Miss Dior

Cartea această nu este o poveste banală despre parfumul Miss Dior. Nu este nici măcar o relatare despre cum a apărut Miss Dior pe piață. Ea este mai mult decât atât. Ea înseamnă cunoaștere, sensibilitate, pasiune. Ea prezintă viața complexă și fascinantă a Catherinei Dior, sora marelui creator de modă Christian Dior și cea care a inspirat crearea celebrului parfum și - de ce nu? - a celebrei rochii Miss Dior.

Catherine Dior a fost una din eroinele Rezistenței Franceze din cel de-al Doilea Război Mondial. A iubit Franța, a fost o susținătoare a lui de Gaulle și a știut că, pentru libertatea lui, un om trebuie să lupte. Iar ea a luptat. Cu armele ei. Și pentru asta a suportat consecințele torturilor în celulele Gestapo-ului, a fost deportată în mai multe lagăre de concentrare din Germania, a purtat cu ea, de-a lungul vieții, dureri teribile la șolduri, spate și picioare (pricinuite de lunile de muncă forțată și de marșul morții), a suferit de artrită cronică și reumatism. Iar meritele ei au fost recompensate cu nenumărate decorații și medalii, primite din partea guvernelor francez, englez și polonez.

După război, viața ei s-a împărțit între iubire și responsabilitate. Între iubirea pentru oameni și flori și responsabilitatea față de moștenirea lăsată de fratele ei, Christian, lumii întregi. Catherine a trăit discret, demn, fără să epateze și fără să ceară nimic. A vrut doar să arate lumii că o viață demnă poate fi trăită în liniște, discreție și iubire.


Aceasta este povestea unei fantome care a intrat în viața mea într-o dimineață însorită de duminică, de la începutul verii, și care nu mi-a mai dat deloc pace, indiferent cât de mult mi-aș fi dorit uneori să scap de ea. Numele ei este Catherine Dior și a apărut în timp ce hoinăream prin grădina de la La Colle Noire, elegantul castel al fratelui său, Christian, aflat pe colinele din Provence; un loc pe care ea l-a vizitat deseori, unde există o casă în care a locuit o vreme, după decesul subit al fratelui ei, provocat de infarctul suferit la vârsta de cincizeci și doi de ani, în 1957.

Catherine era cu doisprezece ani mai tânără decât Christian - el se născuse în 1905, fiind al doilea fiu al unei familii prospere; ea era cea mai mică dintre cei cinci copii, născându-se în 1917, chiar înainte ca cel mai mare frate al lor, Raymond, să-și înceapă serviciul militar în armata franceză, în timpul Primului Război Mondial. Dar în cursul acelei zilei încântătoare de la La Colle Noire nu mi-au trecut deloc prin minte gânduri legate de război. Am fost, în schimb, fermecată de frumusețea deosebită a casei, cumpărată și restaurată de Christian, cu banii câștigați de pe urma succesul avut de brandul Dior, creat de el în 1946.

Colecția lui de debut, prezentată la Paris pe 12 februarie 1947, a fost denumită "The New Look" de Carmel Snow, redactor-șef al revistei Harper's Bazaar (o funcție pe care am avut privilegiul să o ocup și eu). Dar în ciuda numelui, colecția reprezenta mai degrabă o reimaginare nostalgică a epocii Belle Epoque, anii de aur de dinaintea Marelui Război. Aceasta a fost perioada copilăriei lui Christian, crescut în împrejurimile sigure ale casei familiei Dior din Granville, pe coasta Normandiei. Mama lui, Madeleine, se îmbrăca în rochiile romantice, lungi, cu trenă, ale epocii și acestea au fost cele care au inspirat mai târziu crearea, de către Dior, a fustelor bogate, lungi și a siluetelor de silfide, realizate cu corset pe talie și busturi căptușite. La fel de importantă pentru concepția lui Dior - "femeile precum florile" -, concepție născută în salonul său haute couture din Paris, era pasiunea mamei sale pentru grădinărit. Pasiunea Madeleinei - pe care a transmis-o lui Christian și Catherinei - și-a găsit expresia în vasta grădină pe care a creat-o la Granville, un miracol al speranței și dorinței, construită pe un teren pietros, cu vedere spre marea învolburată, aflată la câteva sute de metri mai jos de proprietatea lui.

