Ianuariefebruariemartieapriliemai iunie iulieaugustseptembrieoctombrie noiembrie. Decembrie.
Splendida cetate a celor o mie de sori, Cehov, Titanic Vals, A Hero, Cel mai iubit dintre pământeni, Pădurea spânzuraților, Doctor Zhivago. Ies la alergat, mai alerg puțin în stânga și-n dreapta, mă mai învârt descumpănită. nu fac destul. Vacanța asta prelungită mă umple de vinovăție și de neputință. Îmi amintesc cum Steinhardt zice că agitația vine de la diavol și încerc să respir. E Ianuarie, respiră. Am o groază de lucruri de făcut.
Ianuarie se topește în februarie, februarie se topește în martie, și eu învăț să-mi întind nervii în mișcări de yoga și-n pași de alergat. Urăsc să fac mișcare. Mă târăsc prin 2022 cu neliniște și nerăbdare.
Multe castinguri care trec pe lângă mine și eu nu regret nimic. Totuși, se anunță un casting care pare uriaș. Rol important, teatru important. Fie ce-o fi, mă duc. Sigur că cineva mi-a zis acum vreo 6 ani într-un festival de teatru "castingurile sunt făcute ca să nu le iei", dar uneori, ca s-o zic românește, ți-o iei nasol. Totul pare fără sfârșit și fără scăpare. Pentru câteva zile mă gândesc că n-am stomac de actriță. Am primit vestea în timp ce mâncam midii la Lehliu Gară, una dintre multele noastre excursii (culinare) din 2022. Am plâns tot drumul spre casă.
Câteva săptămâni mai târziu, mesaj pe facebook. da, clar, vreau să vin să dau casting.
La Oraș.
Toată lumea e implicată, pasionată și generoasă. Pentru prima dată nu sunt doar cuvinte goale. Țin minte cuvintele astea și le folosesc mai târziu, când merg pentru prima dată în viața mea ca invitată la o emisiune în direct.
Martie s-a topit cumva în iunie și începem filmările. Am filmat doar scurtmetraje pentru facultate până acum, așa că învăț cum e să depășești 3 zile de filmare.
Suntem 30 de oameni într-un apartament înghesuit unde gradele cresc cu fiecare respirație a noastră. Transpirăm toți în ritmuri nervoase. Între duble cineva ne face vânt mie și lui Edi și eu îmi zic din nou că n-am mai văzut atâta generozitate. Vreau să iau placa improvizată să vă fac și eu vânt vouă, tuturor, pe rând, în semn de mulțumire, sau să vă țin umbră în zilele în care filmăm exterior. Am filmat cu colegii mei de an și m-am simțit perfect confortabil și protejată. Am cunoscut câțiva oameni noi și o întâlnire o bag în buzunarul cu întâlniri importante. Număr pe degete persoanele cu care simt că formez o legătură frumoasă din prima.
Trei surori prin mai, Oedip rege prin iulie? Brașov, Vama Veche prin martie, Olanda. Aprilie.
Avionul urmează să decoleze, eu încă am degetele lipite de telefon - primesc mesaj pe whastapp pe un grup nou. Ok, pare că încep repetițiile. Mă gândesc că mereu când cumpăr bilete de avion undeva atrag, aproape miraculos, un casting sau niște repetiții. Ori voi dezvolta o frică teribilă de a mai planifica vacanțe ori am găsit această metodă miraculoasă de a atrage proiecte.
Avionul decolează și încerc să mă liniștesc pentru a mia oară deja în 2022 - nu mai am ce să fac acum. Bem bere la 10 euro și mergem mult pe jos. Vedem tablouri de Vermeer și cumpărăm suveniruri. Ne întoarcem cu un zbor despre care mi-am făcut curaj să scriu ceva pe facebook (una dintre singurele rezoluții pe 2022). Toată vinovăția adunată în cele 4 zile de vacanță mi se topește brusc: e ok, nu încep repetițiile.
