Cătălin Babliuc: Dacă nu joc în Shakespeare sau Beckett nu înseamnă că-i dispreţuiesc

S-a născut pe 29 martie 1983 şi e absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie. Joacă în Edmond la Teatrul de Comedie, în Cum gîndeşte Amyla Mic şi în Richard III se interzice la Bulandra (ultimele două, în regia Cătălinei Buzoianu). Altminteri, mai face film şi a dansat în Duetele shakespeariene ale Roxanei Colceag. Seamănă flagrant cu Rolando Matsangos, cu care joacă acelaşi rol (în dublă distribuţie) la Teatrul Mic.

Cătălin Babliuc a participat la Gala Tînărului Actor de la Mangalia cu un text al lui Cristian Neagoe, Fres, care-a suscitat protestele unora dintre cei prezenţi (critici şi directori de teatru) din cauza cuvintelor urîte în care abundă. Cu toate acestea, revista Observator cultural şi Teatrul Imposibil din Cluj au decis să-i acorde lui Cătălin Babliuc un premiu, într-o secţiune paralelă premiilor oficiale ale Galei, pentru alegerea textului lui Cristian Neagoe şi pentru excelenta formulă a interpretării acestui text. Iar acest premiu îl vom da şi la anul, cît timp va fi vorba de dramaturgia contemporană...


Iulia Popovici: Poţi să ne faci, pentru încălzire, o scurtă bio-bibliografie a personajului Cătălin Babliuc, actor?
Cătălin Babliuc: Eram printr-a noua şi m-am înscris în trupa de teatru. Mi-a plăcut foarte mult şi m-am decis să dau la teatru, am făcut pregătire cu Ion Sapdaru şi-am intrat la facultate la Cluj. În anul II m-am transferat la Bucureşti. Am terminat la clasa lui Gelu Colceag, în 2005. Am lucrat cu Marius Gâlea, cu Valeria Sitaru, cu Ioan Ionescu. Licenţa mi-am dat-o cu Uşile închise, făcut de domnul Colceag.

La sfîrşitul anului doi, am fost la un festival la Sinaia, unde aveam de prezentat, în cîte-o jumătate de oră, Cehov şi Lope de Vega; puteam să facem cum voiam noi, cîteva scene, un act întreg, sau... tot. Iar Pescăruşul l-am făcut în întregime, plecînd de la ultima scenă, între Nina şi Treplev, cu flash-back-uri în celelalte acte (eu jucam Trigorin). Cu spectacolul ăsta am fost în Mexic, unde m-a văzut Cătălina Buzoianu (mă văzuse şi la Sinaia, într-o improvizaţie la un workshop), şi m-a luat să joc în Cum gîndeşte Amy.

Am făcut pe urmă un spectacol la Comedie, iniţial în programul Comedia ţine la tine(ri), cu Edmond de David Mamet (în regia lui Marcel Ţop), şi am lucrat din nou cu doamna Buzoianu în Richard al III-lea se interzice, la Bulandra. Acum încep repetiţiile la Foarte Mic, într-un text de Peca Ştefan (Coolori), regizat de Diana Iliescu.

I.P.: Cum ai ajuns să vii la HOP cu Fres al lui Cristian Neagoe?
C.B.: Mi l-a dat o prietenă. Îmi căutam un text prin piese clasice şi nu găseam; iniţial nu l-am citit, am căutat în continuare, însă cînd în sfîrşit m-am uitat pe el, mi-a plăcut foarte mult.

I.P.: Nu ţi-a spus nimeni, pînă la gala de la Mangalia, că textul abundă în limbaj agresiv?
C.B.: Ba da. Dar cred cu putere că dacă textul n-ar avea acele înjurături, acea formă de limbaj, povestea n-ar mai avea noimă.

I.P.: Ai lucrat la Cum gîndeşte Amy cu actori din alte generaţii, Valeria Seciu, Mihai Dinvale, Tatiana Iekel. Crezi că există, nu doar în teatru, un conflict de generaţie?
C.B.: Nu în forma în care e el înţeles în teatrul românesc. Conflicte între generaţii există şi-or să existe întotdeauna, ele pot fi chiar constructive. Diferenţele de gîndire între mine şi doamna Seciu sau domnul Dinvale vin în primul rînd din experienţa diferită în teatru - a mea, încă umilă. În repetiţii, ne-am înţeles foarte bine.

