Nu prea știam cum și de ce să mă apuc: dintr-o dată a trebuit să mă opresc din tot ce făceam din cauza acestui eveniment nefericit și învățam să-i fac față. În prima fază mi se părea că totul s-a sfârșit. Îmi puneam tot felul de întrebări: despre ce e vorba, ce se întâmplă, asta e tot sau mai există și altceva? Cât de mult durează și cum să trec peste durere. Mă plimbam destul de mult, vedeam filme non stop și realizam că sunt în depresie. Nu o negam deloc, dar nici nu voiam să apelez la psiho... ceva, psiho-pupu i-aș numi, dar nu știu dacă asta e denumirea corectă, pentru că nu cred în terapii. Știu că un terapeut, sau ce e, te ascultă, te ajută să treci peste și etc. Eu nu cred. Cred că trebuie să treci pur și simplu, să ai niște prieteni care să te asculte fără să te judece și să nu rămâi acolo. Așa am fost crescută: să-mi găsesc întotdeauna puterea să mă ridic și să o iau de la capăt. Așa că am ales să văd filme și să merg la teatru. Mai făcusem o terapie cu teatru în urmă cu 15 ani și a funcționat. Acela a fost și momentul în care am ales să fac teatru. Nu, nu să joc, ci să trec la statutul de spectator avizat și să îmi fac prieteni noi. Altă lume, alt început, alți oameni care mi-au dat acum puterea să trec peste nefericitul eveniment.
Astfel, eram într-un soi de ménage à trois: depresia, eu și teatrul. Locuiam împreună, era o relație destul de intensă, prea boemă pentru mine, și destul de periculoasă pentru că eram conștientă de fragilitatea ei și a vieții, în general. Așa cum teatrul mă salvase în urmă cu 15 ani, am ales și de data aceasta să aloc timp cât mai multor spectacole. Am văzut unele foarte bune, iar altele destul de pretențioase: chestii comerciale care pretind a fi artă, dar erau în minoritate. Am renunțat ușor, ușor la cinematografia clasică europeană, mă tot gândeam și răzgândeam și eram puțin (mai) mult confuză. Teatrul era de fapt paradisul meu și nu știam cum să ajung din nou la el, pentru că inima are motivele ei atunci când alege. Voiam să ies din confortul acelei conviețuiri în trei, dar se întâmpla exact ca în filmul lui Luis Buñuel, El angel exterminador / The Exterminating Angel (1962) nu puteam să plec. Ceva mă oprea. Încercam și nu era posibil.
Am văzut de două ori Paracliserul (Teatrul Dramaturgilor Români, regia Marcel Țop) cu Claudiu Bleonț cel minunat. Eram în căutarea a ceva, nici eu nu știu ce, dar mă regăseam în textul lui Marin Sorescu. Tot de două ori am văzut și performance-ul despre prietenie, Dual - un performance despre prietenie (Teatrelli, concept Leta Popescu și Bogdan Spătaru) care, așa cum scriam la un moment dat, m-a făcut praf și încercam să mă recompun. O nebunie îngrozitoare și perfectă. Un performance în detaliu, cu tensiuni greu de tradus în cuvinte, într-un timp suspendat, cu trei protagoniști și o poveste. Și eu cu ei. În aceeași poveste. Dar teatrul nu merge niciodată singur. E nevoie de un prieten. Așa că am ales Doi într-un butoi (Asociația Hearth, regia Florin Liță) pentru reconectarea cu una dintre cele mai bune actrițe, și prietenă dragă, Florina Gleznea, cea care a reușit să transforme o temă deloc confortabilă - aceea a singurătății și a morții, într-un comic inofensiv. De la ea am luat puterea să merg mai departe și să evadez în Mexic, în Cancún (Teatrul Nottara, regia Felix Alexa). Am râs. Am avut emoții și mi-am pus aceeași întrebare din piesă: ce-ar fi fost dacă în urmă cu 25 de ani alegeam alt drum? Poate aș fi trăit în Exil? (Teatrul Național București, regia Alexandra Badea) - un spectacol despre mame, fiice și relații. Mi-au dat lacrimile de câteva ori, dar l-am dus până la capăt. Am rămas agățată de povestea din Cancún și mă gândeam ce-ar fi fost dacă aș fi fost unul dintre Noi, copiii cu aripi (unteatru, regia Mariana Cămărășan) povestea despre visuri, iubiri și fragilitatea copiilor. Unde aș fi ajuns?
