În cele ce urmează vă oferim un interviu cu Sorin Chivulescu, operator de imagine în filme ale lui Sergiu Nicolaescu. (Citiți aici interviuri pe aceeași temă cu Andrei Gorzo, Răzvan Theodorescu, Radu Corciova, Ioana Corciova, George Mihăiță, Valentin Teodosiu, Nita Chivulescu, Viorel Sergovici jr., Bogdan Mustață și Alec Năstac)
Sorin Chivulescu: L-am întâlnit din copilărie, pot să spun. Dar l-am cunoscut, și iarăși pot să spun "cunoscut" doar într-o mică măsură, în anul în care am terminat facultatea. Nicolescu a făcut al doilea film despre Războiul de Independență. Primul a fost un serial din trei episoade, la care el a semnat numai un episod. În anul următor a făcut un film tot despre Războiul de Independență, se cheamă Pentru patrie. Eu eram înainte de facultate, când am terminat liceul de cinematografie am fost repartizat la Buftea, la filmări combinate și aveam cunoștințele despre realizarea unor mici efecte direct din filmare, pentru că Nicolescu la filmul acela avea nevoie de filmări inverse, de înlănțuire. Se puteau face și în post-procesare, în laborator, dar asta presupunea o contra tipare a peliculei și o pierdere de calitate. Era preferabil sistemul în care efectele respective se făceau direct în etapa de filmare. Și m-am angajat să fac eu aceste filmări cu un aparat foarte performant pe care îl aveau la Buftea, Mitchell. Nu știa toată lumea să lucreze cu Mitchell. Toate filmările pe care le-am realizat la filmul acela au fost reușite și Sergiu m-a apreciat foarte mult pentru asta, lucru pe care nu mi l-a spus, pentru că el nu prea avea obiceiul să vină să te îmbrățișeze și să te felicite pentru ce ai făcut. Dar, dacă era mulțumit de ce ai realizat, îți propunea să colaboreze în continuare cu tine. Deci i-a plăcut ce am făcut acolo. După ce am terminat filmul ăla el a avut pe o perioadă mai lungă de post-procesare, că era un film lung, de două serii, iar între timp eu am făcut un alt film cu un alt regizor, ca operator secund. Pe urmă am făcut camera, iarăși era un pas înainte. Am fost cameraman la un film destul de lung cu Dinu Cocea, un film în două serii Iancu Jianu. Terminasem filmul respectiv și m-a căutat Nicolaescu să îmi propună să fiu cameramanul lui Sandu Davila la filmul Duelul, ultimul din seria cu comisarul Moldovan. Ultimul, de fapt, a fost Supraviețuitorul, făcut mult mai târziu, dar la perioada aceea se credea că ăla o să fie ultimul cu comisarul Moldovan. Am fost cameraman. Foarte mândru de mine pentru ce făceam acolo. Mă simțeam minunat. Simțeam că Sergiu are încredere în mine, deși la început de multe ori venea să privească și el cadrul prin cameră. Nu era ca în vremurile actuale când există video assist la filmare și regizorul, de obicei, stă cu monitorul în față și vede exact ce vede cameramanul și în același timp apreciază și jocul actorilor și totul. Pe vremea aia nu se putea asta. Nu era această posibilitate. Dacă cel care era la cameră spunea că e totul în regulă, se bifa cadrul respectiv, se treceau mai departe și rezultatul de fapt îl vedeai poate după 10 zile sau și mai mult, că pelicula pleca, mai ales dacă era în provincie, se trimitea la Buftea în laborator, se developa, se făcea copia de lucru, pe urmă se trimitea înapoi la echipă. Trebuia să aștepți la cinematograful din orașul sau din zona unde erai după ce se terminau vizionările cu public, deci pe la miezul nopții, te duceai să faci o vizionare a materialului. Dacă nu erau lucruri în regulă, nici măcar nu se mai puteau reface, pentru că între timp se schimbau decorurile, se schimba vremea, se schimbau anotimpurile și așa mai departe. Aveai o mare responsabilitate în momentul când ziceai că e totul ok și se poate trece mai departe. Și asta nu însemna numai că îți asumai tu o răspundere, trebuia și regizorul să aibă încredere în ceea ce ai spus tu. La un moment dat l-am întrebam pe Sandu David: "Dom`le, ăsta ce tot vrea? Mă verifică mereu, vine să se uite prin vizorul camerei. Ăsta e un cadru fix, nici măcar nu vede ce mișcare fac" "Nu, nu, el nu e atent numai la cum a făcut tu încadratura. El se uită și la partea care ține de el, de cum e mizanscena, cum interpretează actorii". Deci exact ce face regizorul la ora actuală la video assist. Asta făcea și el într-o dublă nefilmată, pe care o făcea stând el la cameră. Pe urmă, când m-a cunoscut mai bine și eu pe el și știam ce înseamnă prim-planul comisarului, știam cum trebuie. Nu era un prim-plan clasic, era umărul numai puțin atins. El trebuia să aibă o lumină într-un anumit fel. Deci deja știam anumite lucruri și când îmi cerea, îmi spunea: "Sorin, vreau prim plan!". Știam exact ce trebuie să fac. Nu mai trebuia să se mai uite prin cameră. Acestea au fost pentru mine lucruri care mi-au dat și încredere în ceea ce făceam și, bineînțeles, și o oarecare notă de admirație, în același timp, față de Sergiu, pentru că simțeam că, dom'le, uite, e cineva cu care poți să rezonezi, ca să zic așa. Am avut uneori și momente de contradicție.
