2022? Un an al incredibilului. Care, de fapt, nu mai e incredibil din moment ce năvălește zilnic peste noi, peste înțelegerea noastră, într-o dureroasă concretețe a Răului. Un Rău în care ardem în neputința de a-l ucide. Uniți, trebuie să-l ucidem! Pentru ca normalitatea trăirii să stăpânească din nou Pământul, pentru ca oamenii să devină din nou oameni. Verticali, generoși, empatici, capabili să admită că fiecărui individ i s-a programat o singură, unică viață. Care trebuie respectată. Trăită până în ultima ei zi.
2022 pentru mine? O continuă așteptare. A încetării războiului, cu semeție anunțat drept un blitzkrieg. A încetării circului exersat fără pic de rușine de guvernanții noștri. Orbi, surzi, neputând să-și înțeleagă statutul, să gândească, să făptuiască pentru noi, pentru țara asta a noastră de o magică frumusețe. Năpăstuită de inconștienta lor indiferență. De... Dar toate astea le suferiți și voi, așa că mai bine să ies din Așteptare și să-mi amintesc cum mi-am măsurat cele 365 de zile.
Prin martie, am publicat În pas de tarantella (proză scurtă - apărută în reviste - însoțită de un roman) la Editura ieșeană Semperviva. M-a bucurat realmente coperta cărții, semnată de fiul meu. Autor și al altor două coperți ale cărților mele - Aripi de cenușă (roman) și Popas romantic (versuri). Citând-o pe Ioana Pârvulescu, adevărat este că "pentru cei obișnuiți cu scrisul, nimic nu-i mai important decât libertatea unei zile de lucru și munca dintr-o zi liberă." Și când aceasta se ivea, ultima scriere, începută în tentă autobiografică, mai creștea cu câteva pagini. O carte scrisă pe sărite. Ca un șotron. Când voi ajunge (dacă voi ajunge) în rotundul final 9, voi mărturisi de ce mi-am echilibrat ani de zile prima săritură.
Nu-mi termin ziua fără câteva pagini citite (Din nefericire, obicei pierdut până și de cei din generația mea). În ultima vreme, din scriitori neștiuți încă. Din matematicianul Bogdan Suceavă, de pildă. Al cărui roman Avalon (editura Polirom), autobiografic sută la sută, îl recomand celor care doresc, visează să-și împlinească opțiunea profesională într-un cadru optim, aflat altundeva decât în împiedicatul nostru învățământ. Plecat în State pentru obținerea unui doctorat, B.S. s-a confruntat cu diferența enormă existentă între cele două sisteme de învățământ, de cercetare. Învingerea obstacolelor dure, a permanentei solicitări printr-o riguroasă disciplină s-a concretizat, după câțiva ani, în obținerea gradului de profesor la o renumită instituție de învățământ americană, California State University, Fuller. Activitatea didactică nu i-a răpit bucuria de a cerceta, de a fi creativ, de a explora noi relații în lumea matematicii. Ceea ce nu l-a împiedicat, admirabilă dualitate, să devină și un scriitor de succes, multipremiat, tradus în mai multe limbi. Un învingător în competiția acerbă a celor care reușesc să treacă peste abruptele, asprele condiționări ale adaptării la noul "acasă", altul decât cel al nașterii. Adică un emigrant fericit, cum singur recunoaște. Emigrant fericit fiind, dorul de țară, de Bucureștiul lui mult iubit îl iartă? Deloc. Cum poate fi tratată suferința? Amok-ul stârnit când se așteaptă mai puțin? Prin biciuirea unor amintiri deloc blânde. Eficacitatea soluției are de fapt sprijin psihologic, așa că poate fi încercată.
