Nu! "Hei, salut!" vrea ceva nou. Ceva ce n-am mai făcut de mult sau dacă se poate niciodată. Ceva extraordinar. Ca să fie tot anul extraordinar, evident.
Eu vreau să mă odihnesc. Mintea și inima mea sunt foarte obosite. Am nevoie să mă odihnesc. Dar "Hei, salut!" zice că degeaba mă odihnesc, că e clar că nu mă voi odihni tot restul anului și ratez startul pentru ceva ce ar putea fi extraordinar. Și-n timp ce-mi dau ochii peste cap, privirea mea se oprește pe adidașii de alergat. I-am cumpărat la un moment dat, probabil mai mult din nostalgie. În liceu alergam în cartier și în primii ani de facultate mai alergam prin Cișmigiu.
În fine. Lui "Hei, salut!" îi sclipesc ochii.
Ca un copil obligat să meargă la școală, îmi acopăr mintea obosită cu o căciulă, strâng bine inima obosită cu straturi de haine, șterg adidașii de praf, mă încalț și ies din casă. Și chiar dacă am căștile în urechi, la intrarea în parc aud Vocea care țipă din geamul dormitorului meu: "Daaa, bravooo! Va fi un an extraordinaaaar!"
După o săptămână de ture de parc, "Hei, salut!" a dispărut și eu am început să dorm liniștită noaptea.
Am continuat să alerg în fiecare zi. În parc, doar o lună-două. Dar am alergat. La repetiții, în turnee, la spectacole, la nunți, la zile de naștere, la curățenie, la autobuz, la prieteni, la părinți, la apus, la mare, la ocean, la plâns, la zâmbete, la bătăi de inimă, la muzică.
Am alergat până mi-a ieșit mintea prin căciulă și inima prin toate straturile de haine. Așa am reușit să fiu puțin înaintea sau în urma mea, aproape în fiecare zi. Foarte rar am alergat odată cu mine. Dar am făcut maratoane de gânduri, de probleme, de sentimente, de muncă.
M-am reîntâlnit după zeci de ani cu (aproape toată) gașca de prieteni din clasele primare. Este fascinant și incredibil ce înseamnă legăturile din copilărie. Nu mai vorbisem cu ei de atâta timp, nu mai știam multe lucruri, dar poveștile păreau să se reia de parcă nu existaseră ani între ele, ci un respiro înainte de prima notă dintr-o măsură muzicală. Ușor. Lin. Armonios. De parcă eram pe bancă în curtea școlii, cu ghiozdanele mai mari decât noi, așteptând să intrăm la orele de cor.
Periodic trăiesc momente ca acesta și-mi amintesc prima tură dată cu mașina cu prietenul meu din liceu, la 18 ani, când nu-mi venea să cred că facem asta. Că unul dintre noi e la volan. Simt și acum entuziasmul de atunci și cum, fiind sigură că sunt martora unei minuni, am spus sacadat, printre goluri de aer din stomac și cu un zâmbet lung cât adâncul ochilor: "Suntem oameni mari".
Așa revin eu pe radarul prezentului de multe ori. Prin întâlnirea cu oamenii pe care îi știu de când eram copilă. Oameni care, în loc de instrumente muzicale, țin în mâini acum freza sau bisturiul. În loc de ghiozdan poartă poșete sau serviete. Scot bani din portofel și nu din coperta caietului de mate. Beau un pahar de vin, nu un Frutti Fresh la 250 ml. Văd în paralel imaginile astea la fiecare întâlnire și simt cum crește în mine exaltarea aia din mașină, la 18 ani. Și zâmbetul. "Suntem oameni mari".
În acel moment se reconfigurează totul. Și dincolo de "oameni mari = responsabilități, facturi, job, analize, bani, ziua de mâine", reapare "oameni mari = stăpân pe viața mea, pot face alegeri". Acei "oameni mari" la care visam când eram mici.
Prezent. Ești om mare, cum visai să fii. Poți face alegeri. Ești stăpână pe viața ta. Brusc, dispare multă tensiune și vezi totul dintr-o poziție de putere. Dar nu o putere care vine din vanitate, ci din bucuria libertății de a alege. Propria putere asupra ta. Acesta e prezentul, bine ai revenit.:)
Au fost rare momentele astea în 2022. Dar atâtea câte au fost, s-au dovedit așa de pline și de încărcate, încât mi-au schimbat de câteva ori alergarea.
Eram pe drum spre Mureș, când, prin două click-uri am rezervat în sfârșit vacanța în Portugalia. Asta îmi dorisem cu 10 ani în urmă: să merg într-un loc în care nu mai fusesem. Singură. Îmi plăcea mult portugheza. Alegerea a fost ușoară. Am început să învăț limba. De ce mi-au trebuit 10 ani? Nu știu.
Ba știu. A apărut "Dacă". Dacă se întâmplă ceva? Dacă nu te înțelegi cu oamenii? Dacă nu te descurci? Cum să mergi singură acolo? Așa, fără nimeni cunoscut? 10 ani.
Ce s-a întâmplat acum? Prezentul a învins Vocea. Sunt om mare. Mă descurc.
Bine, am telefonul și o baterie externă la mine, e ok?
A fost cea mai frumoasă vacanță pe care am avut-o până acum. Am văzut jumătate de țară în toate luminile și culorile pământului. Am respirat "sfârșitul pământului și începutul mării". Am mâncat stridii la micul dejun într-o piață de pește dintr-un sat pescăresc. Am băut vinho verde. Am reușit chiar să fac scurte conversații în portugheză. Am alergat în exaltarea mea. Dar am alergat odată cu mine.
Ceva s-a modificat definitiv în mine acolo. Combinația de om mare cu prezent, cu toate experiențele vieții de până atunci văzute filmic într-un val din ocean, cu starea mea de adolescentă îndrăgostită doar pentru că am avut curajul să fac asta, mi-a adus un dram de luciditate în plus. Mi-a pus un semn de drum închis la alergare.
Sigur că nu se putea opri brusc totul. Sigur că eram înscrisă deja la niște curse pe care trebuia să le fac. Dar am dorit să le termin.
Am alergat în cel mai mare maraton toamna asta. Maraton în care au contat fiecare minut, fiecare gând, fiecare telefon, mesaj, zâmbet, lacrimă, clipă în care am reușit să fiu cu un pas înaintea furiei, fiecare pansament pe rană, zi care trece, fiecare bifă pe caietul de sarcini, fiecare respirație.
Cu asta rămân după 2022. Cu tot ce poți să cuprinzi într-o alergare lungă: priveliști, oameni, oboseală, un pahar de apă întins de pe margine, o piedică, un apus, o încurajare. Cu dorința de renunțare, cu bucuria că ai reușit să ajungi la finish. Și cu "Oare". Oare dacă nu alergam în prima săptămână...