Claudia Nedelcu Duca: Cum decurgeau acestea? Au fost multe discuții despre micile sau marile dispute, de pe platou, de la filmare, de la ce porneau de obicei?
S.C.: Niciodată nu porneau din nimic. Dar, într-adevăr, de cele mai multe ori ele se amplificau și se ajungea să sară calul, cum se spune. Dar întotdeauna avea un motiv de la care pornea orice observație, orice discuție. Numai că el se încărca din ce în ce mai mult, până când exploda. Ajungea chiar să și jignească oamenii, dar nu ținea mult. Își cerea și scuze după aceea și uita tot ce s-a întâmplat. Eu chiar am avut așa un moment cu el când m-a jignit, nici nu are rost să dau detalii pentru ce. Stăteam pe un cub din lemn. Când trebuia să pui aparatul la o înălțime pe care nu ți-o permitea trepiedul, se puneau niște cuburi și trepiedul pe ele. Eu stăteam pe un cub, supărat și la un moment dat văd o mână care intră: Sergiu. "Îmi cer scuze că am fost nervos!" "Păi, domnu' Nicolaescu, m-ați jignit de față cu întreaga echipă și vă cereți scuze în particular. Atenție, toată lumea! Domnul Nicolaescu vrea să își ceară scuze pentru ieșirea pe care a avut o vizavi de mine". N-a avut nimic de zis. I-a și plăcut într-un fel. Totuși, chiar dacă era destul de exigent și uneori chiar dur, știa să aprecieze ceea ce făceau colaboratorii pentru el și pentru film, de fapt, că nu făcea nimeni pentru el personal.
C.N.D.: Povestiți-mi puțin despre cenzura care funcționa și era destul de dură pentru tot ce înseamnă cinematografia acelor ani. Filmele lui Sergiu Nicolaescu, în orice tip de istorie a cinematografiei te-ai uita, par să nu fi trecut prin sita asta. De ce?
S.C.: Nu numai par. Chiar așa și este. Pentru că el întotdeauna a avut în filmele lui o tematică ce nu era niciun fel în contradicție cu politicile din perioada respectivă. Adică nu erau angajate politic, erau patriotice într-adevăr, erau filme istorice. În cea mai mare parte respectau adevărul istoric cât era cunoscut și în orice caz, erau scenarii care nu îi aparțineau lui. Erau oameni care se documentau și scriau scenariile respective. Și pentru că el într-adevăr n-a avut probleme cu cenzura, toți colegii care îl invidiau spuneau că el trece așa ușor la următorul film, din cauză că are relații și că este foarte bine văzut în conducerea de la vremea respectivă, de la Consiliul Culturii și mai sus decât ăsta, ceea ce, într-o oarecare măsură, era adevărat. El nu era iubit degeaba sau era iubit pentru că era angajat în vreun fel în promovarea politicii de la vremea respectivă. Nu. El era destul de neutru, deși, e adevărat, la un moment dat a fost și secretar de partid, pe Buftea, dar nu era unul din ăla care făcea crize de patriotism pe la ședințe. Eu nu știu foarte precis, pentru că eu nu am fost niciodată membru de partid, deci nu am fost la ședințe, dar știu din ce povesteau ceilalți. Nicolaescu era iubit de cei mai mulți colaboratori. S-a spus la un moment dat că nimeni nu-l iubea. Păi nu-l iubeau colegii care de fapt erau foarte invidioși din multe puncte de vedere. Și pentru că Sergiu nici nu comunica foarte bine cu ei. Majoritatea artiștilor, știm bine cu toții, sunt oameni foarte sociabili, sunt foarte petrecăreți. Sergiu nu era genul ăsta de om. El nu se ducea niciodată la restaurant cu nimeni. Si nici singur. Acasă bea un pahar de vin și atât. Nu s-a îmbătat niciodată și nici nu se punea problema.