Ce mai aleg din raftul lecturilor? Pe imprevizibilul Horațiu Mălăele cu proze scurte strânse sub titlul O poveste cam ciudată. Artist dăruit de Dumnezeu cu hipnoticul dar scenic, grafician de o rară și concisă expresivitate, iată-l acum stăpânind și Cuvântul. Asemenea oameni ar trebui să trăiască cel puțin cei 130 de ani stabiliți de savanți. Pentru a le ajunge Timpul Dăruirii. De la cărticica lui de nici o sută de pagini, emoționantă în stranietatea și profunzimea sa, trec la Testamentul lui Abraham (Editura Litera) de Igor Bergler. Regizor, realizator TV, critic de film, specialist în marketing, doctor în Naratologie și Științe economice, visiting professor la diferite universități, scriitorul știe cum să-și vândă creația literară. Pe prima copertă scrie deasupra numelui său: "un nou bestseller al autorului cărții care a doborât toate recordurile, Biblia pierdută. Cele 728 de pagini ale Testamentului lui Abraham, scris în tramă polițistă (aventuri, metafizică și istorie înghesuindu-se într-o paradă a erudiției obositoare uneori pentru stăpânirea firului epic) susțin ideea perenității suverane a Cărții, a Bibliotecii. Întotdeauna existând oameni devotați, apărători ai cărților de eventuale pârjoluri impuse de vreo tragică meandră a istoriei. O lectură instructiv-agreabilă susținută de o impecabilă tehnică a suspansului.
Lectura anului a fost Quichotte (editura Polirom), un roman politic semnat de scânteietorul Salman Rushdie, impresionant prin magistrala tehnică literară cât și prin concretețea exemplificărilor oferite. Personajul principal, Quichotte, ca și alter ego-ul său, Autorul, atacă, nu cu halebarda Cavalerului Tristei Figuri, ci cu neiertătoarea sabie, ucigător ascuțită, a Cuvântului. Cine-i stă în cale? Dușmanii vieții noastre pe Pământ: puternica influență a mass mediei în gândirea oamenilor, ducând la degradarea ei, politica globală, alegeri fraudate, democrații șchioape, poluarea, migrația, inegalitatea tot mai inegală, corupția generalizată la scară planetară etc., etc. O luptă grea la care nu avem voie să renunțăm: "Să nu vorbim despre rasă sau clasă sau istorie sau orice altceva din lumea asta frumoasă și frântă, să nu ne certăm, să nu iubim, să nu încercăm să facem o lume mai bună pentru copiii noștri, pentru că totul se va duce de râpă odată cu mine? L'univers c'est moi?" Nu avem voie! Și scriitorul exemplifică personal, invitând clar la o reacție colectivă: "Nu vreau să admit că sălbaticii înving, că jungla - în care singura lege e legea junglei - câștigă teren. (...). Așa că mă dau cu capul de perete zi de zi încercând să fac ceva. Nereușind, mă dau într-o parte, lăsând locul meu liber tinerilor". Tineri care trebuie să înțeleagă că "Fără conștiință nu ești nici măcar un cimpanzeu autentic (...). Ești doar sclavul lipsei de scrupule, narcisismului, lipsei de onestitate, lăcomiei, intoleranței, violenței." Poate Quichotte, în sincera, nobila lui devoțiune, în dorința sa de a-și salva himerica iubită să schimbe ceva? Poate iubirea să ne facă din nou oameni?
Da, iubirea e imbatabila forță care animă omenia, care poate retrezi sentimente umane în ființe alunecate în smârcurile bestialei nevolnicii. E și ideea povestirii Câinele, scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt (în volumul Cei doi domni din Bruxelles, editura Humanitas). Evreul de 15 ani, ajuns la Auschwitz, învins de rigorile dezumanizării sistematice din lagăr, a torturii prin foame, frig, frică, incapabil să mai simtă vreo emoție, pulverizat de continua durere fizică, se regăsește într-o prietenoasă întâlnire cu un câine. După pierderea întregii familii, a lui însuși în negura supraviețuirii ca unic scop al clipelor trăite, un câine, la fel de înfometat, de înfrigurat ca el, îl readuce în normalitatea vieții de om. Credincioasa, necondiționata lui iubire îi retrezește sentimentele. Din nou poate să râdă, să plângă, să cânte. Redevine Om. Așa cum firesc ar fi să redevenim cu toții. Pentru că mulți dintre noi, statisticile vorbesc, au pierdut bucuria Trăitului între semeni. Refugiați în bula lor virtuală, nu mai simt, nu mai înțeleg, nu-i mai interesează aspra realitate a zilelor noastre.
