiere desprinse de pe o tablă de șah. Măști-zebră. Fuste de catifea neagră, împodobite cu diamante false și țurțuri. Chiar și unii dintre curtenii de Caro și-au lipit pici negre pe stomac pentru a-și ascunde însemnele roșii distinctive.

Ușor de remarcat, într-adevăr.

Se întrezărea totuși o pată rară de roșu în mulțime - un trandafir ascuns la o butonieră sau o panglică prinsă la spatele unei rochii -, însă doar Cath purta roșu din cap până-n picioare. De parcă rochia nu ar fi fost îndeajuns, a simțit o roșeață bruscă furișându-i-se în sus pe gât și acaparându-i obrajii. A simțit numeroasele perechi de ochi ațintite asupra ei, a auzit răsuflările trase adânc în piept, a sesizat privirile încruntate, disprețuitoare. Cum a fost posibil ca mama ei să nu știe că acesta era unul dintre balurile în alb și negru ale regelui?

Revelația a lovit-o imediat.

Mama ei știuse. Uitându-se fix la rochia albă și umflată a mamei sale și la fracul alb asortat al tatălui ei, Cath și-a dat seama că ea știuse de la bun început. Un alt cântec de trompetă, de data asta înăbușit, i-a ajuns la urechi. Lângă ea, Iepurele Alb și-a dres glasul.
- Îmi pare nespus de rău să vă grăbesc, lady Pinkerton, dar mai mulți invitați așteaptă să fie prezentați...

Cath a aruncat o privire la coada care se formase în spatele ei, mai mulți membri ai nobilimii uitându-se pe furiș pe lângă cei din fața lor și holbându-se cu gurile căscate la ea.

Cu groaza adunată în adâncul stomacului, Catherine și-a ridicat fusta și a pornit spre masele de pinguini și ratoni.

Sala de bal a Castelului Cupelor fusese sculptată cu mult timp în urmă dintr-o bucată gigantică de cuarț roz, de la podea și balustrade până la coloanele uriașe ce susțineau plafonul în formă de cupolă. Tavanul era acoperit de fresce care înfățișau diverse peisaje din regat: Dealurile Undeva și Pădurea Nicăieri, Răscrucea, castelul și terenurile agricole deluroase întinse în toate direcțiile. Până și Golful Țestoasei de Piatră era reprezentat deasupra ușilor care duceau spre grădinile de trandafiri.

Ferestre mari, în formă de cupă și tăiate din sticlă roșie fațetată, ornamentau marginea sudică a încăperii. Masa festivă, plină de fructe, brânzeturi și dulciuri, se întindea pe lungimea peretelui nordic, lângă paravanul care separa dansatorii de orchestră. Candelabre de sticlă înconjurau tavanul, încălzind pereții cu lumina a mii de lumânări conice albe. Chiar și de pe trepte, Cath putea auzi câteva lumânări mânioase vorbind cu furie despre curentul furișat în sala de bal și dacă ar putea cineva, vă rog, să închidă ușa, acolo jos.
- Catherine a pus ochii pe masa festivă - un loc de consolare în sala de bal aglomerată -, cu toate că rochia îi era prea strâmtă ca să poată mânca ceva. Fiecare pas era un chin pentru trupul ei țeapăn, ținut drept de corsajul strâns pe coaste, cu trena care se târa de-a lungul scărilor. A fost recunoscătoare când tocurile ei au atins, în cele din urmă, cu un clic puternic, podeaua sălii de bal. Draga mea lady Catherine, chiar am sperat că vei fi prezentă în seara asta.

Recunoștința a dispărut într-o fracțiune de secundă. Bineînțeles că Margaret s-ar năpusti prima asupra ei, înainte să fi apucat să facă doi pași spre mâncare.

Catherine și-a controlat numaidecât expresia, afișând una de încântare.
- Vai, lady Margaret! Ce mai faci?

Margaret Mearle, fiica contelui de Răscruce, fusese cea mai apropiată prietenă a lui Catherine de când erau mici. Din păcate, nu s-au plăcut niciodată prea mult.

Margaret avea marea problemă de a fi incredibil de neatrăgătoare. Și nu în felul omida-banală-care-așteaptă-să-se-transforme-într-un-fluture-frumos, ci neatrăgătoare într-un fel care le provoca celor din jurul ei un sentiment de disperare. Avea o bărbie ascuțită, ochi minusculi, mult prea apropiați și umbriți de sprâncene stufoase, și umeri lați, complet lipsiți de orice urmă de grație, ce deveneau și mai proeminenți în hainele ei prost croite. Dacă nu ar fi fost rochiile pe care le purta, Margaret ar fi fost confundată frecvent cu un băiat.

