 | Un amic îmi spunea, zilele trecute, că a fost aspru muştruluit de un alt amic pentru că recunoscuse că-i place... P.G. Wodehouse! "Cum e posibil" - îi striga celălalt la telefon - "să mai discut cu tine despre autori importanţi dacă tu să citeşti - şi mai şi spui că citeşti! - un autor atît de minor precum Wodehouse!?" |
Amicul care muştruluise nu e neapărat un snob (i-ar prinde bine să fie, din cînd în cînd!), ci un om educat, cultivat, cu umor. Dar nu suportă, pesemne, să fie contrariat în seriozitatea amorului său sincer, înalt şi fidel pentru Literatură. E o categorie mult mai răspîndită decît se crede - categoria "Prea mult Dostoievski, prea puţin Dan Brown". Această categorie - de inşi foarte diferiţi, de fapt, dar care au în comun intoleranţa la "lecturile frivole" - este destul de răspîndită. Aş zice, chiar, că este mult mai răspîndită la noi (şi, probabil, în Est) decît în ţările vest-europene: oameni care şi-au făcut cultura (pardon: Cultura) pe vremea aceea, cu sacrificii (lumina pe sponci, frigul din case & din oase, etc.), cu exigenţă şi cu sentimentul "rezistenţei interioare"... Nu sînt, Doamne fereşte, de blamat - nici măcar de ironizat! Dar cred că o atitudine mai relaxată faţă de ceea ce înseamnă "cultură" este de dorit.
Am spus-o şi în alte dăţi: cultura nu este - şi nu ar trebui să fie - o medalie de paradă pe care ţi-o atîrni la piept pentru a te da mare. În acelaşi timp, nu cred nici că ar trebui să fie ceva de tipul "Viaţa sau Moartea!": cei care trăiesc numai "întru" Cultură, găsind în ea un substitut pentru o carenţă vitală, au un raport distorsionat cu faptul cultural. La modul ideal (şi, de ce nu, recomandabil şi cotidian), cultura ar trebui să fie o valoare printre altele - nici moft, nici religie. Căci cultura nu înseamnă numai "marile cărţi, marile tablouri, marile simfonii" şi celelalte "mari" chestii pe care le cultivă unii; poate să fie şi ştiinţa de te a îmbrăca într-un anumit fel la o anumită ocazie, de a spune anume lucruri într-o conversaţie, de a nu arunca cu citate "mari", hodoronc-tronc, doar pentru a epata - pe scurt, de a avea tact. Sînt lucruri cu care, dacă nu te naşti, înveţi să jonglezi pe parcurs, făcîndu-le să-ţi devină o a doua natură.
Dar mai înseamnă ceva. Cei care trăiesc de sute de ani în culturile "mari" nu consideră că le cade rangul dacă, printre Kant, Dostoievski şi Derrida, mai citesc şi ceea ce se cheamă "literatură minoră" - romane "de gară" sau "de consum". Dacă, după ce ascultă Beethoven, Brahms sau Debussy, se relaxează şi cu alde Abba sau... O-Zone. Numai culturile provinciale au obsesia "Valorilor Mari" - cele aşezate, normale, cultivă şi lucrurile "minore", găsind că au locul şi farmecul lor. Sînt oameni extrem de inteligenţi şi de erudiţi (Umberto Eco e doar un nume care-mi vine acum în minte) care nu consideră că se tîmpesc dacă citesc, uneori, şi romane poliţiste, se uită la showuri la televizor sau ascultă pop music... Că veni vorba de romane poliţiste - aţi citit Codul da Vinci? Eu unul, recunosc, nu l-am putut lăsa din mînă! Aşa că sfatul meu este: oriunde aţi fi - în gară, la facultate sau în metrou -, lăsaţi deoparte complexele "provinciale" şi deschideţi, imperturbabili, bestseller-ul mondial al lui Dan Brown; n-o fi "mare literatură", dar e-al dracu' de pasionant.
