02.02.2023
Știu cum e să locuiești la bloc, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, unde Moș Crăciun e vecinul de la trei, iar între tine și prietena ta cea mai bună nu sunt decât 16 trepte. Știu și cum se vede lumea de la fereastra unui apartament aflat la etajul 51, într-un capăt de lume, unde am aflat că limba chineză are un cuvânt pentru a numi felul miraculos al destinului de a aduce oamenii împreună - yuánfen.

Am locuit un timp (trei zile, care mi s-au părut însă cât o viață) și într-o iurtă. Era albă și avea o ușă albastră, îndreptată spre răsărit. Mă fascina rotunjimea ei, pentru că îmi dădea senzația unei îmbrățișări din care nu m-aș mai fi desprins. Noaptea adormeam cu ochii la stele, iar ziua mă simțeam în mijlocul unei mări verzi, pe valurile căreia galopau cai mici și puternici.

Mi-ar plăcea enorm să locuiesc într-o stație spațială. Aș fi în stare să-mi înving frica de zbor și răul de mișcare numai ca să văd un răsărit și un apus de Pământ. 2022 e anul în care am făcut primul pas în direcția asta - (nesemnificativ de) mic pentru omenire, mare pentru mine (simbolic vorbind) - , trimițându-mi numele în jurul Lunii cu Orion, în misiunea NASA - Artemis I. Am primit chiar și bilet de îmbarcare (pe care între timp l-am pierdut, dar ce bine că de pe site-ul NASA îți poți descărca unul nou oricând).


Nu mi-am închipuit însă niciodată că voi ajunge să locuiesc într-un text. Cu atât mai puțin într-unul științific. Gândindu-mă la tot ce am trăit în 2022, primul lucru care mi-a venit în minte e că pur și simplu m-am mutat în teza mea de doctorat. Ca personajul din Insula lui Ioan Groșan, am trăit (și încă trăiesc) într-un spațiu în care cuvintele, gândurile, lucrurile, oamenii aparțin nu realității, ci unui text pe care eu însămi îl descopăr uimită, în timp ce îl scriu. E o casă-labirint lucrarea mea, neterminată încă, un sistem circulator legat direct la inima mea, pe care o hrănește cu enorm de multă bucurie, dar care îi și consumă, uneori, toate bătăile (poate tocmai de asta inima simte nevoia să le suplimenteze și bate, uneori, când stau pe loc, de parcă aș alerga). Locuiam în ea de trei ani, dar abia în 2022 am început să mă uit la ea cu adevărat, ca să îmi dau seama unde sunt. I-am străbătut, când în goană, când potolit, toate coridoarele, i-am încercat toate ușile, i-am deschis ferestrele, am urcat și i-am coborât toate treptele. De câte ori credeam că ies din ea, eram, de fapt, tot înăuntru, într-o aripă despre care nu știam încă nimic și pe care o descopeream când luam un interviu sau când scriam o proză foarte scurtă, atunci când poveștile altora și ficțiunea mea îmi limpezeau gândurile.

Am adus în labirintul-casă cărți cu povești despre fluturi siberieni și păsări de foc, despre câini care îi salvează pe cei care i-au ajutat să rămână în viață, despre pescăruși ce își fac cuib în mijlocul orașului. M-am uitat în încăperile ei la filme despre iubirea pentru care suntem dispuși să mergem până la capătul lumii, pentru că știm că ne face nemuritori. Dar, infinit mai important decât atât, lucrarea-labirint m-a condus spre oameni pe care îi admir, care mă inspiră, pe care îi simt lângă mine, oameni care, oricât de departe ar fi, îmi aud chiar gândul nerostit. Pe unii dintre ei i-am întâlnit cu adevărat și am descoperit împreună că o librărie mică, o cofetărie mirosind a vanilie și ciocolată, chiar și ploaia ce anunță începutul toamnei sunt forme ale unui paradis tangibil, ce se sprijină pe emoția celor care se întâlnesc cu inimile la vedere. Imaginea altora mi-am construit-o doar din interacțiunile cu ei prin universul de pixeli, dar bucuria de a-i fi descoperit este aceeași, mai ales că, într-un fel splendid și inexplicabil, tocmai ei mi-au deschis uși pe care altfel nici nu m-aș fi gândit să le încerc.


Și a mai făcut ceva spectaculos locuința mea din cuvinte - m-a făcut să mă confrunt cu o frică uriașă - aceea de a vorbi în public. Cel mai greu a fost atunci când în fața mea știam că sunt scriitorii ale căror cărți sunt de mult în inima mea. Am avut senzația clară că mă adresez volumelor mele din bibliotecă, acelea care stau pe raftul întâi și pe care îmi place să le deschid la întâmplare, consultându-le ca pe niște oracole de la care aștept răspunsuri la cele mai grele întrebări ale vieții mele. Ce bine că n-am fost singură atunci, pentru că tot ea mi-a adus în preajmă oameni care m-au luat de mână, m-au condus cu grijă și cu multă răbdare și nu m-au lăsat să mă rătăcesc. Nici să fug.

2023 va fi anul în care închei lucrul la casa asta fabuloasă, pe care am construit-o și care m-a construit. E timpul să-mi reiau locul în realitate, iar ea să stea cuminte pe raftul bibliotecii. Poate chiar pe raftul întâi.

*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus