Oameni obișnuiți

Diana Evans este o scriitoare britanică de origine anglo-nigeriană. Primele sale două romane, 26a și The Wonder, au obținut numeroase premii, fiind foarte apreciate de critica literară. Oameni obișnuiți, cel de-al treilea roman al său, a fost nominalizat pentru Orwell Prize, Women's Prize și Rathbones Folio Prize, și a câștigat South Bank Sky Arts Award for Literature. În 2018, The New Yorker a inclus romanul în lista celor mai bune cărți ale anului.

Oana Zamfirache este editoare și traducătoare. Are un doctorat în filosofie și a tradus atât ficțiune, cât și nonficțiune pentru mai multe edituri din România (Trei, Polirom, Art, Curtea Veche Publishing).


Pe fundalul istoricei victorii electorale a lui Barack Obama din 2008, Oameni obișnuiți este un studiu intim și captivant despre identitate și paternitate, sex și suferință, prietenie și maturizare, precum și despre arhitectura fragilă a iubirii în secolul XXI. Cu un stil scriitoricesc aparte și o coloană sonoră irezistibilă, Diana Evans scrie povestea vieților noastre, a acelor momente care amenință să ne dărâme.

Romanul surprinde un an din viața a două cupluri londoneze, un an de criză conjugală. Într-o casă strâmbă din sudul Londrei, Melissa simte din ce în ce mai mult că este definită doar de maternitate, în timp ce Michael deplânge trecutul fior al poveștii lor de dragoste. În suburbiile Londrei, aspirația lui Stephanie de a trăi o viață așezată, departe de agitația capitalei, nu se împacă deloc cu nevoia lui Damian de a-și reconfigura viața în siajul morții tatălui său. Prieteni vechi din anii în care pasiunea părea nemuritoare, cuplurile au ținut legătura, dar, pe parcurs, limita dintre ceea ce este posibil și ceea ce este permis se estompează.

"Romanul Oameni obișnuiți oferă un tablou veridic al clasei de mijloc britanice de culoare, cu o răsturnare de situație în actul final." (The New Yorker)

"Evans creează un portret realist al cuplurilor care se luptă să-și redefinească relația. Cititorii care caută explorări atente ale dinamicii relațiilor vor găsi multe subiecte asupra cărora să mediteze." (Publishers Weekly)

"Diana Evans a creat cu măiestrie o frumoasă și nuanțată poveste despre dragoste, pierdere și salvare. Având un stil convingător și o intuiție extraordinară în legătură cu problemele cu care ne întâmpină viața, ea s-a impus ca o voce memorabilă." (Nicole Dennis-Benn)

"Pentru privirea panoramică asupra unei Londre haotice și extrem de variate, Evans a fost comparată cu Dickens, însă prin modul în care a împletit elementul comunitar cu cel particular, esențialul cu banalul, ghidul ei spiritual rămâne Tolstoi. [...] O scriere de o sensibilitate excepțională." (Katy Waldman)