Utopie ori ba, o minivacanță, o gură de aer, ar fi un salutar remediu. Într-o vacanță, oricât de mică, accesăm necunoscutul ivit în cale, hrănim sâmburele curiozității benefice. E simplu. Ne suim în mașină, dacă o avem, sau dacă suntem invitați cum am fost eu, și trecem o graniță. Cea care ne desparte de sora noastră de suferință Schengen, de pildă. Să vă povestesc.
Am pornit spre sud într-o dimineață de iulie. Cald, foarte cald. Vaslui, Bârlad, Târgu Bujor, drum de telenovelă: copaci tivind șosele, sate primenite, înverzite, curate, într-o vie cromatică. Înnoptăm la Brăila. Nu e Las Vegas, dar să știm și noi de ce a rămas în istorie. Existent pe o hartă catalană încă din secolul 14, orașul s-a dezvoltat spectaculos mai ales în secolul 19 și începutul secolului 20. Important port fluvio-maritim atunci, cu statut de porto-franco, se modernizează rapid: străzi pavate, luminate în noapte cu felinare mai întâi, apoi cu becuri, o grădină publică pe malul Dunării, tipografie, teatru, cazarmă, școală de fete, căi ferate, fabrici, tramvaie acționate electric, case, vile în alură europeană. Consultând și Sf. Wiki, pornim la bifat obiective. Căutăm disperate Fântâna cinetică, amplasată pe esplanada Dunării. Hazosul gipies încurcându-ne cu scurtături prin curțile brăilenilor, ne învârtim prin fața teatrului "Maria Filotti". Până când un polițist cu suflet și permis auto valid ne indică traseul potrivit. Dezamăgire: câteva jeturi lichide, jucându-și lent și pitic salturile spre cer. Incomparabile cu ale altor arteziene de pe mapamond netrecute în ghiduri turistice. Grăbim pasul spre Belvedere, grădina seculară a orașului, pentru a vizita Casa memorială Panait Istrati. Situată într-o latură a parcului. Este de fapt fosta casă a paznicului, ea găzduind obiecte personale rămase de la scriitor. Găsim ușa închisă, păzită de un cățel adormit în prag. Ieșim, admirăm Ceasul public din Piața Traian, construit la 1900 în stilul unui ceas de interior. Asemănător cu cel existent într-unul din parcurile Vienei.
Pășim agale, cu ochii agățați de clădirile ridicate la vreme de maximă opulență. Încerc senzația stranie că mă aflu în casa Domnișoarei Havisham din Marile speranțe, strălucirea lui "A fost odată" lent murind sub dese pânze de păianjen: fațade jupuite, ferestre, uși oarbe, ziduri zdrențuite. Indiferență criminală. Ca în atâtea alte localități ale neasemuitei noastre țări, clădiri importante, unele monumente cu impact istoric, aflate pe lista sacrosanctă a Patrimoniului, dispar ucise de un sistem care melanjează continuu un "original" capitalism, veșnic de tranziție, apărat de o legislație criminală. Nu înțeleg. Nu înțeleg de ce, nici după 33 de ani, guvernanții noștri (aleși, se pare, nu pentru a păstra, a construi, ci pentru a înmormânta țara și oamenii ei) nu învață absolut nimic din desele vizite în țări care știu cum să-și administreze avutul moștenit. Absurd mă întreb de ce nu există și astăzi în România un Kogălniceanu, un Carol I, o Regina Maria. Și, dacă ar exista, ar avea oare suficientă putere pentru a ne salva? Întrebări fără de răspuns, o știm cu toții, dar ni le tot punem în speranța că miracolul reînvierii se va întâmpla.