Unul neatrăgător.

Deși dezavantajele fizice ale lui Margaret se numărau printre subiectele de conversație preferate ale mamei lui Catherine ("Nu ar fi un caz atât de îngrozitor dacă și-ar strânge puțin mai mult corsetele"), ea, personal, considera mult mai ofensatoare personalitatea lui Margaret, deoarece aceasta fusese convinsă încă din copilărie că era foarte, foarte inteligentă și foarte, foarte virtuoasă. Mai inteligentă și mai virtuoasă decât oricine altcineva. De fapt, excela în a preciza cu exactitate cu cât anume era mai inteligentă și mai virtuoasă.
- Având în vedere că erau prietene atât de bune, Margaret își însușise de mult rolul de a sublinia toate imperfecțiunile lui Catherine. În speranța de a le ameliora. Așa cum ar face orice prieten adevărat. Sunt destul de bine, a spus Margaret în timp ce făceau schimb de reverențe, însă îmi pare teribil de rău să te informez că rochia ta este, în mod necuvenit, roșie.
- Îți mulțumesc atât de mult pentru perspicacitatea ta, a rostit Cath cu zâmbetul ei nimicitor. Am făcut recent aceeași observație.

O grimasă a schimonosit chipul lui Margaret, ai cărei ochi mici s-au ridicat subit, privind-o chiorâș.
- Trebuie să te avertizez, draga mea Catherine, că un astfel de efort pentru a atrage atenția ar putea duce la o viață de aroganță și vanitate. Este mult mai înțelept să-ți lași frumusețea interioară să strălucească printr-o rochie monotonă, decât să încerci să o ascunzi cu accesorii fizice.
- Îți mulțumesc pentru acest sfat. Îl voi lua în considerare. Cath s-a abținut să arunce o privire asupra rochiei lui Margaret, care era monotonă, neagră și dominată de o căciulă de blană sobră, ca să nu arate că nu era defel impresionată.
- Sper că o vei face. Și morala este "Odată un peștișor de aur, pentru totdeauna un peștișor de aur".

Colțul gurii lui Cath a zvâcnit. Aceasta era încă una dintre ciudățeniile fermecătoare ale lui Margaret - întruchipa o enciclopedie pe două picioare, plină de morale al căror sens îi scăpa complet lui Catherine, motiv pentru care niciodată nu-și putea da seama dacă moralele erau absurde sau dacă nu era suficient de inteligentă ca să le înțeleagă. Fără îndoială, Margaret ar fi asigurat-o că a doua variantă era cea corectă.

Nu că avea să întrebe.
- Hm. Atât de adevărat, a fost de acord Cath, cercetând invitații din apropiere în speranța că va găsi o scuză să o abandoneze pe Margaret înainte să prindă elan și să înceapă o altă conversație.

Odată ce se lua cu vorba, era imposibil să mai scapi de ea.

Nu prea departe, sir Coțofană și soția lui savurau băuturi concentrate cu arome de fructe lângă o sculptură de gheață în formă de cupă, însă Catherine nu îndrăznea să-și caute scăparea în compania lor - poate că era doar imaginația ei, dar bijuteriile sale aveau un mod straniu de a dispărea în preajma soților Coțofană.

Tatăl lui Cath îi distra pe Pătrarul, Șeptarul și Optarul de Pică. Chiar când ochii i s-au oprit asupra lor, marchizul a ajuns la punctul culminant al unei glume și Pătrarul a căzut pe spatele lui plat, râzând isteric și agitându-și picioarele în aer. După o clipă, a devenit clar că nu se mai putea ridica singur în picioare, așa că Optarul a întins mâna să-l ajute, chicotind în continuare.

Catherine a oftat - nu avusese niciodată talentul să se strecoare cu ușurință într-un grup, în mijlocul unei glume.

Și apoi mai era Prea Nobilul Porc Mistreț Pigmalion^[i], duce de Tuskany. Cath îl considerase adesea ca fiind stângaci, distant și un partener de conversație oribil. Când ochii li s-au întâlnit, a fost mirată să descopere că le urmărea pe ea și pe Margaret.

Nu era sigură care dintre ei s-a uitat primul în altă parte.
- Cauți pe cineva, lady Catherine?