Eram la o filmare pe platoul 2000, la Sinaia. Era aprilie 1985, la filmul Noi, cei din linia întîi. Jos, în Sinaia, erau pomii înfloriți. Sus încă mai era zăpadă. Din motivul ăsta ne-am dus să filmăm acolo o secvență care se desfășura în Munții Tatra la sfârșitul războiului. Munții Tatra, fiind ultimul punct unde a ajuns armata română. Aproape că am filmat tot ce ne propusesem să facem acolo. Au venit băieții de la Salvamont să ne avertizeze că trebuie să plecăm foarte repede, pentru că vine un viscol extraordinar și nu o să mai putem să ajungem la cabană. Când a auzit Sergiu... "Cum să plecăm? Eu asta vreau!" A trimis majoritatea echipei spre Telecabină. Am rămas eu cu unul dintre asistenții mei, actorii, Nicolaescu și Girardi. La filmul acela am fost doi operatori. Girardi era de fapt un fel de supervizor. Și, chiar și așa, tot dificil era. A rămas un salvamontist cu noi, și a spus: "Noi o să întindem o coardă de la telecabină până aici la locul filmării. Când terminați filmarea și plecați spre telecabină, țineți mâna pe funie și nici o secundă să n-o scăpați din mână, pentru că nu o să mai vă găsească nimeni". Așa am și filmat, că a venit viscolul, a fost extraordinară secvența. Este la începutul filmului, este fondul de generic de la filmul Noi, cei din linia întîi. Să vedeți cum era acolo... la un moment dat se aburea vizorul și nu mai vedeam absolut nimic. Îl ștergeam cu alcool ca să se aburească mai puțin, adică să îngreunăm condensul ăla care se forma acolo. În sfârșit, am terminat. Ne-am dus așa, pe funie, la telecabină. Când am ajuns acolo, Sergiu a comandat vin fiert pentru toată echipa. A băut și el. Atunci cred că a fost singura dată când a băut. Noi mai făceam și la alte filme, așa era obiceiul. Când începeau filmările, după prima zi de filmare, se făcea o mică petrecere, se chema "primul tur de manivelă" și se făcea la sfârșit "ultimul tur de manivelă". Dar la petrecerile astea el doar venea, își punea un strop de vin pe pahar. Nici pe ăla nu-l bea și după ce dispărea, rămâneam noi, echipa și bețivii care stăteam mai mult acolo și mai prelungeam petrecerea.
În nici un caz nu era un om care să îi condamne pe cei care nu semănau cu felul său de a fi, dar nici nu simțea nevoia să fie prea mult în preajma acestor oameni sau acei oameni în preajma lui. Din cauza asta a fost un tip destul de izolat, solitar. A avut trei neveste totuși care cred că l-au iubit. Nu știu cum era în viața privată, nici n-am încercat să îmi imaginez. Cred că era destul de dificil și acolo, dar nici nu am vrut și nici nu vreau să știu cum era el în particular. Pe mine m-a interesat Nicolaescu numai ca regizor și felul cum se comporta pe platou. Era foarte exigent, într-adevăr, uneori exagerat. Se controla destul de greu în zilele în care trebuia să apară și pe ecran, adică trebuia să interpreteze un rol. N-avea o memorie extraordinar de bună a textului și din cauza asta avea o stare foarte irascibilă. Atunci trebuia să fii foarte atent. Când știam că Sergiu trebuie să joace, atunci toți ne purtam cu mănuși. Dacă cineva făcea o mică greșeală, ieșea un mare război.
C.N.D.: Ați trecut prin toate pozițiile pe care le poate avea un director de imagine într-o producție de film. Ce ați învățat de la Sergiu Nicolaescu? Știa optică, era inginer la bază, sigur pentru el tot ce înseamnă cameră era cunoscut.
S.C.: Lucrase la IOR, într-adevăr. Era inginer de mecanică fină și de acolo, de la prima lui meserie, s-a și lansat în film. Deci el a lucrat la IOR mai întâi. Fiind pasionat de film, nu știu prin ce împrejurări, a prins ocazia să se mute la Sahia Film. La Sahia Film se ocupa de partea tehnică, de întreținerea aparaturii. Tot acolo s-a gândit să construiască o carcasă pentru filmări subacvatice. Deci camera introdusă într-o anumită carcasă se putea scufunda în apă și se puteau face anumite filmări. Tot acolo a creat și prima relație cu cei sus puși la vremea respectivă. Studioul Sahia de la Bordei avea un gard comun cu vila în care stătea Maurer. În acest gard era și o portiță. Se făceau vizionări de filme care nu apăreau pe piață. Cum se făceau și la ACIN pe vremuri, se făceau și la Sahia. Și Maurer, care era pasionat de film, trecea prin portița din gard la Sahia să urmărească și el filme acolo. Așa l-a cunoscut pe Sergiu. Pe urmă, Sergiu a ajuns cu Memoria trandafirului la Cannes, în 1964. A văzut că era un băiat simpatic și foarte talentat. Acesta o să fie un bun regizor. Așa l-a ajutat să facă primul său film, Dacii. Era și foarte tânăr și nu făcuse studii de regie. A fost făcut impecabil.