Mergem mai departe. Dunăre, bac, graniță, Bulgaria, Balcic. Loc de mediteraneană frumusețe, ales nu numai de pictori și scriitori români în interbelic, ci și de mult devotata noastră Regina Maria. Pentru clipe de liniște, de scris, poate de întrețesut noi căi de deplină recunoaștere europeană a României Mari. Primul drum, firește, la castelul ei. (O vilă aruncată-n țărm de mare, dacă scormonitoarea comparație cheamă imaginea grandorii Castelului Hohenzollern-ilor, din valea Dunării, în Baden-Württemberg, ridicat de strămoșii regelui Ferdinand) Din nefericire, comuniștii bulgari au împrăștiat mobilele și celelalte lucruri ale casei. Alese cu grijă de regină în câțiva ani, constituiau parte din fascinantul ei portret. Păcat. În schimb, ne-a bucurat grădina de trandafiri, excelent întreținută, în respectul aranjamentului stabilit de ea. Deseori se fotografia aici, îmbrăcată într-unul dintre dragele ei costume naționale românești. Privind necuprinderea valurilor.
Trecând și prin Grădina Botanică, colecția de cactuși uriași mi-a transmis un gând ucigaș: dacă Putin ar fi încercuit de o astfel de armată, scăpare nu ar avea și un răgaz al păcii am respira cu toții. Ciudat gând. În genere sunt o ființă pașnică... Poate a fost și efectul arșiței.
Care, spre seară, s-a îmblânzit, noi tăifăsuind în balconul din care verdele cenușiu al apei unduia în oranjul cerului. O gură de ceai, pleoape întredeschise și primejdios pe valuri te legeni. Întinzi mâna, atingi, culegi aurul apei, aștepți luna să răsară și barca lin să oprească. Încă un strop din ceaiul rămas. O boare de frig te alungă în cameră. Marea te însoțește, se zbuciumă tot mai întunecată, valuri înalte se sparg dantelă în malul abrupt. Cerul e negru acum, doar licărul stelelor șterge spaima clipei. Necazuri, dureri fără de leac? Imposibilitatea de a te simți din nou curat în fața lui Dumnezeu? În fața ta? Te-arunci în adânc de gheață, răsuflarea să-ți taie, să nu mai vrei și totuși să mori. În valuri înălțate sub balconul de vrajă.
Gânduri de noapte. Dimineața e Varna cu nisipurile ei de aur. Căldură toridă ca și ieri. Iar aerul condiționat al mașinii a hotărât să-și dea definitiv duhul. Nu-i nimc, suntem în vacanță, nimic nu ne fură buna dispoziție. Admirăm bulevarde largi, bunăvoința oamenilor. După ce cu greu scăpăm de insistența unui tânăr ultrabronzat de a ne schimba, avantajos, leii în leva, intrăm într-o biserică, un așezământ ortodox dotat cu bănci, asemeni celor catolice. După ce interiorul răcoros ne ajută să privim picturi, statuete, detalii ornamentale, ieșim, grăbim pașii spre parcare. Catastrofă: roata din spate blocată! În preajmă, doi tineri savurau înghețata amiezii. Rugați să ne ajute, să intermedieze of-ul nostru din engleză în bulgară cu tehnicianul salvator, au surâs amuzați și, prompți, și-au folosit cunoștințele și telefonul. După care au aruncat la coș înghețatele neterminate. Zâmbete, mulțumiri, mâini fâl fâl și înapoi la Balcic.
Următoarea zi: Capul Caliacra, unde încă dacii au ridicat o cetate, numită apoi de greci Kali Akra. Asediată prin secolul 14 de turci, își schimbă mereu stăpânul, frumusețea locului rămânând aceeași. Soarele nu iartă. Îmi acopăr brațele cu o pânză ușoară, urcăm, urcăm, ajungem între cer și mare. Ne-așezăm pe banca din margine de faleză. Dedesubt, stâncă drept tăiată până în dans de valuri. Dantelându-și spuma în solzi sparți în smaraldul translucid al apelor. Pierduți apoi în largul argintat. Pentru a face loc altor valuri. Feeric. După ce vizităm și muzeul, ne oprim, la întoarcere, să alegem suveniruri. Printre magneți, ii, rochii, șaluri, cosmetice aromate trandafir, baloane, linguri de lemn etc., le știți dvs., câteva căni, nu puține, ne sar în ochi. Au chipul lui Putin militar, dar și în costum, al lui Ceașcă, Lenin, Che Guevara, Băsescu, Iohannis. Parcă pe al lui Iliescu nu l-am zărit. Vânzători perspicace: dă-i fiecăruia ce-și dorește, să-și bea omul ceaiul cu chipul adorat în fața ochilor.
