În memoria lui Răzvan Theodorescu

Îl cunoșteam și eu, ca toată lumea arhitecților, pe profesorul Răzvan Theodorescu, ca fiind numele din spatele Teleenciclopediei, dar, mai ales, ca fiind unul dintre prea puținii care au semnat o scrisoare de protest, alături de Grigore Ionescu, împotriva demolării Mănăstirii Văcăreștilor și, în genere, a patrimoniului arhitectural distrus de Ceaușescu. Un unghi de abordare a lucrurilor pe care nu l-a trădat nici după aceea, de curând a scris și a vituperat public dinaintea modificărilor aduse imobilului Bazaltin, al lui Marcel Iancu, de către "proprietarii" săi ruși și, se înțelege, de către arhitectul care a semnat proiectul.

L-am revăzut la o conferință despre București organizată prin 2006 sau 2007 de către Colegiul Noua Europă, al profesorului Andrei Pleșu, unde a vorbit liber, limpede și informat despre subiect preț de mai bine de o oră. Nu l-am reîntâlnit decât abia în 2013, când, printr-o fericită circumstanță, am început să colaborăm în elaborarea unor expoziții care au fost itinerate prin lume. Am fost la Rabat cu una dintre ele. Cu acest prilej, am dus discuții îndelungi asupra unor subiecte deopotrivă contemporane și vechi, unde se simțea la fel de acasă.

Cele mai semnificative, pentru mine, au fost cele despre arhitectura și arta cantacuzin-brâncovenească, dar și cele privitoare la arhitectura interbelică, mai cu seamă din timpul domniei lui Carol II, pe care îl admira ca voievod al culturii naționale, deși nu era deloc un regalist. După moartea lui Brâncoveanu, a persistat o atmosferă apăsătoare, spunea regretatul academician, reflectată de o anume predominanță a temelor apocaliptice în arta bisericilor construite după 1714 (am făcut atunci, la tricentenarul morții, în 2014, o foarte bine documentată expoziție pentru care ne-a dat un studiu foarte detaliat privitor la ctitoriile Brâncoveanului).

Despre regalitate, prin 2016, am comentat chiar legătura cu Brâncoveanu a dinastiei, dânsul aducându-ne în atenție, spre pildă, cererea Regelui Carol II către Doicescu de a face reprezentarea, prin pavilionul regal și Casa Românească, a țării ca la Hurezi. Plus alte, nenumărate, momente de istorie proprie, legate de episoade cât a fost obligat să lucreze pe șantierul blocurilor de la Sala Palatului (episod evocat recent și în prezentarea expoziției academicianului prof.dr.arh. Romeo Belea, de la finele anului 2022). Cartea de memorii nu le surprinde pe toate.

L-am văzut și vesel, euforic, povestind cu gestica aferentă episoade proprii din perioada ministeriatului de la cultură (2000-2004), dar și implodat, la înmormântarea fiului său. Îi păstrez recunoștință și pentru chemarea în Academie, pe care nu a mai apucat să o ducă prin furcile caudine ale diferitelor aprobări, dar și pentru că, împreună cu profesorul Belea, colegul dumisale de secție în academie, au făcut posibilă acordarea premiului Duiliu Marcu pentru arhitectură catedralei arhiepiscopale cu necropolă regală, de la Curtea de Argeș, în 2017, cu fix o zi înainte de înmormântarea regelui. Chiar domnia sa mi-a înmânat premiul. Ulterior, am discutat pe îndelete despre neo-bizantinism, mai ales în declinația sa interbelică.

Știu că i se impută perioada de la TVR și prietenia cu Ion Iliescu, nedezmințită vreodată. Pentru mine, exemplul de rectitudine profesională în favoarea salvării monumentelor, dat înainte de 1989, cântărește suficient de mult încât să nu îl explic pe profesorul Răzvan Theodorescu doar prin prisma activității d-sale politice. Într-o singură circumstanță am fost tustrei în același platou de televiziune, când se discuta despre memorialul lui 1989 din Piața Palatului Regal / Revoluției. Aș vrea să revăd emisiunea aceea, a lui Dragoș Bucurenci. Ce știu sigur este că, ulterior, domnul academician mi-a povestit de-a fir a păr toate micile istorii dindărătul alegerii (de către Ion Iliescu personal) a proiectului câștigător. Și, totuși, am scris textul în care am dezvoltat pe larg poziția pe care am menționat-o pe scurt - și intimidat de... colegii de platou - atunci.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească pe eminentul profesor Răzvan Theodorescu. Eu, unul, îl regret sincer și îmi vor lipsi discuțiile de asemenea altitudine precum cele pe care am fost norocos să le am cu domnia sa. Ultima dată l-am întâlnit la conferința de la Operă a dlui Mircea Dumitru, prieten comun. A venit cu troleul și, de acolo (eu venisem pe jos, de la facultate), m-a luat de braț și am mers foarte încet până la operă. Am discutat despre căminul studențesc de lângă, despre opera din Baku, model pentru cea făcută de Doicescu. Sub portic ne-am despărțit, urmând să discutăm despre admiterea mea printre... nemuritorii de la Academie. Și, când colo...