Totul a început în primul an de pandemie. Lockdown-ul și lucrul de acasă mi-au amintit de mine, de familie, de plimbări matinale prin parc și de pictura pe lemn. Iar din punct de vedere al familiei, mereu am spus că pandemia a avut, pentru fiecare familie, unul dintre următoarele efecte: să îi apropie sau să îi ducă spre divorț. Noi am fost în prima categorie.
Și totuși, în septembrie 2020, am aflat că fiul nostru, sănătos până atunci, avea nevoie de operație pe cord deschis în afara țării. Destul de urgent. Săptămânile care au urmat până la plecarea în Germania în luna octombrie, am început să ne căutăm motive, explicații și rezolvări. Fiecare separat. Dar acționam ca un tot. Așa mi se părea. Operația a fost un succes, fiul nostru fusese salvat.
Se spune că o familie sănătoasă are minim 5 membri: copilul, mama, tata, soțul și soția. Am plecat 5, iar după 6 săptămâni ne-am întors. Doar 3: mama, tata și fiul nostru. Ultimii doi începeau să se piardă. Primii 3 ocupau tot timpul.
2021 a fost anul în care am început să învățăm să trăim cu noua realitate, cu faptul că avem un fiu cu o inimă specială. A fost anul în care mi-am dat demisia din locul ce îmi fusese casă în ultimii 16 ani. Soarta m-a îndreptat către un alt domeniu, alt tip de viață. Am trecut de la munca printre ingineri și contracte, la combinația a trei dintre pasiunile mele: copii, engleză și creativitate. Ceea ce m-a adus la viață, din punct de vedere profesional și emoțional.
Anul 2022 a dezvăluit însă efectele întârziate ale pandemiei și ale operației fiului nostru. Săptămânile în care făcusem planurile pentru operație, strategiile abordate pentru ca fiul nostru să rămână cu cât mai puține traume, lunile pline de întrebări, griji, anxietăți care au urmat, ne uneau și ne îndepărtau în același timp. Eram mami și tati. Nu mai eram iubitul și iubita. Erau doar griji și noi realități.
Cele 21 nopți petrecute de mine în spital alături de fiul nostru, nu au fost și ale lui. Cele 21 de zile petrecute de el în spital nu au fost și ale mele. Momente de panică și momente dureroase au fost la fiecare, dar altele. Singurul moment în care am fost împreună au fost cele 6 ore și jumătate în care fiul nostru a fost pe masa de operație. Cu inima oprită, în mâna unui doctor care încerca să o repare. A pus-o la loc. Nu funcționa corespunzător. A oprit-o din nou și a continuat să o repare. Creierul meu avea să înțeleagă aceste lucruri luni mai târziu. Când a fost pregătit. În acele ore, am fost doar cu gândul la Dumnezeu.
Era ianuarie iar eu începeam cel mai important curs din viața mea: cel care mă autoriza ca profesor de limba engleză. Iar eu mă concentram cu greu. Pentru că nimic nu era în regulă.
Nu mai simțeam că mă iubește. Nu mai știam cum să îi arăt că îl iubesc. Nu reușeam deloc să comunicăm. Orice încercare de comunicare se finaliza cu ceartă. Sau cu liniște. Prea multă liniște.
Încercam să mă gândesc la o viață fără el. Încercam să mă pregătesc pentru ziua în care ar fi venit acasă și ar fi spus că vrea să plece. Nici eu nu mai știam ce să simt. Voiam să îl iubesc. Dar voiam și să îl îndepărtez. Ca să fiu pregătită pentru momentul de care îmi era cel mai teamă. Nu mai știam care sentimente erau adevărate și care erau umbrele unor sentimente vechi de 16 ani...
Era mijlocul anului. Nu mai suportam nesiguranța. Încercările nereușite. Liniștea și adâncul dintre noi.
Eram pe terasa de la Palatul Parlamentului. I-am spus că îmi pare rău. Pentru tot. Pentru ce am făcut rău sau pentru ce am încercat să fac bine dar nu am reușit. I-am spus că mă opresc. I-am spus că simt că nu mai vrea. Iar eu nu mai insist. Că este liber din partea mea. Mi-a simțit durerea. M-a lăsat să îi simt durerea. Apoi mi-a întins mâna. Atunci a aflat că eu eram încă dispusă să încerc să ne fie bine. Atunci am aflat că nici el nu voia să renunțe. Doar că nu ne găseam drumul unul spre celălalt.
Am hotărât să avem încredere unul în altul și să ne iubim. Atât. Am hotărât să ne alegem în fiecare zi. Nu pentru că suntem căsătoriți. Nu pentru că avem un fiu împreună. Nu pentru că locuim împreună. Ci pentru că vrem.
Privind în urmă, simt că am reconstruit un puzzle de mii de piese. A fost mult. A fost greu. A fost nevoie de schimbare. El avea nevoie de înțelegere și iubire. Eu aveam nevoie de atenție și iubire. Atât. Pare simplu, dar nu a fost. După ce am început să ne oferim ce aveam fiecare nevoie, a ieșit curcubeul. Pare un schimb banal, dar nu a fost nimic banal. Au fost gesturi, emoții, atenții, priviri, atingeri care au făcut toată diferența.
Am început să ne simțim iubiți. Probabil că niciodată nu ne opriserăm. Doar că uitasem canalele... limbajele... la fel ca la o limbă străină, dacă nu o folosești, o uiți. Dar îți amintești dacă te străduiești suficient.
De ce am spus în titlu că a fost anul în care m-am salvat? Pentru că, pentru a ne salva căsnicia, a trebuit să mă salvez pe mine.
A trebuit să las din frâie. Să renunț la tiparele de control-freak. Să înțeleg faptul că viața de familie merge și dacă nu sunt eu acolo să rotesc spițele.
Să las lucrurile să curgă pentru că de cele mai multe ori, rezultatele sunt mai bune decât atunci când țin cu dinții de ele.
Să am grijă de mine, de timpul meu și de pasiunile mele. Să înțeleg faptul că nu sunt metode de pierdere a timpului, ci investiții în starea mea de spirit și implicit în tot ceea ce fac.
Să îmi fac mai puține griji pentru lucrurile pe care nu le pot schimba.
Să iubesc mai mult și să vorbesc mai puțin.
Să am încredere în el, în fiul meu, în familia mea, în colegii mei. Fiecare știe ce este mai bine pentru el. Și toți suntem acolo să ne ajutăm. Doar când avem nevoie, nu preventiv, cum obișnuiam să fac eu.
Să accept un NU. Fără să insist.
Să spun NU delicat atunci când nu pot oferi.
Să mă las iubită. Și să accept modul fiecăruia de a iubi, fără să îi mai condiționez de felul meu preferat.
Iar acum mă simt mai iubită, acceptată și apreciată decât m-am simțit vreodată.
Mulțumesc 2022. Pentru norii pe care mi i-ai adus. Pentru forța cu care am luptat. Și pentru curcubeul pe care îl văd astăzi.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)