Minunile țin clipe. Minivacanța se ascunde în galeria smartphone-ului. Gata, ne întoarcem. Înainte de a intra în vama bulgară, cumpărăm de la o tonetă de-alături roșii (cu gustul roșiilor românești înainte de căpșuniadă), pepeni parfumați și dulci, ardei cu gust de ardei adevărat, smochine de mărimea unor pere tomnatice. Din plicticoasa autostradă a Soarelui vom ajunge sigur la un popas. Oare cantalupul își va onora aroma chemătoare? O știre ne împiedică să aflăm: după o oră de la trecerea noastră, o mașină în viteză excesivă a sărit peste parapetul autostrăzii tamponând o mașină venită din sens opus. Circulație întreruptă. Arșiță. Cel de Sus ne ocrotește.
Escală la Galați, oraș aerisit, cu bulevarde străjuite de blocuri (10-12 etaje), ale căror fațade diferit decorate sparg monotonia liniilor drepte. Oferind, în același timp, o punte caselor / vilelor de patrimoniu renovate, presărate din loc în loc. Ne cazăm într-un hotel destinat exclusiv, înainte de 1990, tovarășilor decizionali ai vremii. Avem balcon din care privim firul leneș al apei rupt de lenta înaintare spre port a câtorva barje. Cafeaua din cești se răcește, privirea cu greu părăsește Dunărea. S-a înserat și e sâmbătă. Privim faleza de sus: om lângă om. Oraș viu. Sau normalitate de week-end.
Duminică, spre casă. Numărați stropi de ploaie peste câmpuri calcinate de floarea soarelui, hectare întregi pierdute la loteria naturii. Ciudățenii comunale: aflat la o apreciabilă distanță de ultimele case, un loc de joacă pentru copii, cu mobilierul aferent în perfectă, neatinsă probabil, stare, amenajat de Primăria localității Rateșu Cuza. Loc de joacă mărginit de o cale ferată! Încă o absurdă făptuire a unui primar dornic să câștige voturi pentru următoarea legislatură sau grăbit să-și cheltuie bugetul anual. Mai pun o retorică întrebare: nu-i poate opri nimeni să arunce pe apa sâmbetei Bani Împrumutați pe mulții tăietori de panglici tricolore care ronțăie / hăpăie bugetul țării? Cu stupizenie megalomană, agresivă, păguboasă mai cu seamă.
Închid ochii. Să-mi aduc sub pleoape un alt capăt de lume. La care pot ajunge cu tainica mea dronă, nu, nu israeliană, ci una sefistă. Comandată de îndată ce ni s-a comunicat, cu surle și trompete, că pensiile, ca și salariile minime, vor crește într-atât că nu ne vom putea odihni de grija banilor primiți. (Oare cum dormi când primești, lunar, 41.000 de lei, iar prietenul tatălui tău, după 45 de ani de trudă într-o uzină, primește trei mii și câteva sute?) Gata, am terminat, vreau meleaguri spectaculoase, vreau vacanța ideală. Cea a cunoașterii logodită cu starea de benefică uitare a problemelor de înnegurat fruntea, mintea, sufletul în cele 365 de zile rămase în urmă. Așadar, încotro?