Pentru Melissa, zilele de luni sau de marți arătau altfel. Nu lua autobuzul. Nu se îmbrăca la costum și nici nu lua metroul în drum spre birou, departe de casă și de progenituri. Biroul ei era acasă, în camera care se deschidea din capul scărilor, la jumătatea palierului luminat de lucarnă, și rămânea liniștit până la gloriosul și dezirabilul moment al somnului de după-masă. Somnul era tărâmul sfânt, locul materializării. Când Blake adormea în cele din urmă, cu jaluzelele trase ca să blocheze lumina și cu un cântec de leagăn auzindu‑se pe fundal ("Dacă diamantul e fals / Mama o să‑ți cumpere o oglindă"), Melissa se ducea imediat la birou și lucra două sau trei ore prețioase, simțind cum i se trezește din nou creierul, cum îi pornesc mecanismele inteligenței, având un moment de liniște matură, născută dintr‑o împlinire umană și dintr‑o strădanie onestă. Dar mai întâi era preludiul somnului, care se întindea pe tot parcursul dimineții și era compus din delicii pentru bebeluși, precum citirea una după alta a cărților pop‑up, a celor despre animale și despre mijloace de transport, etalarea întregului circ de jucării pe covorul din sufragerie într‑o manieră asemănătoare celei de la Baby Beat, deși mai puțin extravagantă - un puzzle cu o fermă, unde oaia trebuia pusă în forma oii, vaca în forma vacii și așa mai departe. Uneori cântau cântecele de copii sau ascultau muzică adevărată, precum Whitney Houston sau Kanda Bongo Man, și dansau într‑un fel de discotecă domestică, insulară. Cândva între 10:00 și 11:00, Melissa începea să resimtă o emoție dubioasă, dat fiind că avea legătură cu odorul ei: plictiseala. O apatie care o amorțea, care îi distrugea sufletul. O stăruitoare, deși involuntară, închidere a ochilor. Devenea conștientă în mod acut de goliciunea și de liniștea casei, de interiorul pereților, de unghiurile strâmbe și, ca să schimbe peisajul, se duceau la biblioteca aceea care nu înțelegea că textele renunțaseră la siesta de la mijlocul săptămânii; dacă era miercuri și nu mergeau la bibliotecă, se opreau la locul de joacă murdar din apropiere sau în vreun alt parc, unde alte femei în concedii postnatale plimbau cărucioare printre copaci în orele în care alții munceau, unde își împingeau micuții înainte și înapoi în leagăne, cântându‑le, gâdilându‑i, maimuțărindu‑se, încercând să facă totul cum trebuie, încercând să pară niște mame perfecte, minunate.

Totul era atât de diferit de zilele petrecute la Open, când chiar avea o viață plină. Ieșea în fiecare zi la prezentări de modă, la prânzuri, la birou, la petreceri. Călătorea prin oraș, lua prânzul la All Bar One, făcea cumpărături pe King's Road și‑și lua toate hainele dichisite și colorate care acum zăceau în dulap, adunând mucegai și praf. Ocazional, Melissa își regreta alegerea de a‑și fi schimbat viața și de a fi devenit freelancer. Acum își dădea seama că a fi freelancer însemna a rămâne pe din afară, nu în afara problemelor, ci în afara luminii reflectoarelor, a listelor de invitați, a locului în care se fac jocurile. Însemna a fi niciunde. În timpul sarcinii, își imaginase o viață postnatală fericită, în care să aibă parte de o muncă echilibrată și creativă, cu Blake stând vesel în fotoliu, cu soarele răzbătând prin fereastră, în timp ce ea stătea fericită la birou, lucrând. Avea să‑și aleagă singură subiectele. Urma să abordeze subiecte care să depășească lumea modei, cu articole importante, despre artă. Urma să dezgroape acele poezii vechi la care tot voia să revină. Urma să se apropie în sfârșit de acea parte neglijată din ea, să se regăsească, să se înțeleagă și prin urmare să fie ea însăși în totalitate, să aibă o existență mai plină de sens, mai profundă, mai reală. Căci exista un paradox agasant în interiorul Melissei, în sensul că nu știa cu exactitate cine este - aparținea lumii exterioare sau lumii sufletești? Era orientată spre interior sau spre exterior? Era o poetă sau un scrib? Sperase că va lupta cu paradoxul în această viață nouă, diferită și mai liniștită, că îl va diseca, dar a descoperit că două ore pe zi nu erau suficiente pentru așa ceva.

