N-avem timp să mai avem timp - un 2022 plin ochi care m-a lăsat cu glaucom juvenil

"Atunci când nu ne mai temem de nimic, murim", a fost una dintre observațiile din notițele telefonului meu pe care mi le-am scris  în drum spre casă după ce am văzut Regele moare la TNB. Era început de februarie și la scurt timp, întâmplător, am primit o bursă pentru un curs de filosofie. Monologul Marianei Mihuț din ultima scenă, de un patetism atroce, m-a făcut să înțeleg că 2022 avea să fie un an al întrebărilor, descoperirilor și a luptelor duse cu Sinele.

Pasiunea mea pentru teatru și film a fost, mai bine de jumătate de an, singurul meu prieten (peste 100 de filme văzute și 30 de spectacole de teatru). Este terapia singurătății și un anima mundi pentru căutările mele.
 
M-am surprins cât de mult dedic acestui abstract. De la simple delectări, la eforturi făcute, ca atunci când am mers la premiera Pescărușul (regia Eugen Jebeleanu, pus în scenă la același Teatru Național din București) cu piciorul în ghips sprijinindu-mă în două cârje.

Acum fac parte dintr-o trupă de teatru, depășindu-mi frica declanșată de un vechi eșec și de vorbele mamei mele, care nu crede că mai am talentul din copilărie. De fapt, încrederea în forțele proprii a avut mult de suferit în ultimii ani. Totuși, ușor și sigur, încep să mă vindec. În proces mă motivează fiecare proiect pe care îl duc la capăt. Constant am o sete de a lucra și a mă implica cât mai mult. Am profitat de fiecare ocazie care s-a ivit, dovedind părinților mei că pot să urmez o carieră pe viitor în domeniul teatrului sau a filmului, și am învățat care îmi este limita după ce am trecut printr-un burnout.


Recomand tăcerea. De când mă știu am avut mereu ceva de spus. Tot timpul să fac "atmosferă", să nu fie "awkward silence". Schimbarea de perspectivă a venit odată cu micile momente pe care am ales să le petrec intrând în bisericile catolice din orașele prin care am trecut în 2022. Observând vitraliile, statuetele, orga aurită, altarul, florile de iris, smerenia celor prezenți acolo, într-o liniște deplină. Nu mă mai simt stânjenită. De altfel, am deprins un spirit de observație foarte ascuțit. A alege să nu mai vorbesc o fi un fel de maturizare. Sau pasivitate. Sau nepăsare. Sau rebeliune. Pură rațiune? Mențin contactul vizual cu cel din fața mea. Nu-l las, mai ales în tăcere. Am înțeles că a sta în perfectă liniște e o artă. Necesită mult curaj și un pic de măiestrie. Măiestria stă în a spune ceva și când taci. Am cunoscut oameni cu care pot să tac în 2022. Cu majoritatea nu iese. Dacă nu comunic, mă închid în mine sau încep să mă cunosc din ce în ce mai bine?


În căutările mele am hoinărit din plin. M-am atașat de multe locuri noi și pe multe le-am redescoperit. Fie că mă plimbam pe malul mării după vestea pierderii unei persoane dragi mie, fie cum Cinematograful Arta din Cluj s-a simțit acasă timp de 10 zile, cât am fost voluntară la TIFF. Mirosul casei mătușii simpatice care mă așteaptă mereu cu prăjituri, sau dealurile unui orășel din Munții Banatului - martorii valsului pe care îl dansam pe un podeț la apus. Amenințarea timpului nu mai părea așa aspră în grădina de la Schubz sau Parcul Filarmonicii Banatului, cât scriam cronici de film la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov sau Ceau, Cinema! pentru AIVImedia.hub. Am vânat picturile lui Tonitza prin muzeele de artă din Constanța, Brașov și Sibiu. Teatrul Improbabil mi-a fost însoțitor nelipsit.


"Am o slăbiciune: nu mă pot baza pe ochii mei. Mioapă fiind, jumătate din viața mea am privit-o prin lentile. Ochelarii mei mă scot din ceață, deși uneori o prefer."
- din jurnalul meu

Observația non-ficțională. Tema atelierului de film Super - în 2022 ajuns la ediția aniversară de 10 ani. Mi s-a pus o cameră în mână: ieși pe stradă și filmează. Nimic regizat. O trezire. Tot zbuciumul și ceața din capul meu care mă ajută / încurcă să funcționez supuse unui test. Din obiceiul meu de a forma întregul plecând de la detalii, aici construcția era inversă: prin captarea imaginii de ansamblu vor apărea micile diferențe. Realitatea e mai dificilă ca ficțiunea. Cel puțin realitatea mea a fost mereu răsturnată... ca imaginea din lentilele mele divergente.

2022 a fost răbdător cu mine. Mi-a oferit multe bucurii, la pachet cu efort, sfârșeală și tensiune oculară. Da, am fost fizic la Festivalul Național de Teatru. Da, le-am cunoscut pe Carmen Lidia Vidu și pe Ada Milea. Da, am luat competențele digitale și încep să-mi creez un drum. Da, sunt mai aproape de a începe să mă înțeleg mai bine. Da, am ÎN SFÂRȘIT prieteni, cei cu care îmi fierb gândurile deseori, fie că sunt prezenți de mai mult sau mai puțin timp în viața mea, într-un colț sau altul al țării.

Voi continua să filmez. Nu cred că mă voi opri vreodată din asta. Ar fi păcat. Privesc în urmă și constat cum totul este perisabil. Nici nu ajung să conștientizez ce se întâmplă și deja e demult terminat.


Simt că mi-am cenzurat prea mult sentimentele în ultimele luni și vreau să schimb asta. Să-mi explorez mai mult creativitatea și să fac greșeli. Să fiu adolescenta care sunt și să nu mai țintesc la sintagma "om mare". Știu că îmi va fi dor de ce am acum.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)