C.N.D.: O să ne întoarcem puțin la întrebare. Ce ați învățat de la Sergiu în toată cariera din zona imaginii?
S.C.: În 94, când studiourile București s-au închis definitiv, eu m-am mutat în televiziune și aș putea să fac acum o comparație între profesia de operator în televiziune față de cea din cinematografie. Legat de ce am învățat de la Sergiu... Sergiu întotdeauna avea un decupaj făcut cu o precizie extraordinară. În fiecare zi venea la filmare cu o listă cu toate cadrele pe care urma să le facem. Uneori erau chiar și cu indicații de încadratură și de optică. Cel puțin era o înșiruire a cadrelor pe care urma să le facem. Si asta era un lucru care ne-a ajutat foarte mult. Adică știam să ne programăm sufletește, dacă nu altfel, pentru ziua respectivă. De exemplu, într-o noapte, și am avut foarte multe nopți la Duelul, a venit cu o listă cu vreo 30 de cadre care nu erau într-o secvență, că dacă erau cadre dintr-o singură secvență, se făceau relativ ușor, că pui lumina și eventual mai corectezi ceva pe parcurs. Dar erau foarte multe locuri, deci trebuia să te deplasezi. Și când vedeam o asemenea listă, ne apuca disperarea. Domnule, cum o să reușim noi să filmăm astea până apar zorile? Mă rog, reușeam până la urmă, pentru că știa să se organizeze destul de bine. Asta era diferența între ce făceam acolo și ce ar trebui să fac în televiziune, când am venit aici, ajungeai la filmare și operatorul trebuia să-și imagineze el, căci nu era niciun scenariu scris, poate acum s-o mai fi schimbat ceva. Dar pe vremea aia, când am venit eu la Cultural, în '94, mă duceam cu redactorul la filmare și nu-mi spuneau ce să filmez. Îmi ziceau să filmez ce cred eu, că am experiență. E adevărat că, cel puțin pe vremea aia, redactorii cu care lucram mă treceau întotdeauna la drepturi de autor. Da, și luam drepturi literare de la Fondul literar la Uniunea Scriitorilor, pentru că mă treceau scenarist. Dar nici nu exista scenariu, de fapt. Eu filmam după mintea mea, îmi imaginam eu ce o să fie acolo. Lucrul ăsta nu se întâmpla în cinematografie. De aceea, eu am suferit foarte mult când a trebuit să mă mut în televiziune.
Ca să revin la întrebare, ce am învățat de la Sergiu a fost rigoarea, precizia, organizarea, că dacă nu te organizezi ca lumea, uiți, scapă din mână tot ce e mai important, nu mai reușești să realizezi ce ți-ai propus. Pierzi și timp, cheltui și bani și energie și rezultatul lasă de dorit. Deci, ca în orice profesie, de fapt, cred că cel mai important este să știi foarte bine ce trebuie să faci de la început și să respecți planul. Sigur că intervin modificări pe parcurs. Întotdeauna. Nu e nimic bătut în cuie sau strict, dar trebuie să știi dinainte ce trebuie să faci.
C.N.D.: Zugrăviți-l în câteva cuvinte pe Sergiu Nicolaescu.
S.C.: E un personaj complex și nu e ușor să-l caracterizezi. Nu e atât de simplu. Ce pot să spun că a fost regizorul român care a îmbinat talentul, deși mulți își puneau multe întrebări vis-à-vis de talentul lui, dar a îmbinat talentul cu o forță extraordinară de lucru, cu o capacitate de muncă formidabilă. Cred că nimeni nu o să mai poată să facă ce făcea Sergiu. De exemplu să coordoneze mii de soldați, căci în filmele lui chiar erau soldați pe toate câmpurile, pe dealurile de la Crucea unde am filmat Pentru patrie sau pe poligonul de la Cincu, unde am filmat Noi, cei din linia întîi. Nu o să mai fie niciodată un regizor în România care să poată să facă asta. Mai nou, nici nu mai e nevoie să facă, pentru că toate trupele alea nici nu mai există. Nu or să mai fie niciodată de-adevăratelea pe acolo, vor fi puse în computer. Se fac altfel toate poveștile astea acum. Dar nici nu știu cum să-l numesc de fapt pe Sergiu. Pot să spun că l-am iubit pentru că știam că mă apreciază. Cred că întotdeauna trebuie să existe această reciprocitate, pentru că altfel e foarte greu. Dușmanul îl iubești foarte greu. Chiar dacă Biblia zice așa, nu cred că reușim să ne iubim dușmanii.