Adrian Anghel spunea la întîlnirea de la Mangalia că genul ăsta de piese, cu limbaj şi situaţii violente, ne reprezintă pe noi şi generaţia noastră. Eu nu cred asta. Fres e un text care mi-a plăcut foarte mult, dar asta nu înseamnă că mă reprezintă sau că reprezintă o generaţie. Am făcut mult teatru clasic în şcoală, deocamdată nu joc în nici o piesă de Shakespeare sau Beckett, dar asta nu înseamnă că-i dispreţuiesc. Am ales Fres pentru că, aşa cum spuneam, mi-a plăcut foarte mult. Nici generaţia tînără, nici teatrul independent sau alternativ nu se axează doar pe excesele de limbaj.

I.P.: Dar ce crezi că reprezintă, în schimb, tînăra generaţie?
C.B.: Un alt fel de gîndire şi o prospeţime a spectacolului. Aproape toate spectacolele de la Green Hours sau de la Foarte Mic au o vitalitate cu totul specială. Dar nu-mi dau seama ce-ar putea caracteriza tînăra generaţie? Revolta asta pe pereţi? Nu cred că lucrurile ar trebui să fie sau aşa, sau invers.

David Mamet e acum unul dintre cei mai jucaţi autori contemporani, deşi vorbeşte foarte urît în piesele lui. Numai că reacţia spectatorilor depinde de la o situaţie la alta. Probabil la Edmond ar fi trebuit avertizat publicul să nu vină cu copii (deşi nu se înjură); la o reprezentaţie de la Comedie, a ieşit un cuplu cu două fetiţe, făcînd foarte mult zgomot, iar cînd i-am rugat să vorbească mai încet, că se joacă, ne-au răspuns: "Ce se joacă? În primul rînd să promovaţi cultura!". Şi erau tineri. Sînt oameni care nu pot trece dincolo de violenţă sau de limbajul urît ca să înţeleagă esenţa spectacolului.

I.P.: Ce-ţi oferă ţie, ca tînăr actor, teatrul?
C.B.: Teatrul îmi dă satisfacţia de a mă putea arăta cu ceva care-i nu-i propriu-zis al meu, dar care devine al meu. Mă pot transforma în altcineva şi pot trăi viaţa lui. Sînt lucruri despre care pot cel mult vorbi cu cineva, la un suc; cînd sînt pe scenă, pot trăi lucruri pe care eu, în mod normal, nu le-aş face niciodată. În Edmond joc vreo cinci personaje cu care nu m-aş identifica niciodată, dar aşa pot să fiu şi jucător de alba-neagra, şi peşte, şi poliţist, şi violator... E ceva să-ţi asumi să fii în pielea altui om.

I.P.: Crezi că există o estetică a spectacolului pe texte contemporane diferită de cea a spectacolului clasic?
C.B.: Uite, ca să nu vorbim în teorie: fiind student la Cluj, am văzut de vreo cinci ori Hamlet-ul lui Vlad Mugur. Spectacol care, după mine, e o operă, din toate punctele de vedere, de la scenografie la regie. Am auzit şi despre asta cum că "teatrul nu e aşa". Cînd cineva afirmă că "teatrul nu e aşa", mi se face părul măciucă.

Hamlet şi Sex, Drugs, Rock and Roll sînt spectacole foarte diferite, dar şi unul, şi celălalt îţi dau nişte emoţii pe care nu le-ai mai trăit, chiar dacă sînt emoţii diferite. Cred foarte tare că orice fel de teatru poate să nască ceva în oameni, şi, în schimb, nu cred deloc într-un singur tip de teatru, într-un singur mod de a gîndi despre teatru. E o închidere foarte mare, pe care n-o înţeleg.

I.P.: Cum te vezi tu pe tine, actorul Cătălin Babliuc, peste nişte ani?
C.B.: Deocamdată, mulţumesc lui Dumnezeu, sînt printre fericiţii absolvenţi ai unei facultăţi de teatru care joacă încă dinainte să termine şi au ce face (şi-i sînt foarte recunoscător Cătălinei Buzoianu că m-a susţinut şi pentru că, în general, crede în tineri). Sper ca lucrurile să meargă în bine. Cum mă văd? Făcînd foarte multe lucruri, de la teatru-dans la texte mai mult sau mai puţin clasice. Vreau să mă apuc acum, cu nişte prieteni, să facem un Llosa, La Chunga. Mă văd făcînd de toate.

(Interviu preluat din Observator cultural , septembrie 2006)