2022 sau formele speranței

Am un teanc de carnete și agende care încep, fiecare, cu câte o dată scrisă mare, citeț și subliniată gros zi.lună.an. Atunci, pe pagini întregi, am refulat tot ce mă preocupa, încurca și bucura și le-am promis că sunt the one, acum chiar voi începe să scriu un jurnal, unul care va afla tot, căruia îi voi încredința toate secretele, toate gândurile, nimic nu le voi ascunde, iar ele mi-au dat crezare fără o urmă de îndoială. Și în 2022 am început un asemenea jurnal. O parte din ele habar n-am pe unde sunt, iar pe cele peste care mai dau din când în când nici nu îndrăznesc să le mai deschid. Îmi e rușine de ele, de minciuna mea, de ce am scris acolo, parcă sper că ne vom preface că nu ne cunoaștem și ne vedem de viețile noastre. De fapt, de mine îmi e rușine, și că mă feresc de mine în scris sau de ce trăiesc în sinea mea nu e mare diferență.

La începutul anului am învățat să mă dau pe snowboard. Stau în Cluj de 7 ani, dar nu m-am aventurat prin munții din zonă și de mult timp am vrut să învăț să mă dau pe placă. Am tot amânat acest moment, ba nu era "momentul potrivit", ba nu aveam cu cine să merg, ba că e prea scump, trecea iarna și nu îmi dădeam seama; era teama că poate nu o să mă descurc. Evident, în final s-a dovedit a fi una din cele mai faine experiențe ale anului și că nu era așa mare scofală până la urmă.

Am tendința să stau într-o bulă confortabilă care, negreșit, mă face să mă simt claustrofob, iar după un timp încep să disper după experiențe noi. De obicei, nu îmi dau seama până nu e prea târziu, atunci când începe să devină prea mare tensiunea.

Am călătorit mai mult anul acesta. În martie am fost în Bruxelles. Printre cartofii prăjiți și glumele despre francezi, urât oraș. Poate contează și ce așteptări și gusturi ai, pe ale mele nu le-a satisfăcut. O zi am fost și în Antwerp, la o oră distanță cu autocarul, iar acolo m-am simțit mai în largul meu și am băut unul din cele mai bune bubble tea și avea capac cu urechi de pisică. Am mers singur, să văd cum e să călătorești solo. Problema e că te iei pe tine oriunde mergi și riști să fii în cel mai prost anturaj dacă nu te cunoști. Mai ales dacă îți e, oricum, un pic frică de oameni.


În iulie am mers în Napoli. Îmi plac căldura, soarele, apa de mare și zilele lungi de vară. Nu sunt prieten cu iernile, simt că după căderea nopții nu mai am nicio motivație să fac nimic și prefer să mă trezesc de la primele ore ale dimineții ca să funcționez normal. Am bătut kilometri întregi la pas prin tot orașul, am mâncat pizza cu furculiță și cuțit, am fost certați că nu purtăm mască în metrou și am văzut un Caravaggio original. Am tendința să îmi sabotez relațiile de prietenie și mă comport de parcă aș fi singur pe lume, eu împotriva tuturor, și dacă aș fi ținut-o tot așa, călătoria aceasta nu ar mai avut loc.


2022 a fost și al 5-lea an consecutiv în care am bifat Electric și Untold. Nu duc o viață sedentară, alternez între facultate și muncă, pe care tot timpul încerc să le împac cu viața personală, dar din când în când tot mă ia cabin fever, așa cum am zis și mai devreme. Am nevoie să mă mișc, să obosesc, să fiu provocat. Din fericire, un antidot (temporar) îl reprezintă festivalurile din vară, unde am norocul să lucrez cu unii din cei mai dragi oameni din viața mea și alături de care mi-am creat cele mai frumoase amintiri. Pentru câteva luni simt că dobândesc forțe noi și mă împac mai bine cu ritmul lent al vieții de zi cu zi, dar știu că niciodată nu e suficient.


În septembrie a murit tata.
2022 și toate formele speranței. Se spune că de ce ți-e frică nu scapi. Mie îmi era frică de cancer și să nu moară tata.
Laitmotivul lui 2022 a fost speranța. Avem impresia că suntem invincibili și nemuritori, atât noi, cât și cei din jurul nostru. O să fim veșnic împreună și nouă, fix nouă, nu ni se poate întâmpla nimic rău.
Este un sentiment bizar să ții doliu pentru un om care e încă în viață. Abia începusem să ne cunoaștem mai bine, să îl cunosc pe el mai bine. Nu am avut cea mai bună relație în trecut, dar de câțiva ani ajunsesem să fim din nou apropiați, iar dintr-o dată îl pierdeam. 2022 a fost un vis urât în care ne trezeam zi de zi, dar mergeam la muncă, ne deparazitam pisicile, marțea era zi de gunoi, ne întrebam ce mâncăm azi și speram în neînchipuite moduri, speram că fiecare mică victorie va însemna ceva în lungul șir de înfrângeri monumentale și ne vom trezi iar viața va reveni la cum era înainte. Răul nu vine niciodată singur, dar binele este mai solitar. Este de necrezut cum ajungi să simți că totul se prăbușește în jurul tău, dar viața nu se oprește nici măcar o clipită, o pauză, o doleanță, nu ține cont de ce vrei tu și când trebuie să fie rău, atunci rău o să fie. Dar și ce frumos e când, pentru o clipă, învingi.

2022 m-a pus în fața faptului că pot să dau tot ce am mai bun din mine și să pierd.
Nimic nu mai e la fel de atunci, evident, și, la multe luni după, încă nu m-am obișnuit pe deplin cu absența lui. Îmi e dor de el și nu mai are cine să răspundă la telefon. Unele zile sunt mai ușoare, altele crunte și totul merge prost atunci. Mă consolez cu faptul că fiecare mică victorie a însemnat ceva, în final. Am făcut tot ce ne-a fost cu putință și sunt împăcat cu faptul că am mai avut șansa să petrec un pic de timp cu el și nu a rămas nimic nespus. Trecutul nu îl regret, cu el am făcut pace, ce regret este ceea nu mai e dat să fie.

2022 a fost cel mai greu an. M-a obosit și a lăsat în mine o gaură de mărimea unui abis în jurul căreia am responsabilitatea să-mi construiesc viața de acum încolo, pe care o voi clădi cu sfidare față de amărăciunea care a fost acest an. Cu toate cele întâmplate, am dobândit o nouă dimensiune de încredere în forțele mele proprii și o mai bună claritate cu privire la mine. Nu mai am tragerea să mă mai consum pentru lucruri și probleme cum o făceam înainte. Am început să am mai multă răbdare cu mine, să îmi acord atenția necesară și să pun mai mult preț pe liniștea și pacea mea. Nu mă mai lamentez pe seama trecutului și mi-am întors privirea spre momentul prezent și spre cum vreau să arate viitorul meu, mă concentrez pe obiectivele mele, să îi prețuiesc pe oamenii din viața mea și să fiu mai blând cu mine. Poate să sune bizar, poate că romantizez puțin, dar mă simt de parcă am ieșit dintr-o ceață densă iar acum pot să văd mai departe de o lungime de braț în fața mea. Speranța a rămas. Continui să cred vehement că există bine dincolo de tot acest rău și că există un final fericit.

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)