Margaret era și mai aproape acum - inconfortabil de aproape, așezându-și bărbia pe umărul lui Cath - și i-a urmărit privirea.
- Nu, nu, doar... observam.
- Pe cine observai?
- Ei bine. Ce vestă rafinată poartă ducele în seara asta, nu crezi? a întrebat ea, dorind să fie politicoasă în timp ce își îndepărta ușor umărul de sub bărbia lui Margaret, care și-a încrețit nasul, dezgustată.
- Cum ar putea cineva să-i remarce vesta? Când mă uit la duce, tot ce văd este felul în care insistă să stea cu nasul pe sus, de parcă a fi ducele de Tuskany ar fi vreo mare realizare.

Cath și-a înclinat capul.
- Cred că nasul lui face asta în mod natural.

Și-a apăsat un deget pe propriul nas și l-a împins în sus, testându-și teoria. Nu a făcut-o să se simtă elitistă...

Margaret a pălit.
- Să-ți fie rușine, Catherine! Nu poți să-ți bați joc așa de toți ceilalți! Cel puțin, nu în public.
- Oh! Nu am vrut să jignesc pe cineva. Este doar ceva specific râtului. Probabil că are un excelent simț al mirosului. Mă întreb dacă nu ar putea adulmeca trufe cu un astfel de nas.

O bătaie aspră pe umăr a cruțat-o pe Cath de tentativa de apărare.

S-a întors și s-a trezit uitându-se la o tunică neagră, care acoperea un piept umflat. Privirea i s-a îndreptat în sus, către un chip încruntat, pe jumătate ascuns de un singur petic pentru ochi și de un păr ciufulit ivit de sub o beretă albă.

Jack, Valetul de Cupă, care fusese făcut cavaler din milă, după ce și-a pierdut ochiul drept într-un joc de mimă.

Starea de spirit i-a devenit și mai sumbră. Acest bal a început cum nici nu se putea mai rău.
- Bună, Jack.
- Lady Pinkerton, a salutat-o el cu voce tărăgănată, răsuflarea mirosindu-i a vin fiert.

Ochiul i-a săgetat către Margaret.
- Lady Mearle.

Margaret și-a încrucișat brațele peste piept.
- Este o impolitețe intolerabilă să întrerupi o conversație, Jack.

Am venit să-i spun lui lady Pinkerton că acesta este un bal în alb și negru. Cath și-a coborât privirea și a încercat să pară sfioasă, deși cu fiecare aducere aminte devenea mai puțin rușinată și mai mult supărată.
- Se pare că a existat o încurcătură.
- Arăți ridicol, a spus Jack. Catherine s-a mâniat brusc.
- Nu e cazul să fii nepoliticos.

Jack a pufnit, examinându-i din nou rochia. Și din nou.
- Nu ești nici pe jumătate atât de încântătoare pe cât crezi că ești, lady Pinkerton. Nici măcar pe sfert atât de încântătoare, iar eu am un singur ochi să văd asta.
- Te asigur că nu...
- Toată lumea gândește la fel, doar că nimeni nu ți-o va spune în față, așa ca mine. Dar eu nu mă tem de tine, nici măcar un pic.
- N-am spus niciodată...
- Nici măcar nu-mi place atât de mult de tine.

Catherine și-a unit buzele într-o linie subțire și a inspirat adânc, ca să-și păstreze cumpătul.
- Da, cred că mi-ai spus asta ultima dată când te-am văzut, Jack. Și înainte de asta. Și înainte de asta. Dacă memoria nu mă înșală, îmi reamintești cât de puțin mă placi de când aveam șase ani și decoram stâlpul de lemn de Armindeni^[ii].
- Da. Așa e. Pentru că este adevărat. Roșeața acaparase obrajii lui Jack.
- În plus, miroși ca o margaretă. Numai că e una dintre alea oribile, urât mirositoare.
- Bineînțeles că e una dintre alea, a spus Catherine.

Ferească Cupele să confund asta cu un compliment!

Jack a mormăit, apoi și-a ridicat mâna și a tras-o de una dintre bucle.
- Au!

Valetul s-a răsucit pe călcâie și s-a îndepărtat în pas de marș înainte ca ea să se gândească la un răspuns, deși, mai târziu, și-ar fi dorit să profite de ocazie ca să-i dea o lovitură zdravănă drept învățătură de minte.
- Ce bădăran! a spus Margaret după ce a plecat valetul.
- Cu siguranță este, a fost de acord Catherine, masându-și pielea capului și întrebându-se de cât timp se afla acolo și cât ar trebui să mai rămână.
- Desigur, a continuat Margaret, este foarte deplorabil din partea ta să încurajezi un astfel de comportament bădărănesc.

Catherine s-a învârtit spre ea, îngrozită:
- Nu îl încurajez!
- Dacă asta este părerea ta, presupun că trebuie să fim de acord că avem păreri diferite, a comentat Margaret. Și morala acestui lucru este...

Dar, înainte să poată extrapola vreo dovadă absurdă a unui comportament necorespunzător, un sunet de trompetă a răsunat prin sala de bal. În partea de sus a scărilor, Iepurele Alb a proclamat cu vocea sa nazală:
- VI-L PREZINT PE MAIESTATEA SA REGALĂ, REGELE DE CUPĂ!

Iepurele Alb a suflat iar din trompetă, apoi a ascuns instrumentul în lateral și a făcut o plecăciune. Cath s-a întors odată cu restul invitaților, în timp ce regele s-a ivit în capul propriei scări private. Întreaga tablă de șah a aristocraților s-a mișcat la unison, întrecându-se în plecăciuni și reverențe.

Regele purta toate însemnele regale - o mantie de blană albă, pantaloni cu dungi albe și negre, pantofi albi lucioși, cu catarame decorate cu diamante, și un sceptru prevăzut cu o cupă în vârf, ținut într-o mână. Însă piesa de rezistență era coroana, împodobită cu și mai multe rubine și diamante și catifea și un ornament central în formă de cupă. Ar fi fost un ansamblu izbitor, cu excepția faptului că blana era pătată de o substanță siropoasă în apropiere de guler, pantalonii se strânseseră în jurul unui genunchi și coroana - despre care Catherine crezuse întotdeauna că părea prea grea pentru capul micuț al regelui - alunecase într-o parte. De asemenea, Maiestatea Sa rânjea ca un smintit când Catherine s-a ridicat din reverență.

Și rânjea la ea.

Catherine a înțepenit în timp ce regele cobora în goană scările. Mulțimea s-a dat în lături pentru a-i permite să treacă, creând o cale directă și, înainte să-i treacă prin minte să procedeze și ea la fel, regele stătea în fața ei.
- O seară minunată, lady Pinkerton!

S-a înălțat pe vârfuri, ceea ce a atras și mai multă atenție asupra staturii sale minuscule. Era cu cel puțin douăzeci de centimetri mai scund decât Catherine, în ciuda zvonului că ar fi avut pantofi special meșteșugiți, cu tălpi de cinci centimetri.
- O seară minunată, Maiestate! Ce mai faceți? Încă o reverență.

Iepurele Alb, care îl urmase îndeaproape pe rege, și-a dres glasul.
- Maiestatea Sa Regală ar dori să o invite pe lady Catherine Pinkerton să danseze cu el primul cadril^[iii].

Ochii ei s-au mărit.
- Vai, mulțumesc, Maiestate! Aș fi onorată!

Catherine s-a lăsat din nou până la podea, într-o a treia reverență - reacția ei exersată la orice se spunea în prezența regelui. Nu era nici pe departe un om intimidant. Dimpotrivă. Regele, poate cu cincisprezece ani mai în vârstă decât ea, avea un trup rotunjor, obraji trandafirii și tendința de a chicoti în cele mai nepotrivite momente. Chiar neputința lui de a fi intimidant o îndemna pe Catherine să se comporte exemplar în preajma sa, altfel ar fi prea ușor să uite că el îi era suveran.

Înmânându-și sceptrul Iepurelui Alb, Regele de Cupă a luat mâna lui Catherine și a condus-o pe ringul de dans. Cath și-a spus că era un adevărat act de îndurare să fie îndepărtată de Margaret, dar compania regelui nu putea fi considerată vreo îmbunătățire.

Nu, nu era corect din partea ei să gândească astfel. Regele era un om bun. Un om simplu. Un om fericit, ceea ce era important, întrucât un rege fericit înseamnă un regat fericit.

Pur și simplu nu era un bărbat inteligent.

În timp ce au ocupat poziția cuplului fruntaș pe ringul de dans, groaza s-a năpustit în valuri peste Cath. Dansa cu regele. Toate privirile vor fi ațintite asupra lor și toți vor crede că a ales această rochie pentru niciun alt motiv decât să-i atragă atenția.
- Arăți minunat, lady Pinkerton! a spus regele.

Vorbea mai degrabă cu sânii decât cu fața ei - o consecință a înălțimii sale regretabile, în niciun caz un comportament neadecvat, însă, chiar și așa, Catherine nu și-a putut împiedica obrajii să se înroșească.