Timpul se scurgea asemenea unei clepsidre cu susul în jos. Era deja luna mai, iar pe 19 era ziua mamei mele. Mi-am ales un cadou special de ziua ei: Festivalul Internațional Shakespeare, Craiova, ediția a 13-a. M-am dus, e-adevărat, pentru niște producții, pentru bucuria întâlnirii cu oameni dragi pe care nu-i văzusem demult și în general pentru atmosfera convivială. Am sărbătorit-o pe mama în prima seară de festival cu un cuplu extraordinar, prieteni de-ai mei cu care am curajul să plâng, într-un restaurant în care am băut bere, printre altele. Da, am și mâncat, dar berea era mai importantă. Cum îmi place să văd de două ori un spectacol, m-am bucurat de 887 scris, regizat și interpretat de Robert Lepage pentru că o parte din mine își dorea să se întoarcă în blocul copilăriei, alături de părinți, dar și de (The Tiger Lillies Perform) Hamlet (Compania Tiger Lillies și Teatrul Republique, Copenhaga, regia Martin Tulinius). M-au bucurat enorm studenții din distribuția spectacolului Doamnele lui Shakespeare (Teatrul Național Craiova, regia Alexandru Boureanu) care s-a jucat în spații neconvenționale și ori de câte ori ieșeam să mă plimb îi găseam repetând în câte-o parcare, pe lângă teatru etc. Este foarte adevărat că o minune ține 3 zile, dar la mine a ținut 11.
M-am întors în București mai încrezătoare cu gândul să-mi continui doctoratul, să mă apuc de scris și să mă bucur de viață. La fix pentru că se juca un spectacol, o producție a programului 9G, despre prietenie. Era momentul pentru încă o călătorie, de data aceasta în Argentina. Extraordinară viață (Teatrul Național București, regia Teodora Petre) cu care am empatizat, explorează memorabil două existențe obișnuite: cea a unei prietenii eterne, a încercărilor și necazurilor vieții și cea a loialității. După acesta am simțit nevoia să evadez într-un spațiu bacovian. Am ales Bacău Fest Monodrame. Nu merg la festivaluri ca să stau pe banii teatrelor sau ca să mănânc gratis, cum de multe ori am auzit. Pișcotari li se zice. Un festival este un prilej de bucurie, de întâlniri și de descoperirea unor noi producții, a tinerilor dramaturgi talentați - în cazul de față Teodora Savu, pentru care plătești cu timpul pe care îl acorzi. Iar dacă reușești să-i faci și pe alții să se bucure de momentele pe care alegi să le împărtășești, atunci este un câștig dublu: pentru tine că ai putere să faci asta, dar, mai ales pentru teatrul respectiv că-i aduci (alt) public.
Anul nu se putea încheia fără o premieră de ziua mea, pentru că demult îmi doream asta, la teatrul pe care îl iubesc și nu e din București. E vorba despre Alegerea (Teatrul Național Craiova, regia Alexandru Boureanu). Funny a fost pentru că tot anul a fost vorba despre alegeri și iată că pe 18 noiembrie anul meu se încheia cu un spectacol-metaforă - pe textul Majestăților Lor Regele Mihai I și Regina Ana, scris în 1960 - în prezența Alteței Sale Regale, Principesa Sofia. Ziua mea, de care m-am bucurat din plin se încheia cu o seară magică, regală. Aparent era și final de an teatral, dar cum o bucurie nu vine niciodată singură, chiar pe 1 Decembrie am zburat, la propriu, să văd o comedie, într-o cheie a teatrului absurd, gen ionescian, bine făcută, la Teatrul Național Timișoara (Conul Leonida față cu reacțiunea), despre care am scris recent aici.
Dar nimic nu ar fi fost posibil din toate cele de mai sus și nici despărțirea mea de depresie, fără un cuplu și minunea lui de copil - iubitul meu declarat -, cei care mă fac să uit de tot și de toate atunci când ne vedem și cărora le sunt enorm de recunoscătoare. Nu doar acum. Mereu. M-au acceptat și încurajat, m-au înțeles exact așa cum sunt: cu sau fără lacrimi, cu chef de o bere, de viață (sau fără), cu îmbrățișări și iubire necondiționată. A, avem și un câine pe care îl cheamă Scandal. Nu mai comentez numele. Sunt minunați, iar totul e mai mult ca perfect.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)