Iar Blake nu dormea mereu. Uneori, ca azi, voia să stea treaz ca lumina zilei și rezista din toate puterile în timp ce ea îl legăna, îi cânta și‑l plimba încolo și încoace prin cameră (așa cum făcea acum). Sau dormea doar puțin, iar ea trebuia să se oprească la scurt timp după ce abia se apucase de treabă. Îi citea alte cărți. Făceau alte puzzle‑uri, mai potriveau încă o dată oile în formele lor, băteau în xilofon, iar ea se gândea din nou la Michael, care era în lume, absent, neavând habar de toate astea. În jurul orei 13:00, începu să se enerveze. Începu să se gândească la patriarhat. Se gândi la toate acele femei care își dăduseră foc la sutiene și muriseră pentru a putea vota. Se gândi la faptul că era victoriană nu a luat sfârșit cu adevărat, se gândi la închisoarea tradiției și la faptul că, de‑a lungul secolelor, multe femei și‑au petrecut viața crescând copii, când ar fi putut să facă mult mai mult decât atât. Se gândi la Simone de Beauvoir și la Lucy Irigaray, la Gloria Steinem și la Angela Davis. Of, era perdantă, o lașă! Se lăsa oprimată. I‑au revenit în minte toate teoriile feministe de la modulul de literatură scrisă de femei. I‑a revenit în minte toată ferocitatea lui Audre Lorde și a lui Alice Walker, iar pe la ora 14:00, se zbătea deja într‑un abis de furie și de depresie atât de întunecat și de veninos, încât nu mai putea să‑i zâmbească lui Blake. Până și depresia ei era o depresie feministă. Era depresia tuturor femeilor, a tuturor femeilor oprimate din lume, iar Michael nu mai era Michael, ci un patriarh, Patriarhul. Nu era cu nimic mai bun decât patriarhul lui Charlotte Perkins Gilmore, care o închisese într‑o cameră galbenă și o făcuse să dispară. Era patriarhul lui Jane Eyre, care o exilase pe Bertha în pod. Iar la ora 15:00 era timpul să o ia pe Ria de la școală, așa că iat‑o împingând căruciorul pe strada meschină făcută de bărbați și apoi din nou acasă, unde îl așteaptă disperată pe Michael, care nu mai e Michael, ci exponentul patriarhatului. Adevăratul Michael se pierduse. Michael cel cu două tonalități dispăruse. Acel Michael care îi pusese întrebări și care intrase în mare ca s‑o salveze. Michael care schimbase configurația, care o făcuse să se răzgândească.

Istoria romantică a Melissei a fost diferită de cea a lui Michael. Dacă ar fi avut un cântec, ar fi fost Hunter cântat de Dido sau I Will Survive al Gloriei Gaynor. Ea n‑avea nevoie de ei. Înainte de a‑l întâlni pe Michael, Melissa era indiferentă față de bărbați. Erau niște creaturi ciudate și lacome. Aveau corpuri ciudate. Își doreau lucruri. Își doreau să mângâie, să tragă, să sărute, să penetreze. Nu‑i plăcea jetul sărat al spermei. Nu voia să fie o fantezie, o sticlă de coca-cola, cum fusese descrisă la un moment dat. Prefera să fie de una singură. Era mai puternică de una singură. Bărbații îți distrăgeau atenția, te anulau. I se întâmplase adesea să fie cu cineva doar pentru că respectivul o plăcea. Irlandezul pe care l‑a întâlnit la Paris când avea 17 ani (cel care i‑a spus că arată ca o sticlă de coca-cola). Băiatul care a lovit‑o în picior când s‑a despărțit de el. Băieții maronii care voiau ceva mai deschis la culoare și băieții albi care voiau ceva maroniu. Trecând de toți aceștia, a rămas neafectată, neatinsă sufletește, atinsă doar fizic (era o chestie din copilărie, tatăl crud, care o făcuse să se transforme în piatră). Singura excepție la indiferența ei a fost un băiat pe nume Simon, pe care îl întâlnise la universitate, în Warwick. La început, îi fusese doar prieten (ea prefera această variantă), era înalt, blond și avea ochi blânzi. Era din Londra. Vorbeau ore întregi, stăteau platonic unul lângă altul în mijlocul nopții, în camera lui, până când într‑o bună zi și‑a dat seama că simte ceva. Nu era sigură că este vorba despre iubire, dar simțea ceva ce părea să fie iubire, se simțea apropiată de el, așa că i‑a spus că îl iubește. Era ca și cum ar fi spus asta dintr‑un compartiment îndepărtat al minții, numai că imediat ce au renunțat la relația platonică, și‑a dat seama că au pierdut ceva. L‑a întrebat pe Simon: "Crezi că oamenii care se plac n‑ar trebui să se atingă?"

După aceea, a fost singură îndeajuns de mult timp încât să afle că este capabilă de singurătate. Apoi a apărut Michael. Întruchipa bunătatea, căldura, persuasiunea, ceva neașteptat și cu totul deosebit. Purta ochelari și bluze de mătase strălucitoare, diferite podoabe cu steagul jamaican, brățări, șepci, treninguri în dungi. Era o combinație ciudată de lenevie și agilitate, se mișca smucit, dar avea un aer trândav, mâinile erau cea mai rapidă parte a lui, tăiau aerul când vorbea, parcă dansau, cădeau, apoi săreau din nou în sus. Nu era un Tyrese. N‑avea mușchii lui D'Angelo. Dar ce avea era mai valoros decât aceste lucruri superficiale: era bun, i se citea pe față și în suflet, era extrem de senzual și avea un fel de o privi care o făcea să se topească pe dinăuntru. Îi plăcea cum punea întrebări atunci, prima oară, pe șezlongurile din Montego, aplecându‑se spre ea cu dinții lui foarte albi și privind‑o direct în față, lacom, dar lacom să o cunoască, să afle ce există în profunzimile ei, dincolo de carne. Nu o obliga să se despartă de sine, ci o făcea să se prelingă spre el, să se prelingă în căldura albăstruie de Jamaica spre căldura lui. În cele din urmă, a ajuns să descopere că el are două laturi, două tonalități: băiatul și bărbatul; era infantil și armăsar, clovn și amant. El era secretul ei, frumusețea ei posibilă. Cu Michael, Melissa a ajuns în sfârșit să înțeleagă de unde venea toată setea asta de mângâiere, atingere, sărutări, penetrare. Felul în care o atingea, mâinile lui fine și lungi și scânteile pe care le provocau pe dinăuntru. Privirea lui, felul în care se uita la ea. Ea se lăsa pe spate și îl lăsa pe el să facă totul. El era maestrul, energia lui era nesfârșită, brațele lui lungi o dezarmau, era peste tot, atotcuprinzător. "Ești ca o caracatiță", îi spunea ea, lăsându‑i‑se pradă din nou și din nou.

În ciuda faptului că se potriveau atât de bine, nu era totul perfect. Uneori, ea simțea că el și‑ar fi dorit‑o mai nubiană, că era prea englezoaică pentru el, că avea prea mult sânge alb. El își dorea din toată inima ca ea să înțeleagă furia care ieșea din el în momente arbitrare, la secția de poliție, de exemplu, la controlul pașapoartelor, față de oricine și orice părea să‑i pună un obstacol în cale pentru că era negru și era bărbat. Iar ea înțelegea, dar nu în totalitate, pentru că viețile lor fuseseră diferite, spaimele lor timpurii fuseseră diferite. Ea descoperea că este dificil să se amestece cu cineva în felul acesta, să nu mai fie de una singură și să fie atentă la diferențe. O făcea să se simtă haotic pe dinăuntru. Nu voia să se amestece cu nimeni. Nu voia să fie doi. Dar îl voia pe Michael, sau partea din Michael care era la fel ca ea. Chiar și acum, se gândea ea în timp ce îl legăna pe Blake și se plimba încoace și încolo, în timp ce se termina un cântecel și începea altul, chiar și acum, într‑un fel, Michael încă avea acea putere de a o convinge, de a o face să se răzgândească. Dar această putere slăbise și slăbea în continuare pe zi ce trece.