De ce, of, de ce nu s-a împotrivit dorințelor mamei sale, măcar de data asta?
- Vă mulțumesc, Maiestatea Voastră! a spus ea, cu vocea încordată.
- Într-adevăr, îmi place foarte mult culoarea roșie!
- Păi... cui nu-i place, Maiestatea Voastră?
- Regele a consimțit printr-un chicotit, iar Cath s-a bucurat când muzica a prins glas, îndemnându-i să ocupe prima postură. Și-au întors spatele unul celuilalt pentru a merge de-a lungul cuplurilor înșiruite, mult prea îndepărtați ca să vorbească. Când și-a simțit corsetul ciupind-o sub sâni, Catherine și-a apăsat palmele pe fustă pentru a le împiedica să umble la șireturi. Este un bal încântător, a spus ea, alăturându-se regelui la capătul șirului de cupluri.

S-au luat de mâini, iar ale lui erau moi și umede.
- Chiar crezi asta? a întrebat el, tot numai un zâmbet. Întotdeauna mi-au plăcut balurile în alb și negru. Sunt atât de... atât de...
- Neutre? l-a ajutat Catherine.
- Da! a exclamat regele, cu ochii pe fața ei. Știi mereu la ce mă gândesc, lady Pinkerton.

Ea și-a ferit privirea.

S-au lăsat brusc în jos, sub brațele întinse ale următorului cuplu, iar mâinile li s-au despărțit pentru a se învârti în jurul domnului și doamnei Bursuc.
- Trebuie să te întreb, a început regele când și-au încleștat din nou mâinile, presupun că nu este posibil să fi adus... din întâmplare... vreo delicatesă cu tine în această seară?

O privea cu ochi strălucitori, cu mustața răsucită zvâcnind cu speranță.

Cath a zâmbit radioasă în timp ce și-au ridicat brațele, astfel încât următorul cuplu să treacă iute pe sub ele. Știa că regele stătea pe vârfuri, însă, din respect, nu s-a uitat în jos.
- De fapt, am copt trei tarte cu lămâie în această dimineață, iar slujnica mea urma să se asigure că ajung la masa Maiestății Voastre pe durata festivităților. S-ar putea să fie acolo chiar acum.

Chipul regelui s-a luminat, apoi și-a răsucit capul spre masa festivă, incredibil de lungă, dar se aflau prea departe ca să distingă trei tarte mici.
- Extraordinar, a bălmăjit el, subjugat, ratând câțiva pași de dans și obligând-o astfel pe Catherine să rămână într-o poziție ciudată, însă doar pentru o clipă, cât să-și regăsească ritmul.

Sper că le veți savura. Și-a întors atenția asupra ei, clătinând din cap de parcă ar fi fost năucit.
- Lady Pinkerton, ești o comoară!

Cath și-a suprimat o grimasă, stânjenită de tonul visător din vocea lui.
- Deși, trebuie să mărturisesc, am o slăbiciune aparte pentru tartele cu limetă, la fel de puternică precum cea pentru tartele cu lămâie.

Obrajii i-au tremurat.
- Știi ce se spune - limeta este cheia^[iv] către inima unui rege!

Cath nu mai auzise niciodată o asemenea zicală, dar și-a mișcat în sus și-n jos capul, aprobator.
- Într-adevăr, așa se spune. Rânjetul regelui era efervescent.

La sfârșitul dansului, din cauza efortului de a părea veselă și curtenitoare, Catherine simțea că e pe punctul de a se prăbuși și a simțit doar ușurare când regele a sărutat aerul aflat deasupra mâinii ei și i-a mulțumit pentru plăcerea de a dansa împreună.
- Trebuie să găsesc aceste tarte delicioase ale tale, lady Pinkerton, dar sper că îmi vei păstra și ultimul dans?
- Cu plăcere. Mă onorați nespus de mult.

Regele a chicotit, sărind înnebunit de pe un picior pe altul cât și-a aranjat coroana, apoi a luat-o din loc, valsând spre masa festivă.

Cath a oftat, secată de energie și recunoscătoare că primul cadril se terminase. Poate că și-ar putea convinge părinții să o lase să plece înainte de ultimul dans al serii. Propria uneltire a atras îndată un sentiment puternic de vinovăție - câte fete nu și-ar dori să primească o astfel de atenție din partea regelui?

Nu era un partener de dans neplăcut, doar unul obositor.

Gândindu-se că un pic de aer proaspăt i-ar putea ajuta obrajii să-și revină după zâmbetul întins, s-a îndreptat spre balcoane. Dar nu a parcurs nici măcar o duzină de pași prin mulțimea de crinoline negre și pălării albe înainte ca toate candelabrele, învăluite în aura luminoasă răspândită de lumânări, să pâlpâie simultan și să se stingă.


Muzica a scârțâit și a murit. Invitații au țipat la unison în timp ce sala de bal a fost cufundată în întuneric.