Soțul ei, Maurice Dior, moștenise afacerea familiei cu îngrășăminte, iar atunci când vântul bătea în direcția greșită, mirosul urât ce provenea de la fabricile sale se răspândea peste tot orașul, uneori ajungând până la Les Rhumbs. În ciuda neplăcutelor sale conotații, industria îngrășămintelor a fost cea care a plătit cheltuielile pentru creația magică a Madeleinei, aflată pe vârful unei coline golașe: acolo existau straturi de flori delicate, pe care copacii solizi de conifere le protejau împotriva furtunilor încărcate de sare, și - mai important decât orice - trandafiri, care erau (și rămân) punctul de atracție al grădinii.

Trandafirii continuă să înflorească pretutindeni în La Colle Noire: revărsându-se peste pergole și cățărându-se pe zidurile exterioare, ramurile lor bat ușor în ferestre; sunt peste tot, chiar și pe tapetul cu model floral și tapiseriile de creton din interior. Iar dincolo de terase și de marginile pajiștii se află o poiană cu o mulțime de tufe de trandafiri, ale căror flori sunt în continuare culese (așa cum se întâmplă încă de când a fost amenajat terenul, după indicațiile lui Christian Dior) pentru a produce ingredientul esențial al parfumurilor sale. Primul dintre acestea și cel mai drag sufletului lui Christian a fost lansat împreună cu colecția "New Look" și este numit în cinstea iubitei sale surori, Catherine: Miss Dior.

Catherine a mai trăit cinci decenii după moartea fratelui său și a murit în iunie 2008, nu departe de La Colle Noire, acasă la ea, în satul învecinat, Callian. Acolo a cultivat și ea trandafiri, atât pentru propria ei plăcere, cât și pentru a fi supuși distilării și a se obține din ei esența necesară producătorilor parfumului Dior, aflați în apropiere, în localitatea Grasse. Ea a fost o soră loială și iubitoare, cât timp a trăit fratele ei, și a continuat să fie la fel și după moartea lui, onorând moștenirea acestuia în mai multe feluri, inclusiv prin sprijinul substanțial pe care l-a acordat muzeului Christian Dior, din Granville.

Dar în vreme ce Christian a devenit unul dintre cei mai faimoși francezi din lume - un nume la fel de apreciat precum cel al lui Charles de Gaulle - povestea remarcabilă a Catherinei Dior nu a fost niciodată pe deplin cercetată. Puținele informații pe care le știam despre viața ei le aflasem din arhivele Dior, înainte să vizitez prima oară La Colle Noire: ea a locuit împreună cu Christian la Paris, la sfârșitul anilor 1930, iar în timpul războiului au fost amândoi proprietarii unei mici ferme, aflată la marginea satului Callian, unde cultivau legume, dar și trandafiri și iasomie. Ulterior, ea a devenit membră a Rezistenței Franceze, a fost prinsă de Gestapo, fiind deportată apoi la Ravensbrück, un lagăr de concentrare german pentru femei.

Unul dintre arhiviștii Dior, Vincent Leret, a venit să se întâlnească cu mine în La Colle Noire chiar în acea dimineață de duminică, pentru a discuta despre posibilitatea ca eu să scriu o nouă biografie a lui Christian Dior. Dar în timp ce vorbeam cu el, m-am trezit punându-i tot mai multe întrebări despre misterioasa Catherine, care vorbise foarte rar despre implicarea ei în Rezistență sau despre timpul petrecut în Germania. Vincent o cunoscuse - înainte de a ocupa postul său de la arhivele Dior din Paris, el a lucrat pentru muzeul din Granville - și au corespondat, scriindu-i ori de câte ori avea întrebări legate de fratele ei și la care ea îi putea răspunde. Dar Catherine nu a povestit nimic despre experiențele trăite de ea în timpul războiului, iar el a simțit că ar fi fost nepoliticos dacă o presa pentru o obține mai multe informații. În ceea ce-i privește pe autorii care scriseseră până atunci despre viața lui Christian Dior, puțini au fost interesați în mod special de Catherine sau măcar conștienți de deportarea ei la Ravensbrück. De parcă lumea ermetică a modei nu era deloc interesată de o femeie precum Catherine Dior sau de suferința pe care ea a îndurat-o; nu au fost interesați nici măcar de modul în care experiențele ei au jucat un rol în raportarea fratelui ei la modă și feminitate.

