Când isprăvește, fără grabă, ritualul dulce-mirositor și norul cald îl învăluie rotund, bea o înghițitură de lapte din ceașca cu pisici și te scrutează. Pentru că s-a antrenat să vadă ceea ce oamenii obișnuiți nu sesizează, mii de tonuri de culoare și dincolo de șabloane comportamentale, simte universul emoțional, ca pe un labirint cu centre multiple, populat de douăsprezece simțuri.
Cele șapte simțuri ascunse, le-a cercetat îndelung și le-a numit: al identității, al comunicării, ludic, al perfecțiunii, al abilităților speciale, al prieteniei și al sacralității. Le-a dedicat câte un tablou, dar și capitole din propria carte În labirintul celor douăsprezece simțuri, apărută la Brașov, Editura Kron-Art în anul 2005.
În prezența lui te simți, invariabil, copil dus pentru prima dată la biserică, iar în intimitatea sanctuarului său de la KronArt, care îi găzduiește tablourile, pășești instinctiv pe vârfuri, să nu tulburi tihna chipurilor pictate și peisajele ca niște eterne începuturi ale lumii. Și tot în liniște cauți să deslușești misterul neconvenționalelor culori și emoții, care își găsesc forma în ramele bogate și fondul în viziunea artistului despre o altă anatomie umană, cea spirituală.
Culorile scumpe, căci folosește cele mai transparente uleiuri, sunt potrivite pe pânze, prin suprapunerea mundană, în straturi de culoare, a unor chei existențiale, mitologice și spiritual-simbolice, a perspectivei sale labirintice.
Deși ideea existenței mai multor simțuri nu este în totalitate nouă, polarizarea labirintică a acestor simțuri suplimentare a fost influențată de "Semiotica secretă a Brașovului".
Labirintul este în viziunea sa, întâi de toate, unul exterior, de care orașul întreg, dar și viețuitorii săi beneficiază în mod fericit "... un magnetism aproape oniric pe care îl oferă Tâmpa, prin forma de potcoavă generată în jurul ei, despărțind orașul în doi poli: un labirint vechi, istoric și altul nou, absurd, al blocurilor impersonale. Labirintul vechi își pierde rădăcinile la Pietrele lui Solomon, Valea Rece, păstrând un fir al Ariadnei prin râul Kron. Este un labirint ce pare o friză pictată, în care casele stau de santinelă, agățate și suprapuse pe dealuri, cu miros de izmă și igrasie. Labirintul șcheian pare o anamorfoză coresiană ce se prelungește cu umbra Bisericii Negre. Celălalt pol, labirintul "cutiilor" de locuit arată ca o histogramă și are și el un fir al Ariadnei: râul Timiș, care curge ascuns privirilor, mai mult prin și pe sub întreprinderile din zonă.... Dacă nomenul a generat mereu destin, dacă forma imprimă câmpuri energetice știute sau nu, în mod sigur, faptul că Brașovul se află în centrul țării, nu poate fi decât relevarea unei tainice oglinzi interioare de destin clocotit și istorie haiducească." (În labirintul celor douăsprezece simțuri, pag. 79)
Abia apoi, labirintul se potrivește și la interior, poate în formă de cerc, ca un șarpe care și-a înghițit coada, uitându-și începutul și mai ales sfârșitul. Poate în formă de sferă, un alt element prezent constant în tablourile sale.
Arhetipal însă, labirintul ne conduce din trecut spre viitor, dinspre inconștient spre conștient, din real în iluzoriu, din formă în conținut, din lumea reală în cea fantastică. Din vis în vis.
La fel o fac și tablourile sale, în fața cărora încremenești și cărora, la fiecare privire, le surprinzi alte valențe. Ai zice că autorul stăpânește într-un fel propriu tainele alchimice, poate o și face, prin descifrarea misterelor spirituale, "care iluminează straturi fundamentale ale subconștientului colectiv", și metamorfozarea posibilelor universuri paralele, pe care ni le arată, dar nu ni le face accesibile.
În întreaga sa viziune despre simțurile ascunse, există ceva cathartic. Când îți vorbește despre ele, te limpezești, atât cât îți permite nivelul de cunoaștere personală și te miri, pentru că nici limbajul, nici simbolistica nu sunt dintre cele uzuale sau accesibile profanilor.
Nu se teme de concurența fotografiei sau a filmului pentru arta sa, știe că pictura nu este o simplă reproducere a unei geografii exterioare, ci o radiografie interioară extrem de profundă a zonelor de introspecție, acolo unde nici aparatul de filmat, nici camerele nu pot pătrunde, fiind ferită astfel, pentru totdeauna de bagatelizare.
