Anul nou m-a prins departe de casă, în AmaWill, un loc străin, abia construit. Începeam cu emoție și entuziasm o nouă poveste. Am intrat în noul an cu dreptul și cu inima larg deschisă. M-am aruncat în el ca o nebună, cu un curaj pe care ți-l fac cadou vârsta, și maturitatea, și, poate, ambiția de a nu mai rata nimic. Nici locuri, nici oameni, nici stări, nici fericiri. Aveam nevoie să trăiesc la intensități cosmice iubirea, dăruind din mine tot ce sunt, așa cum sunt.
A fost un an în care am mâncat multe porții de spaghete carbonara gătite impecabil, un deliciu culinar care m-a emoționat până la lacrimi, care mi-a provocat orgasme culinare multiple. Un an care m-a plimbat prin toate cotloanele ființei mele, m-a scuturat, m-a bulversat, m-a provocat. Am experimentat tăcerile în toate formele ei, tăceri în care corpurile comunicau mai bine decât vorbele, atingerile erau mai clare decât cuvintele. Dar am avut parte și de tăceri care s-au transformat în roci, în frici și îndoieli. A fost un an în care am atins fericiri greu de imaginat, dar și tristeți care m-au ținut lipită de pământ. Un an în care am scris puțin, dar am trăit mult. Am râs cu tot sufletul meu, m-am jucat, am dăruit, am primit. Am iubit.
Am călătorit, am înotat goală sub clar de lună ca o fecioară care înoată pe ascuns noaptea; am învățat să mă scufund împrietenindu-mă cu valul, cu adâncul, ținându-mi respirația în piept. O altfel de tăcere. Un curaj de care nu știam că sunt capabilă, un curaj pe care doar încrederea totală într-un om mi-o poate da. Pentru că, nu-i așa?, dacă ai persona potrivită lângă tine, poți escalada munți, te poți arunca de pe stânci cu ochii închiși, fără nicio parașută.
2022 a fost un an în care băiatul meu a trăit, poate, cea mai bună perioadă din viața lui. Un an care l-a așezat, i-a dat sens, direcție, împlinire. I-a dat încredere. Și speranța că poate visa departe. Pentru mine, asta înseamnă fericire deplină.
A fost un an în care am mai aflat câte ceva despre mine, despre alții. Am aflat că am calități, dar și defecte. Am aflat că iubirea nu e îndrăgosteala aia cu fluturași în intestine, am aflat că iubirea începe la primul impas, la prima controversă, la felul în care ești capabil să treci de prima ceartă. Și de a doua, și de câte or mai fi. Iubirea se construiește în doi, de unul singur este imposibil, obosești. Am aflat că orgoliile distrug, și că nevoia de celălalt nimicește orice orgoliu. Am aflat că patul e locul în care inhibițiile n-au loc, unde se aprind dorințe fierbinți, dar pot să iasă din saltea și țurțuri care dor, care te îngheață. Am aflat că nevoia de iubire e esențială. Că uneori e facilă, alteori e luptă. Că uneori curge firesc, alteori se-mpiedică în propriul mers. Am aflat că îmi e greu cu mine, dar și mai greu mi-e fără mine. Am aflat că vreau să învăț să iubesc.
De fapt, nu am aflat absolut nimic. Știam toate astea de mult.
Anul trecut mi-am redecorat lumea, agățându-mi mesteceni pe pereți și emoții în carne. Am descoperit oameni, am legat prietenii. Am intervenit în viața unora, am schimbat destine. Pentru că viața este și despre asta, despre întâlniri care ne modifică, care schimbă ceva în noi, în alții. Un anotimp, o zi, o secundă în care universul face ca lucrurile să se întâmple exact în momentul oportun. Cineva spunea că nu contează ce ni se întâmplă, important e ce facem cu acea întâmplare.
Trebuie să recunosc că nu întotdeauna am știut ce să fac cu o întâmplare. Cumva, am așteptat să știe ea ce să facă cu mine. Sau, pur și simplu, m-am lăsat dusă de mână, fără să mă împotrivesc.
Pot să-mi fac tot felul de planuri, să-mi propun diferite lucruri, dar nu voi putea niciodată să-mi planific iubirea.
Îmi place să cred că iubirile au propriul lor timp care se întâmplă în clepsidre puse pe orizontală. Iar firicelele de nisip își văd de treaba lor, ticăind în ceasornice infinite de sticlă pe o altă planetă.
Pentru 2023 îmi doresc iubire. Că restul se rezolvă, se construiește, se trăiește.