Mi-am luat niște notițe și apoi am coborât spre poiana cu trandafiri, unde fluturii dansau în jurul petalelor, acompaniați de albine și de corul unor păsări cântătoare. Totul era liniștit, mângâiat de lumina blândă a soarelui; în timp ce stăteam acolo, mi-aș fi dorit din tot sufletul să o fi întâlnit pe Catherine înainte de moartea sa, întâmplată cu un deceniu în urmă. Și atunci, în acel moment, mi-a încolțit gândul; dorința, care semăna mai degrabă cu o obsesie, ca eu să scriu povestea acestei femei tăcute și a camarazilor ei necunoscuți, care supraviețuiseră, într-un fel, Ravensbrück-ului și se întorseseră în Franța; dar într-o Franță în care mulți dintre compatrioții lor preferau pur și simplu să uite anii războiului și să ignore rușinea colaboraționismului.

Nu am auzit vocea Catherinei; cerurile nu s-au deschis. Dar parfumul trandafirilor părea să aibă în el o întrebare: era oare posibil ca o asemenea frumusețe să se fi născut din cenușa celui de-al Doilea Război Mondial? Și dacă era așa, ce mesaj ne transmitea Catherine Dior nouă, celor de azi, având în vedere că nu povestise niciodată nimic despre ea?


O ploaie blândă cade peste trandafirii văratici, care înfloresc în grădina de la Les Rhumbs, iar ceața ce vine dinspre mare învăluie contururile proeminente ale casei. Această vilă solidă, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, situată deasupra orașului normand Granville, cu vedere spre Canalul Mânecii, fusese casa copilăriei lui Christian Dior. De aceea, ea a fost transformată într-un muzeu care să celebreze moștenirea acestuia, iar grădina din jurul ei, creată de mama lui, a devenit parc deschis publicului vizitator. În dimineața vizitei mele, este o liniște surprinzătoare, poate din pricina vremii umede, deși muzeul se bucură de câteva zeci de vizitatori care au venit să vadă o nouă expoziție, dedicată prințesei Grace de Monaco, în care sunt prezentate hainele create de Christian Dior pentru ea.

Când mi s-a oferit un tur ghidat al expoziției - fiecare secțiune a acesteia se află în alte camere decât cele locuite de familia Dior în primele decenii ale secolului douăzeci - am simțit o ciudată estompare a timpului. Pentru că pe măsură ce admiram ținutele din anii 1950 ale prințesei Grace, urmărindu-i în clipurile video, care se derulau unul după altul, mersul ușor, purtând aceleași rochii elegante care sunt expuse acum, lipsite de viață, în vitrine de sticlă, am încercat să caut indicii legate de Catherine Dior, indicii care puteau fi prezente în toată clădirea. Pe ecranele existente în muzeu, prințesa dispărută pășește prin palatul său din Monaco, amintindu-ne de viața ei, ca într-o poveste ciudată. Dar nu vreau să fiu distrasă de această prezență fantomatică și nici de relicvele ei vestimentare făcute din mătase.

Sper, în schimb, să descopăr o perioadă mai timpurie, aceea când Catherine era un copil. Aceasta pare să nu existe însă, chiar și în micul dormitor care i-a aparținut, unde un scurt text explică rolul ei în povestea lui Christian Dior: "Catherine era sora preferată a lui Christian și atunci când acesta a scos pe piață primul lui parfum, în 1947, l-a numit «Miss Dior» de dragul ei și l-a descris ca fiind drept o «mireasmă a iubirii»." Așa că mi se pare potrivit ca în călătoria mea la Granville să mă dau cu același parfum. Formula originală e clasificată în terminologia de specialitate drept "Cipru verde", combinând nuanțele complexe de galbanum (o rășină vegetală cu miros deosebit), bergamotă, paciuli și licheni de stejar, cu căldura iasomiei și a trandafirului, ca miez floral. Și pentru o clipă, stând în fostul dormitor al Catherinei, am devenit conștientă de acest parfum inconfundabil; nu pe propria mea piele, ci emanat de o altă sursă invizibilă... poate de flaconul uriaș de parfum oferit prințesei Grace de Christian Dior, expus într-o sală învecinată?