S-a auzit sunetul respirațiilor, foșnetul jupoanelor, urmate de o liniște incertă. Apoi, o scânteie și o licărire. Un inel făurit din lumina lumânărilor s-a învârtejit în jurul unuia dintre candelabrele dispuse central și o strălucire macabră s-a întins peste tavanul în formă de cupolă, înfășurând în umbre oaspeții de dedesubt.

Agățat de candelabrul iluminat se afla un inel vertical, pe care Catherine era sigură că nu-l văzuse acolo înainte.

Iar întins înăuntrul inelului, aparent la fel de confortabil ca și cum ar fi fost într-un șezlong, era un Joker.

Purta pantaloni negri strâmți, îndesați în cizme de piele uzate, o tunică neagră prinsă la șolduri cu o curea și mănuși, de asemenea negre - nu mănușile albe și elegante preferate de nobilime. Pielea îi strălucea precum chihlimbarul în lumina văpăilor, iar ochii îi erau împresurați de un strat atât de gros de kohl, încât părea că poartă o mască. La prima vedere, Catherine a crezut că și părul îi era lung și negru, până și-a dat seama că purta o pălărie neagră cu trei colțuri, fiecare vârf împodobit cu câte un clopoțel de argint - totuși, stătea atât de nemișcat, încât nu scoteau niciun sunet, iar Catherine nu-și putea aminti de clinchetul clopoțeilor când se stinseseră lumânările. Când - cum - ajunsese acolo sus?

Străinul a rămas suspendat pentru o clipă îndelungată, înlănțuit de privirile fixe, intense, ale invitaților aflați dedesubt, în timp ce inelul se învârtea încet. Privirea îi era pătrunzătoare, iar Catherine și-a ținut răsuflarea când a găsit-o și, deodată, a părut că zăbovește asupra ei. Ochii i s-au îngustat, aproape imperceptibil, în timp ce i-a studiat rochia roșie extravagantă.

Cath s-a înfiorat, subjugată de cea mai stranie dorință de a-i face, chiar și cuprinsă de neliniște, un semn cu mâna. O confirmare a faptului că, da, era conștientă că rochia îi era, în mod necuvenit, roșie. Dar, până când a ridicat mâna, atenția Jokerului trecuse fulgerător mai departe.

Prin urmare, a lăsat-o în jos și a expirat.

Odată ce inelul a făcut o rotire completă, fantoma unui zâmbet a arcuit colțurile buzelor străinului. Și-a înclinat capul, iar clopoțeii au zornăit.

Mulțimea atentă a inspirat adânc, în așteptare.
- Doamnelor. Domnilor. Vorbea cu precizie.
- Prea Ilustra Sa Maiestate.

Regele sărea de pe un picior pe altul, ca un copil care așteaptă sărbătoarea de Crăciun.

Jokerul s-a ridicat dintr-o singură mișcare fluidă, iar acum stătea în picioare înăuntrul inelului, care s-a răsucit, lent, încă o jumătate de rotație. Toți ascultau, hipnotizați de șuieratul ezitant al frânghiei ce îl ținea atașat de candelabru.
- Ce au în comun un corb și un birou? Inelul s-a oprit din pivotare.

Cuvintele Jokerului au acoperit sala de bal. Tăcerea a devenit de neclintit. Când chipul străinului s-a îndreptat din nou asupra ei, Catherine a surprins în ochii lui o licărire de foc.

Apoi, realizând că a fost prezentată o ghicitoare, mulțimea a început să freamăte, cuprinsă de murmure. Voci șoptite au repetat ghicitoarea. Ce au în comun un corb și un birou?

Nimeni nu a oferit un răspuns.

Când a devenit clar că nimeni nu o va face, Jokerul a întins o mână peste public, închisă strâns într-un pumn. Cei de sub el s-au dat un pas îndărăt.
- Vedeți voi, fiecare poate produce câteva note.

Și-a deschis pumnul și, nu câteva note, ci un viscol întreg de hârtii negre și albe s-au revărsat din palma lui ca niște confetti. Invitații au icnit, trăgându-se înapoi cu pași nesiguri în timp ce bucățile se învârteau și zburau prin aer, atât de numeroase, încât părea că întregul tavan se dezintegrase în note de hârtie. Cu cât apăreau mai multe, cu atât mulțimea gângurea mai tare. Unii dintre bărbați și-au întors pălăriile ca să prindă cât mai multe note posibil.