La Termele de Saturnia din iubita Toscana. Să scap de căldura lipicioasă în cristalinele ape revărsate din cascada aflată în spatele clădirii administrative. Strălucesc în soare, îmblânzind în gingașul lor joc asprimea pietrelor pe care, aproape fericită, talpa mea calcă. Apoi mă las uimită de arborele uriaș din Agrigento. Format din îngemănarea mai multor trunchiuri crescute drept în fața Templului Concordiei. Ridicat prin secolul 5 î.Hr., în eleganta simplitate a doricului, a devenit basilică creștină prin secolul 6. Se scaldă într-o lumină pătrunzătoare, în timp ce eu înfrunt haine înmuiate de nesuferită abundență sudorifică (Ah, aerul condiționat!, îmi amintesc. Dar nu sunt în Italia?).
Răcoare, vreau răcoare! Să mă înfășoare în oxigenate văluri. Unde să mă îndrept? Să virez spre nord-vest. Gata, cobor în fermecătoarea Insulă Skye, cea mai întinsă din arhipelagul Hebridelor scoțiene. Stânci, dealuri în forme neobișnuite, fermecătoare castele, ruinate sau nu, același misterios halou te-atrage, lacuri. În care cenușiul cerului se reflectă cuminte, să echilibreze malul împestrițat de clădiri în culori vesele. Un localnic îmi îndreaptă pașii spre Eilean Donan. Unde, cine altcineva decât Misterul poate fi majordomul sumbrului castel? Sper că voi întâlni o fantomă dispusă să-mi istorisească iubiri de legendă, tumultuoase vieți trecute între reci ziduri. Da, da, nu vă mint, într-o sală imensă, dintr-o arcadă, s-a desprins deodată o prințesă.Voia repede să știe de unde vin, ce caut în castelul tatălui ei, cine-i trubadurul ce-mi cântă la fereastră, mă rog, nimicuri. Uitată de obligatoriul măritiș într-o harnică limbuție, voia să afle de la mine totul, nicidecum să-mi povestească scurta ei existență în falnicul castel. Noroc de noul grup de turiști, mă pierd printre ei și scap de mărturisiri. Că nu pentru asta venisem. Urc, cobor scări înguste, dolofanul domn din fața mea oftează des, la lumină blugii lui vor arbora ultima modă, cea zdrențuită, într-atât de anevoie se strecoară printre ascuțite colțuri. Alerg pe podul medieval ce leagă castelul de uscat, cât mai grabnic să-mi înseninez ochii în Fairy Pools. Un labirint de bazine, ale căror ape coboară din munți într-o ploaie de cascade. Între dealuri verzi pândesc spiriduși jucăuși, troli primejdioși. Zânele vor veni, ca oriunde pe Pământ, la vreme de târzie noapte. Nu le pot întâlni. Să mai rămân o clipă, poate-i zăresc pe Aos sith. Și dacă mă prind într-o farsă, după cum le e obiceiul? Mai bine plec.
Un oftat teatral și mă desprind din magia imaginilor pentru a urca spre Trotternish Old Man of Storr, o formațiune de stânci năucitor lipite, cu ascuțite vârfuri rănind cerul. Privindu-le, simt teama irațională a singurătății de început de lume. Stâncile sunt o deosebită atracție turistică, dar în gât se strânge nodul spaimei. Singurătatea, numai ea aduce iraționala teamă. Nici o clipă nu mai întârzii. Scot harta, caut Fairy Glen, punct energetic de maximă putere, precizează ghidul. Înconjurată de dealuri în pante cu mică înclinare, valea mă cheamă în magica ei spirală verde. Îmi va dărui din miraculoasa ei energie? La fel de puternică ca cea încercată la Sarmizegetusa noastră?
Energie pentru încă un an de trăit pe Pământ, îmi promit optimistă, energia necesară dificilului autobiografic început în 2022, anul așteptărilor. Al trezirii tuturor, poate, la realitatea lumii de azi, văzută prin limpedea lentilă a lui Salman Rushdie: "... pentru unii dintre noi, lumea a încetat să mai aibă o noimă. Orice e posibil. Aici poate deveni acolo, atunci poate deveni acum, sus poate deveni jos, adevărul poate deveni minciună. Toate sunt în derapaj continuu și n-ai nimic de care să te agăți." Așteptăm să ne agațe mâna disperată creanga salvatoare sau o căutăm clipă de clipă în Timpul rămas?
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)