Niciuna dintre camerele de la Les Rhumbs nu e mobilată. Există, în schimb, vitrine de sticlă în care sunt expuse artefacte, desene și fotografii; având în vedere expoziția existentă acum, toate acestea au legătură mai ales cu garderoba prințesei Grace. Totuși, în ciuda atractivității acestor obiecte - mai ales imaginea tinerei Grace Kelly, purtând o vaporoasă rochie albă Dior, la balul dat în cinstea logodnei ei cu prințul Rainier, în 1956, și neștiind că urma să moară înainte de a îmbătrâni -, Les Rhumbs rămâne o mărturie a unui trecut mult mai îndepărtat. Pentru că acesta este locul unde s-au mutat, la începutul secolului, Maurice și Madeleine Dior și unde și-au crescut cei cinci copii. Se căsătoriseră în 1898, pe vremea când Madeleine era o frumoasă fată de nouăsprezece ani; Maurice Dior, la cei douăzeci și șase de ani ai lui, era deja un tânăr ambițios, hotărât să extindă afacerea cu producția de fertilizatori, începută de bunicul lui în 1832. În 1905, Maurice și vărul lui, Lucien, conduceau împreună înfloritoarea companie și succesul tot mai mare se reflecta în ascensiunea lor socială. Lucien Dior avea să devină politician, fiind membru al parlamentului până la moartea sa, în 1932, iar între soția lui, Charlotte, și Madeleine s-a iscat o rivalitate, aparent pornită de la aspirațiile ambițioase ale acestora de a fi cele mai elegante castelane ale celor mai înstărite case.

Aveam cu mine volumul uzat al memoriilor lui Christian Dior, în care sunt menționate amintirile lui legate de Les Rhumbs, iar exteriorul casei este în continuare exact așa cum l-a descris el: "tencuit într-un roz foarte pal, combinat cu pietriș cenușiu... aceste două culori au rămas culorile mele preferate în modă." Dar interioarele, elaborat decorate, pe care el le-a descris atât de amănunțit dispăruseră: nu mai existau nici păstorița de porțelan, nici farfuriile din sticlă pentru desert și nici celelalte ornamente pe care el și le amintea în detaliu. Am citit și recitit biografia lui de mai multe ori, dar dintr-un motiv anume abia astăzi îmi dau seama că el nu-i pomenește deloc pe frații sau surorile lui pe nume. Se referă într-adevăr la un frate - și atunci doar în treacăt - și la draga lui Catherine. De parcă Raymond și Jacqueline n-ar fi existat niciodată. Totuși aici, în sala de la intrarea în muzeu, frații stau strânși unul lângă altul, într-o fotografie de familie: Raymond, cel mai mare, născut pe 27 octombrie 1899; apoi Christian, care s-a născut pe 21 ianuarie 1905 (în același an în care tatăl lui a cumpărat casa); urmează Jacqueline, născută pe 20 iunie 1908, Bernard, născut pe 27 octombrie 1910 și, șapte ani mai târziu, mezina familiei, Catherine, născută pe 2 august 1917.

Vila Les Rhumbs are o poziție spectaculoasă, dominând impunător vârful unei coline de granit și având cu o panoramă superbă spre golf. A fost construită de un proprietar de vas, iar numele ei provine de la un termen marinăresc, care se referă la punctele de pe cadranul busolei, în mod tradițional cunoscute drept "roza-vânturilor", aceasta fiind ea însăși un simbol ce apare pe podeaua originală din mozaic existentă în interiorul vilei.

Azi cerul este de un cenușiu pal - cenușiul lui Dior - și marea se contopește cu orizontul. După terminarea turului expoziției, mi s-a acordat permisiunea de a-mi petrece restul zilei scriind în ceea ce fusese odinioară locul de joacă a familiei Dior din grădină. Acesta e amplasat la o oarecare distanță de casă, la capătul unei alei, ferit de privitori, însă odată ce ajungi la el priveliștea de la ferestre este neașteptat de dramatică. Două laturi ale camerei sunt satinate și par a fi construite pe un țărm abrupt, cu vedere spre stâncile ascuțite de dedesubt. Mareea s-a retras și se pot vedea dunele de nisip și plaja pustie, iar pescăruși zboară pe deasupra, strigătele lor triste răsunând dincolo de valuri.