Ieși cu Blake pe palier și de acolo se duse în camera roșie, dormitorul matrimonial, pentru a‑l schimba din nou de scutece. Îl așeză pe patul cafeniu. Așa se întâmplă lucrurile, gândi ea și făcu un efort să‑i zâmbească. Așa se ajunge de la "mi‑e dor de gura mea în bărbia ta pubiană" la "hârtie igienică, te rog", fără niciun emoticon care să indice sărutul, iar Blake îi zâmbi la rândul lui, agitându‑și piciorușele în aer, smulgând‑o dintre umbre, cu fețișoara lui luminoasă, iar ea se întoarse doar o clipă de la el ca să ia vaselină.

Când reveni spre el, Blake nu mai zâmbea, ci se holba cu atenție, uimit la ceva peste umărul ei. Ochii i se măriră. Era nemișcat, încremenit, ca un animal lovit de o orbire bruscă.
- Ce‑i? spuse ea.

Stătea din nou lângă fereastră, lângă acea fereastră. Bebelușii, susținuse întotdeauna Alice, vedeau creaturile nopții. Aparțineau aceleiași lumi. El continuă să se holbeze, iar ea se uită în spatele ei. Simțea nemișcarea, frigul, privirea detașată. Din nou, nu era nimic acolo.
- O creatură a nopții? Acum?

În următorul moment, Blake își reveni. Agitându‑și piciorușele în aer, strălucind din interior, eliberat din strânsoarea a ceea ce văzuse. Melissa continuă să se uite în spatele și în jurul ei, ducându-l din cameră pe palier. Îi reveni în minte imaginea lui Lily stând sub lucarnă în ziua aceea, cu lumina soarelui tremurând în părul ei blond. În cealaltă cameră, încercă din nou să‑l adoarmă pe Blake. El se opuse iar, plânse când îl lăsă din brațe și se opri când îl luă înapoi. Doar după ce luă din nou camera la pas și îl legănă pe toata durata unui cântec de leagăn, el își lăsă mușchii să se relaxeze și ochii să‑i devină grei. Îl așeză în pătuț pentru ultima oară, iar el adormi în sfârșit, cu un ștrumf în brațe.

Ceea ce însemna că mai avea la dispoziție cincizeci și cinci de minute în care să se materializeze, să se însuflețească pe tărâmul sacru al muncii. S‑a dus imediat în biroul ei, unde masa de scris aștepta ca o corabie abandonată, și s‑a așezat pe scaunul de catifea. S‑a holbat la ecran, pe care erau scrise primele două fraze ale articolului ei pentru Open, care de data asta era despre revenirea culorii galbene. În acest sezon, podiumul este scăldat în lumina soarelui, începea articolul, ceea ce suna jalnic. A încercat să se gândească la alte chestii asociate cu galbenul, floarea de piciorul‑cocoșului, muștarul, dar îi era greu să se concentreze, ziua părea deja definită de altceva. Inspirând profund, străduindu‑se să fie atentă, și‑a apropiat mâinile de tastatură și era pe punctul să scrie un cuvânt, o frază nouă, mai bună, când s‑a auzit un ciocănit la ușa de la intrare. La început, i s‑a părut că e un ciocănit în frază, nu în ușă, așa că a ignorat sunetul. Apoi și-a dat seama că este vorba despre un ciocănit real, la ușa din față a casei, dar l‑a ignorat în continuare, pentru că probabil era cineva care venise să citească contorul de gaz, să facă izolarea acoperișului, să înlocuiască termopanele, să vândă abonamente la clubul de karate sau să facă reclamă la legume bio. Încerca să nu se dezlipească de fraza cu galbenul, care părea să‑i scape. Când s‑a auzit un nou ciocănit în ușă, și‑a dat scaunul în spate și s‑a dus să răspundă. Pe aleea din față era un bărbat solid, în formă de pară, cu un hanorac roșu cu gri și cu o căciulă de lână pe cap, ținând în mână o plasă de pânză neagră. Avea o mustață pătrățoasă și un zâmbet vag, englezesc.