Aurora Liiceanu: Există o emoţie incandescentă

Alex. Leo Şerban: Ce rămîne din "nebunaticii" ani '60: gustul pentru fronda instituţională? spargerea tabuurilor? îndemnul activ la toleranţă & flower power? utopia fără graniţe?
Aurora Liiceanu: Anii '60 au atras atenţia într-un mod spectaculos - poate fi un exemplu de globalizare prematură - asupra unor teme diferite: raportul între generaţii, contagiunea socială ca fenomen, interogaţia asupra sistemului de valori, raportul între individ şi societate, ideea de schimbare socială etc. Din punct de vedere sociologic, generaţia / mişcarea Hippie a dus la discuţii aprinse privind raportul între norma socială şi libertatea individuală, comanda socială şi nevoile individului. În mod paradoxal, libertatea individuală s-a transformat în normă, iar non-conformismul în conformism. Poate fi considerată un "moment emoţional" al istoriei recente pentru că a dovedit încă o dată cît de greu se articulează tinereţea la establishment şi că vîrsta tînără este oricînd o "bombă" pentru societatea instalată în inerţie.

Cît de important a fost acel moment de "ieşire din istoria cursivă" ne-o spun dicţionarele. În Webster's, hippie/hippy este definit ca "tînăr care respinge normele/moravurile societăţii, se îmbracă şi se comportă neconvenţional, aderă la o etică a non-violenţei şi preferă drogurile şi marijuana, alcoolului". Iată deci că a rămas o categorie socială devenită istoric o realitate referenţială. Răfuiala cu societatea, desigur, se făcea pe teren american şi a fost generată de război, indiferenţă / cinism al puterii etc. Valorile umaniste ale acestei mişcări sociale s-au răspîndit pentru că tinerii s-au regăsit în ele în mod sincer prin particularităţile vîrstei: candoare, emoţie, asociere şi prosocialitate, toleranţă, bucuria de a trăi viaţa fără umbre, excluderea de la decizii etc. Exista o emoţie incandescentă.

A.L.Ş.: Ce explica, psihologic vorbind, explozia de atunci?
A.L.: Psihologic, explozia se explică prin particularităţile de vîrstă (pe care le găsim şi în avangardă): teribilism neagresiv, dorinţă de afirmare, autonomie, interogaţie privind valorile societale, îndoiala privind modelele propuse şi nerecunoaşterea în ele, refuzul tihnei adulţilor prinşi în sistem, nevoia de emoţii intense şi de libertate, mutarea referinţei de la familie - contestată, abandonată - la grup. A fost o recalibrare a valorilor vieţii - nu bani, ci libertate, nu război, ci pace, nu ură, ci iubire etc., un fel de viaţă "anti-regulă", de refuz al prescripţiilor sociale, al înregimentării adulţilor.

A.L.Ş.: Puteau tinerii acelor ani să "schimbe lumea" sau a fost doar o vînare de vînt?
A.L.: Lumea nu putea fi schimbată, dar tot lumea a înţeles forţa extraordinară a "mulţimii tinere" care poate întoarce lumea pe dos. Nu a rămas fără urme această mişcare şi ea este oricînd gata să reapară, ca o erupţie, un "pojar" pozitiv. Acel tribalism - ideea de comunitate liberă, fără a merge la şcoală, a trăi în natură, a fi deschis la experienţe culturale şi cutume ale altora, preluate "omeneşte", fără prejudecăţi (moda etnică de acolo-şi trage originile şi, şi astăzi, valuri de etnism în fashion există, adesea amestecate cu alte tendinţe) etc. - în formă "degenerată", precară, stricată de consumism, o vedem astăzi, datorită globalizării.

Hippiştii nu se doreau publici, astăzi există neo-tribalism şi o formă agresivă / falsă de exhibiţionism cu adresă publică. În căutarea identităţii sînt şi astăzi tinerii - peer group, "haitele", formaţiile, trupele etc. -, dar totul este lipsit de acea emoţie autentică, într-un fel distant, neavînd acea "stare de graţie" pe care a avut-o hippismul. Aura hippismului este astăzi din carton. Privit cu ochii de astăzi, hippismul avea ceva înduioşător, pe cînd astăzi neo-tribalismul adună indivizi care, dincolo de starea de grup "punctuală", rămîn singuri şi lipsiţi de noimă, vlagă şi fericire.

A.L.Ş.: Cum s-a manifestat la noi această "liberalizare" - dincolo de ii, perciuni şi pantaloni evazaţi?
A.L.: La noi nu a fost o mişcare, nu a fost contagiune de proporţii. A fost percepută şi adoptată mai ales de tineri cultivaţi, din medii mai ales intelectuale care ştiau ce se întîmplă în lume, dincolo de izolarea comunistă. Şi, bineînţeles, a fost imitaţia Occidentului. Era privită mai ales ca o modă a tinerilor şi nu ca o ideologie. Nu a avut nici un ingredient politic, social, ideologic. Codiţe subţiri de indiancă, rochii creţe, pantaloni evazaţi, balerini, ii, păr lung la ambele sexe, lipsa fardului, look-ul natural (apropierea de natură), textile tradiţionale, bijuterii "culturale" (mexicane, indiene), culori psihedelice, medalioane mari etc. Exista o anume feminitate, "naturală", relaţiile între sexe aveau ceva subtil de înţelegere asexuată pe care se aşeza sexualitatea. Fetele nu practicau - ba chiar nu doreau - moda unisex, preferau rochiile, bluzele necitadine. A fost o epocă de mare senzualitate: culori, sunete, detalii, bijuterii şi găteli îndelung căutate, imaginaţie şi "mîndrie" intim trăită. O solidaritate nemărturisită public. O marcă identitară.

A.L.Ş.: Dacă ar fi să sintetizezi, într-o frază, anii '60, ce ai spune: au fost benefici sau disperaţi?
A.L.: Anii '60 au fost bogaţi psihologic, pentru cei de aici, fără disperare. Contextul era diferit. Pentru cei de dincolo, era un zbor în care sensul vieţii era chiar viaţa adevărată, o punere în practică a valorilor, un "antischizoism", o combinaţie fericită între siguranţa că eşti tînăr şi lipsa grabei de a fi adult. Astăzi, la noi şi nu numai, presiunea de a fi adult, graba de a creşte zac în orice tînăr. Hippiştii îşi trăiau pînă la exasperare tinereţea, dar fără grabă.

(Interviu preluat din Dilema Veche, mai 2006)