Cum se poate ca o asemenea priveliște să fi influențat speranțele și visurile copiilor Dior? Cu siguranță, pe Christian Dior îl preocupa asta foarte mult, atunci când și-a scris memoriile în 1956, anul de dinaintea morții sale neașteptate. "Casa noastră din Granville", remarca el, "la fel ca toate clădirile anglo-normande de la sfârșitul secolului trecut era absolut hidoasă. Cu toate astea mi-o amintesc cu duioșie și uimire. Într-un oarecare sens, întregul meu mod de viață a fost influențat de arhitectura și mediul ei."

Cele mai vechi amintiri ale lui Christian își aveau rădăcinile la Les Rhumbs, care a rămas reședința principală a familiei, deși petreceau anumite perioade de timp și la Paris. În 1911, Maurice Dior a cumpărat un apartament în arondismentul 16 al orașului; dar în timpul Primului Război Mondial, ei au locuit tot timpul la Granville, întorcându-se ulterior la Paris, în 1919, într-un apartament mai spațios, pe Rue Louis-David, în același district, atunci când Christian era elev la Liceul Gerson aflat în apropiere. În aceeași perioadă, Catherine primea acasă o educație mai întâi de la guvernantă, apoi la școala de fete din Granville; arhivele Dior conțin mai multe fotografii evocatoare cu Catherine, care, copil fiind, se juca pe plajă. Sigur era destul de atașată de Les Rhumbs, de vreme ce a susținut inițiativa de a transforma vila în muzeu și de a participa la ceremonia de deschidere a acestuia, în 1997, figurând ca președinte de onoare al muzeului din 1999 până la moartea ei. Datorită amintirilor ei, grădina a putut fi restaurată atât cât s-a putut de fidel față de cum arăta inițial, la fel întâmplându-se și cu sera din fier forjat aflată în fața vilei, care era plină cu tot felul de palmieri și ferigi, ajungând să arate la fel cum existase odinioară, când Madeleine avea grijă de ea. Catherine a corespondat încontinuu cu curatorii muzeului, oferindu-le răspunsuri concise la întrebările lor referitoare la plantele existente în grădină; ea își amintea de Les Rhumbs ca fiind o "fortăreață verde", protejată de vânt, datorită pâlcurilor de copaci din jur, fiind făcută pe pământul adus de pe culmea pe care se construise vila. Fratele ei, Christian, își amintea ea, orientase trandafirii, caprifoiul și glicina să se cațăre pe o pergolă albă de lemn; și amândoi, împreună, urmăreau peștii ce înotau pe sub nuferii din iaz. În ce o privește pe mama lor, Catherine o descria ca fiind o "remarcabilă botanistă", cu o înțelegere profundă a climei și solului din Granville. Și, în ciuda stricteții pe care Madeleine Dior o impunea copiilor, Catherine a oferit o scurtă, dar incitantă, relatare referitoare la mama ei, "închizând ochii" și modelând două straturi de flori, unul sub forma unui tigru și celălalt sub forma unui fluture.

Și în memoriile lui, Christian oferă o explicație a rezonanței afective și a influenței puternice a peisajului. Puieții de copaci care au fost plantați, după cum relatează el în memoriile sale, "au crescut odată cu mine, rezistând vântului și mareelor. Asta nu e o figură de stil, deoarece grădina era suspendată chiar deasupra mării - care putea fi văzută prin balustrada balconului - și era expusă tuturor capriciilor vremii, ca și cum ar fi profețit asupra problemelor ulterioare din viața mea... zidurile ce înconjurau grădina nu erau suficiente pentru a o proteja, la fel cum nici precauțiile din copilărie nu au fost suficiente pentru a ne apăra de furtuni."