Alerg pe kiseleff și parcă reînvăț să respir. Înțeleg pentru prima dată alergatul. Tot interiorul meu e încălzit și pregătit. Nu știu încă pentru ce sunt pregătită, dar sunt sigură că urmează să se întâmple ceva.
Mă apuc singură de spaniolă, citesc în fiecare zi, merg la teatru mai mult decât am făcut-o toată facultatea, fac voluntariat la Gara de Nord, joc 1-2 spectacole pe lună, renunț la spaniolă, mă apuc de cursuri serioase de franceză, unde toți colegii mei pare că sunt corporatiști și că au salarii frumușele, dar je suis comedienne, curs postuniversitar de pedagogie, și totuși nu m-a inhibat niciodată mai tare întrebarea ce faci. Bine, am o perioadă mai liniștită. Ajung să urăsc întrebarea ce faci. Ajung să urăsc răspunsul meu stingher și livrat automat. Pare că nimeni nu caută un răspuns adevărat sau că totul se rezumă la repetiții și la spectacole.
Se termină stagiunea și în sfârșit timpul liber e validat de mai mulți oameni și nu mai pare o infracțiune jenantă. mă clătesc în cea mai albastră și limpede apă - Agia Paraskevi e ca o gură de aer. Nimeni nu se grăbește în Grecia, nimeni nu se agită, nimeni nu vorbește despre teatru, nimeni nu te întreabă ce faci, nimeni nu răspunde fals. Grecia face bine la cap și la suflet și eu mă întorc bine.
Mai înainte de a-mi trece tot bronzul primesc alt mesaj pe facebook și se întâmplă Depresia, prietena mea. Oricum ar fi, în 2022 cunosc mulți oameni, lucrez cu mulți oameni noi, fac multe lucruri pentru prima dată.
Bistrița, costum roz zara căutat de mult prea multe săptămâni, Istanbul cu mami, din nou Brașov, restaurant georgian descoperit în inima Brașovului, Vama Veche cu mâncare adusă de acasă și gătită pe terasă.
Și fix când urmează iar să-mi pierd cumpătul și să-mi zgudui stomacul de neliniște - o promisiune de spectacol. Câteva zile mai târziu, altă promisiune. Eu pot să trag tot ce am nevoie ca să merg mai departe dintr-o promisiune.
Dheepan, Winter Sleep, The Square și o pereche nouă de ochelari. Sunt în uber cu pupilele dilatate de la picături și aproape că ghicesc cine mă sună. Da, pot să vin mâine dimineață la o întâlnire cu domnul director. Oricum, nu mă bucur până nu sunt sigură, așa m-am învățat singură în superstiția mea de ceva timp.
Facem programul pe următoarele două săptămâni, dar mie parcă tot nu-mi vine să cred. Sunt fericită și obosită după prima zi de repetiții de pe anul ăsta și ne oprim să mâncăm pizza. Mesaj pe facebook și pizza aproape că-mi stă în gât. Da, pot să vin mâine dimineață la casting. Oricum, hai să nu mă entuziasmez prea tare. Așa m-am învățat eu singură în superstiția mea de ceva timp.
Facem programul pe următoarele două săptămâni și cele două repetiții mi se suprapun cu o precizie matematică și într-o armonie perfectă. Nu știu cum o s-o scot la capăt, dar în noaptea aia îmi dorm cel mai bun și mai lin somn din 2022. De fapt, nu-mi amintesc să fi dormit vreodată mai bine ca în noaptea aia. În noaptea aia am știut că o scot, cumva, la capăt. Câteva săptămâni mai târziu aflu că teatrul are această putere magică de a așeza mereu lucrurile, și mă agăț de asta până pe 20 decembrie, când în fiecare zi mă culc fără să știu cum fac a două zi să ajung la ambele repetiții.
Scriu asta în ultimele ore din an. Ultimele ore din an au mereu ceva la fel, un fel de agitație plină de farmec, o numărătoare inversă care începe încă de dimineață și care se aude și pe interior, un ceva de bun augur, de teamă și de speranță. Câteva ore în care o lume întreagă se roagă pentru un an mai bun, la fel de bun, blând, binefăcător, sănătos.
*