A analizat amănunțit obsesia planetară pentru fotografie și mai ales pentru autofotografiere în alt volum, Selfiefrenia (Brașov, Editura Kron-Art, 2017). A definit-o ca pe o "maladie mentală a vremurilor noastre, ivită din angoasa și disperarea omului în fața infinitului spațial și al eternității, omul fiind în sinea lui un fel de praf ce se va zburătăci de vreme și vremuri. Acesta contrareacționează prin selfiefrenie din dorința expresă și disperată de a lăsa o urmă, oricât de mică și în orice domeniu, a trecerii lui pe acest pământ, deși viața este dură, nereținând decât operele geniale și marile personalități. Fotografiatul-selfie este o manie infamă de care este cuprinsă încetul cu încetul întreaga umanitate, pentru că e nu numai îndrăgostită narcisistic de desfigurare și de perversitate, ci și înnebunită de ea " (Iulian Cătălui).
Îi place Beethoven și își iubește motanul. Îi plac micile concerte de la pianul din galerie, flancat întotdeauna de lumina blândă a lumânărilor în sfeșnice înalte.
Îi place Blaga și a studiat orizontul său de gândire, ca bază a studiului gândirii cuantice, căreia i-a dat formă în cea mai recentă expoziție, "Evoluția picturii cuantice", care a avut vernisajul în luna decembrie 2022.
Expoziția este materializarea gândirii sale cuantice, a supragândirii, pe care o descrie și pictează ca pe o sferă, care "înghite" și punctul simplu de vedere uman-emoțional și orizontul de gândire. Tot imaginea sferei ne ajută să înțelegem un alt concept care îi aparține, acela de metapictură.
Cu toate că este preocupat intens de căutări lăuntrice, de săparea în adâncurile insondabile ale spiritului, tablourile sale nu devin de un abstract neinteligibil, ci își păstrează seducția necesară cuceririi publicului, chiar dacă nu toată simbolistica pe care o reflectă este vizibilă unui ochi neavizat. Trupurile de femeie, aceeași în toate tablourile, ființe mitice, sfere, ilustrează uneori șocant, alteori cu sensibilitate, concepte diferite: iubirea, credința, înțelepciunea, emoția, extazul...
Iubirea... "se poate picta iubirea?... Tema și subiectele iubirii sunt aproape inabordabile în arta plastică. Dar eu mereu am fost fascinat de teme, de subiecte considerate aproape imposibile în arta picturii... Taina și misterul iubirii adevărate sunt împărtășite prin confesiunea cuantică. În această stare am descoperit că, de fapt, gîndurile mele se purifică printr-o rețea subtilă de lumină divină-voal de mireasă peste ființă. Gândirea cuantică se închină și dă sens iubirii ca ofrandă supremă-precum sferele înalte ale muzicii supreme. FIAT LUX!" (Gabriel Stan despre tabloul IUBIRE).
Credința, ca o a treia sferă în gândirea cuantică "... contemplă și devine chiar zborul deplin divin al luminii din diamantul sacralizării. Este orbitoare astă lumină albă, lumina credinței de pe Tabor. Minunata fată pictată de mine, personaj central și centrat în tablou, este alături de privitor, dar simultan se află și în sfera genezei primordial. Această stare de meditație cuantică transcede ființa modelului, ființa maestrului și pe cea a privitorului. Este sublimarea condiției umane adusă în revelație de Dumnezeu- care coboară lin, firesc în model, în maestrul pictor și în cel care privește... ".(Gabriel Stan despre tabloul CREDINȚĂ)
Înțelepciunea: "... pentru a înțelege lumea înconjurătoare și a se defini pe sine-însuși în lupta sa de a fi în armonie cu această lume, omul, dar mai ales artistul, trebuie să ajungă a simți și a gândi cursiv, firesc, a trăi deci, în planul gândirii cuantice. Al contactului nemijlocit cu Cel de Sus. Aceasta este înțelepciunea sine qua non." (Gabriel Stan despre tabloul ÎNȚELEPCIUNE).
Mă opresc în mod deliberat aici, dorindu-mi profund ca cei care au ajuns cu lectura în acest punct, să aibă imboldul de a cerceta mai departe singuri.
E fascinant cum uneori, gestul simplu de a deschide o ușă, în cazul acesta cea metalică, grea, a galeriei KronArt, te transportă instant, ca într-o teleportare de film science-fiction, într-o lume atât de diferită încât pare un univers paralel. Locul pare mitic și mistic, intim și public deopotrivă. Hub cultural la propriu, poate dinainte de a se defini conceptul, naște seri magice de dezbateri fără limite: de la Dryas cel Tânăr, la rune celtice, de la Carmina Burana la metapictură, de la robotică la speranță. Apoi zeci de vernisaje proprii sau ale altor pictori, expoziții de artă bizantină sau expresionism german, festivaluri francofone de poezie, lansări de carte, concerte sau colinde.
Iar sibilinicul Gabriel Stan, personalitate emblematicã a Brașovului (deși nu o recunoaște), te conduce cu blândețe în complexa sa lume interioară, în timp ce își aprinde cu gesturi lente o pipă de lemn roșcat, pe care o umple la răstimpuri cu tutun moale și parfumat, dintr-o punguță de piele neagră.