Vila este construită chiar pe țărm, acolo unde pământul cedează în fața mării. Gratiile de fier originale și zidurile de piatră înconjoară și azi grădina, dar nu sunt suficient de înalte pentru a nu se putea zări cimitirul apărut ulterior pe proprietate. Și cu toată respectabilitatea burgheză a casei și grija care a fost investită în conceperea și întreținerea grădinii, marea și cerul sunt atât de vaste, încât orice încercare omenească de a crea o stabilitate ar putea părea zadarnică. Dar familia Dior a trăit și a prosperat în Granville timp de generații; averea lor provenea din afacerea străbunicului lui Christian, care importase guano din America de Sud în Normandia, pentru a furniza materie primă pentru industria de fertilizatori. "L'engrais Dior, c'est d'or!" era reclama companiei ("Fertilizatorul Dior e aur curat!"). Dar Christian a mărturisit că a fost dezgustat de cele câteva vizite făcute la fabricile urât mirositoare ale familiei - "mi-au lăsat amintiri neplăcute", spunea el în memoriile lui, creându-i o "oroare față de mașini" și o "fermă hotărâre" de a nu lucra niciodată într-un mediu atât de neplăcut.

În loc de asta, la fel ca sora lui, Catherine, el a preferat să stea acasă și să-și ajute mama în grădină, departe de fabricile Dior urât mirositoare. Christian a ajuns chiar să învețe pe dinafară numele și caracteristicile florilor din cataloagele ilustrate de semințe, care ajungeau la Les Rhumbs, în timp ce dragostea Madeleinei Dior pentru trandafiri a fost moștenită de fiica sa mezină, Catherine, care a făcut din cultivarea și îngrijirea lor munca ei de-o viață. Deoarece copiii familiei Dior își vedeau părinții ca fiind niște persoane distante și autoritare - așa cum sugerează biograful lui Christian, Marie-France Pochna, care a scris că aceștia au fost crescuți într-o epocă "în care se considera că manifestările exterioare ale afecțiunii slăbeau caracterul, iar strictețea constituia regula" - se poate ca ei să fi ajuns la inima mamei lor grație mult iubitei ei grădini.

Pe lângă grădină, locul în care Christian se simțea cel mai în siguranță era camera unde se ținea lenjeria, "acolo unde servitoarele și croitoresele îmi spuneau povești cu demoni... Se lăsa amurgul, venea noaptea și eu tot acolo eram... privind absorbit la femeile strânse în jurul lămpii cu ulei ce își mânuiau acele de cusut... Din perioada aceea am păstrat o nostalgie față de nopțile furtunoase, semnalizatoarele de ceață, dangătul clopotului din cimitir și chiar și față de burnița normandă care mi-a însoțit copilăria."

Acestea erau fantomele demonilor și morților, ținute atunci la distanță, din perioada epocii de aur Belle Epoque, într-o vreme când Les Rhumbs nu fusese încă atinsă de amenințarea războiului sau de ruina financiară. Dar ce să mai spunem de Catherine, care s-a născut atunci când bătăliile din Primul Război Mondial erau în toi? Pe certificatul ei de naștere apare numele Ginette Marie Catherine Dior; dar în familie se spune că fratele ei, Bernard, a fost cel care i-a spus primul Catherine, nu Ginette, atunci când ea era încă bebeluș. Pozele cu ea, făcute la Les Rhumbs, ne-o arată ca fiind o fetiță serioasă, îmbrăcată în hăinuțe albe de bumbac, cu dantelă apretată; părinții ei sunt rigizi, oarecum distanți, iar Christian, aflat în spatele lor, este cel care are o înfățișare mai prietenoasă.

Închid ochii, căutând-o pe Catherine, încercând să mi-o închipui copil, afară, în grădină, jucându-se de-a v-ați ascunselea. Prinde-mă dacă poți, șoptește copilul din imaginația mea, dar pe urmă glasul lui dispare și nu mai pot auzi decât sunetul vântului mugind în coșul de fum și suspinând în căminul gol de lângă mine.

Privind pe fereastră, observ în zare două siluete mărunțele plimbându-se pe plajă, un adult și un copil; după ce ploaia se întețește, nu le mai văd. Ceața cenușie ce se ridică deasupra mării devine tot mai groasă, iar lumina zilei pare a se dizolva în ea; geamurile camerei de joacă se întunecă, vântul devine mai puternic. Simt că încep să înțeleg de ce Christian și Catherine au fost atât de atașați de Les Rhumbs, dar au ales să nu se întoarcă să locuiască aici, nici măcar atunci când, la maturitate, au avut posibilitatea de a face lucrul acesta. Pentru că aici e locul unde a început călătoria, punctul de plecare ce nu a putut fi niciodată uitat; valurile agitate și păsările mării, cu zborul lor la înălțime, le readuceau aminte permanent de ceea ce puteau găsi dincolo de casa de pe culme.