Râzând, Catherine și-a ridicat fața spre plafon. Se simțea prinsă într-un viscol cald. Și-a întins mâinile în lateral și s-a învârtit, încântată de modul în care fusta ei roșie se umfla, răscolind un troian de zăpadă din hârtie.

S-a oprit după trei rotiri complete, apoi și-a scos un bilet din păr - un pergament alb subțire, nu mai lung decât degetul ei mare, imprimat cu o singură cupă roșie.

Ultimele bucăți de confetti au coborât în spirale, formând mormane până la glezne în anumite zone ale sălii de bal.

Jokerul încă se uita în jos, cercetător, din inelul său. În mijlocul tumultului, își scosese pălăria cu trei colțuri, dezvăluind că părul chiar îi era negru, ciufulit și ondulat în jurul urechilor.
- Deși, trebuie să recunosc, a spus el când mulțimea se liniștise, notele tind să sune foarte fals.

Clopoțeii de la pălăria lui au zornăit și, de la baza acelor trei colțuri minuscule, s-a ivit o pasăre neagră enormă, croncănind în timp ce zbura spre cupolă. Spectatorii au strigat, luați prin surprindere. Corbul a încercuit încăperea, cu aripi atât de mari, încât fluturarea lor a răscolit movilele de hârtie aflate dedesubt. A fost nevoie de o a doua tură în jurul sălii de bal înainte să se așeze în candelabrul dispus deasupra Jokerului. Mulțimea a început să aplaude. Uluită, Catherine a descoperit că mâinile i s-au unit aproape inconștient, urmându-le exemplul.

Jokerul și-a tras pălăria înapoi pe cap, apoi, după ce a alunecat de pe inel, a rămas agățat de acesta cu o singură mână înmănușată. Inima lui Catherine a tresărit înfricoșată. Se afla la o înălțime prea mare ca să riște căderea. Însă, când și-a dat drumul, o eșarfă roșie de catifea se legase pe furiș de inel. Jokerul s-a învârtit languros spre podea, relevând pe rând eșarfe albe și negre, toate înnodate unele de altele și apărând fără probleme printre degetele sale, până când l-au coborât în siguranță la sol, dezlănțuind un nou vârtej de note de hârtie. În clipa în care cizmele i-au atins podeaua, cercul de lumină al candelabrului s-a răspândit prin sala de bal, fiecare lumânare de formă conică aprinzându-se în succesiune rapidă; în câteva secunde, lumina înlăturase complet întunericul din încăpere.

Mulțimea a aplaudat. Jokerul și-a plecat capul într-o plecăciune.

Când s-a îndreptat, ținea în mână o a doua pălărie - o beretă de culoarea fildeșului cu o bandă decorativă de argint. Jokerul a învârtit-o pe vârful unui deget.
- Îmi cer iertare, dar îi lipsește cuiva o pălărie? a întrebat el, iar vocea i s-a strecurat hotărâtă printre aplauze.

S-a iscat un moment de incertitudine, urmat de un răcnet ofensat.
- Jack, aflat în partea cealaltă a sălii, își atingea ușor părul ciufulit cu mâinile. Toată lumea a râs, iar Catherine și-a amintit de Mary Ann spunând că Jack intenționase să fure pălăria Jokerului ca o metodă de inițiere. Sincerele mele scuze, a glăsuit Jokerul, zâmbind într-un mod complet lipsit de regrete. Nu am nici cea mai vagă idee cum a ajuns această pălărie în mâinile mele. Uite, o poți lua înapoi.

Jack s-a năpustit prin mulțime, chipul înroșindu-i-se repede în timp ce oamenii chicoteau în jurul lui.

Însă, când Valetul a ajuns la pălăria care se învârtea în continuare, Jokerul s-a retras și a întors-o cu susul în jos.
- Dar așteaptă - cred că s-ar putea să fie ceva înăuntru. O surpriză? Un cadou?

A închis un ochi și a aruncat o privire în pălărie.
- Ah - un pasager clandestin!

Jokerul și-a băgat mâna în beretă. Brațul i-a dispărut aproape până la umăr - deși pălăria în sine nu era nici pe departe atât de adâncă - și, când l-a tras înapoi, avea două urechi albe și pufoase strânse în pumn.

Mulțimea s-a aplecat mai aproape.
- Oh, pe urechile și mustățile mele, a mormăit Jokerul. Ce clișeu! Dacă aș fi știut că era un iepure, pur și simplu l-aș fi lăsat acolo. Dar cum n-avem ce face acum...

Urechile, când le-a scos afară, erau atașate de nimeni altul decât de maestrul de ceremonii, însuși Iepurele Alb. A apărut bodogănind și uitându-se cu ochi mari la mulțime, ca și cum nu ar fi putut să înțeleagă cum ajunsese într-o beretă în mijlocul balului.

Catherine și-a apăsat mâinile peste gură, înăbușind un hohot nedemn de o lady.
- Vai, așa ceva! s-a bâlbâit Iepurele, dând agitat din labele mari în vreme ce Jokerul l-a așezat pe podea.

Și-a smuls urechile din strânsoarea Jokerului, apoi și-a îndreptat tunica și a adulmecat.

Cât tupeu! Îi voi vorbi Maiestății Sale despre această manifestare flagrantă de lipsă de respect! Jokerul s-a înclinat.
- Îmi pare nespus de rău, domnule Iepure. Intenția mea nu a fost să vă jignesc. Permiteți-mi să mă revanșez cu un cadou oferit din toată inima. Cu siguranță mai trebuie să fie și altceva pe aici...

Când Jack a încercat din nou să-și recupereze bereta, Jokerul a îndepărtat-o cu nonșalanță de el și a zornăit pălăria lângă urechea sa.
- O, da! Va fi cum nu se poate mai potrivit.

Întinzându-și din nou mâna înăuntru, a scos de data aceasta un ceas de buzunar foarte fin, cu lanț și toate cele necesare. Apoi, cu o reverență, i l-a prezentat domnului Iepure.
- Poftiți. Și, după cum puteți observa și dumneavoastră, este deja setat la timpul potrivit.

Domnul Iepure a pufnit nemulțumit, însă, când atenția i-a fost atrasă de sclipirea unui diamant atașat de cadranul ceasului, l-a șterpelit din mâna Jokerului.
- Ăăă, ei bine. Voi lua în considerare... vom vedea... dar acesta este un ceas foarte fin...

Folosindu-și dinții mari din față, a mușcat închizătoarea ceasului și, după ce a determinat, fără nicio urmă de îndoială, că era aur adevărat, l-a strecurat în buzunar. I-a aruncat o altă privire furioasă Jokerului, după care a dispărut cu un salt în mulțime.
- Și pentru tine, sir Jack-Fii-Agil, Jack-Fii-Rapid.

Jokerul i-a oferit pălăria lui Jack, care a înșfăcat-o iute și și-a trântit-o pe cap. Hoțul de beretă a tresărit și a ridicat un deget.
- Poate vrei să...
- Ochii lui Jack s-au bulbucat înainte să-și dea, din nou, jos pălăria. Pe capul lui se afla o lumânare conică aprinsă, fixată într-un sfeșnic de argint. Flacăra arsese deja o gaură în vârful beretei, eliberând fuioare subțiri de fum. Hei, încerc să trag un pui de somn! s-a plâns lumânarea.
- Te rog să mă ierți.

Jokerul a întins mâna și a stins flacăra cu vârfurile degetelor înmănușate în piele. O spirală de fum s-a înfășurat în jurul capului Valetului și, simultan, colțul ochiului său bun a început să zvâcnească.
- Cât de neobișnuit! Am fost convins că vei sări peste sfeșnic, dar, într-adevăr, totul este cu susul în jos.

Oaspeții râdeau în hohote, atât de tare, încât nu au auzit ecoul croncănitului emis de corb când și-a desprins ghearele de pe candelabru și s-a năpustit spre ei. Catherine s-a dat un pas îndărăt, înfiorată, în timp ce pasărea i-a trecut razant pe lângă ureche și s-a așezat pe umărul Jokerului. Acesta nu a tresărit, nici măcar când ghearele corbului i s-au înfipt în tunică.
- Cu un ultim strop de înțelepciune, vă urăm noapte bună!

Ridicându-și mâna, Jokerul și-a înclinat propria pălărie către mulțime.
- Verificați-vă întotdeauna pălăriile înainte de a vi le pune pe cap. Nu știți niciodată ce s-ar putea ascunde înăuntru.

Clopoțeii au zdrăngănit în timp ce s-a răsucit pe călcâie, asigurându-se că îi privește pe toți cei din public.

Catherine și-a îndreptat spatele când s-a întors în direcția ei și - i-a făcut cu ochiul?

Nu putea fi sigură dacă își imaginase.

Gura lui s-a ridicat iute într-o parte și, apoi, chiar în fața ochilor ei, întregul său trup s-a topit, înlocuit de o întunecime neagră precum cerneala. Pe durata unei singure bătăi de inimă, Jokerul se preschimbase într-o umbră înaripată - un al doilea corb.

Cele două păsări au zburat spre o fereastră și au dispărut.

Citiți următoarele două capitole ale acestei cărți aici.