E ceva legat de priveliștea stâncilor semețe de granit, care poate reflecta severitatea atribuită de Catherine mamei sale. După cum spunea, în 1993, într-unul din rarele sale interviuri acordat Mariei-France Pochna, Madeleine Dior era o femeie autoritară: "Mama era severă cu băieții, dar și mai severă cu fetele." Însă o asemenea asprime maternă nu e suficientă pentru a explica firea Catherinei sau pentru a înțelege atmosfera încărcată a acestei grădini construite pe piatră. Așa că m-am hotărât să înfrunt ploaia și să părăsesc căldura camerei de joacă, pentru a face o scurtă excursie. Briza tăioasă a mării e rece, lovind trandafirii, petalele lor învinețite și delicate căzând pe pământul umed, precum confetti aruncați la nuntă.

De-a lungul aleii dau peste un labirint făcut din garduri de lemn de mălin și îmi aduc aminte că unul dintre curatorii de la arhivele Dior mi-a spus că, la bătrânețe, Catherine i-l descrisese ca fiind o trăsătură distinctivă a grădinii în perioada copilăriei ei. Eu sunt suficient de înaltă încât să pot vedea dincolo de garduri, dar fetița, care alerga prin labirintul verde, îl cunoștea foarte bine pentru a putea găsi ieșirea din el. Știu drumul, îmi răsare o șoaptă în minte, deși nu sunt sigură dacă e șoapta a mea sau e o amintire a glasului surorii mele dispărute, atunci când ne jucam împreună în grădinile secrete ale copilăriei noastre.

Dacă fantoma Catherinei se află într-adevăr aici, ea nu vrea să-mi vorbească de pe domeniul ei. Camera de joacă e, de obicei, închisă pentru vizitatori, dar a fost deschisă azi pentru mine, ca excepție. De ce ar sta o persoană matură într-o cameră de joacă? Nu mi-o pot imagina pe Madeleine Dior fiind de acord cu așa ceva, nici încurajând joaca. Așa cum chiar Christian spunea în memoriile lui: "Primii mei ani de viață au fost cei ai unui băiețel foarte cuminte și bine crescut, aflat sub atenta supraveghere a unei fräulein, și aparent incapabil să facă față vacarmului vieții."

Când îi recitesc cuvintele, în atât de uzatul volum al memoriilor lui pe care îl am cu mine, sunt șocată, pentru prima oară, de menționarea guvernantelor nemțoaice și mă întreb ce s-a ales de ele în timpul Primului Război Mondial. Răspunsul vine câteva pagini mai încolo: "Izbucnirea războiului ne-a luat prin surprindere la Granville... La început, fräulein a refuzat să plece, de vreme ce se gândea - așa cum se gândea toată lumea - că acest cataclism era imposibil. Locuia cu noi ca și când ar fi fost parte a familiei, dar atunci când a izbucnit războiul ne-a spus, spre uimirea noastră, a tuturor, că era gata să tragă în soldații francezi, dacă era nevoie... În consecință, în 1915, a fost angajată o guvernantă franțuzoaică, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, Marthe Lefebvre (curând cunoscută sub apelativul afectuos de "Ma"), iar aceasta va rămâne lângă familia Dior toată viața ei.

Chiar și mult timp după ce Christian descoperise desfătările capitalei franceze, el era în continuare atașat de căminul lor din Granville și de locurile în care petrecuse atât de mult timp ca băiat. În 1925, când am putea să ne gândim că trudea din greu la Paris ca student la științe politice, fiindu-i refuzată de către părinți permisiunea de a studia arhitectura, el și-a făcut timp să adauge o nouă caracteristică grădinii de la Les Rhumbs, instalând niște suporturi arcuite pentru trandafiri, înconjurând un havuz cu apă la care se adăuga o mică fântână arteziană.

Acesta pare aproape un gest de bravadă, dacă ținem cont de întinderea imensă a oceanului aflat de cealaltă parte a grilajelor; dar și așa, există poze cu Christian stând lângă grădina lui cu apă. Expresia de pe chipul lui e impenetrabilă; la fel ca sora lui, și el e în stare să ofere lumii o imagine enigmatică. Acolo unde a locuit el o vreme, trandafirii continuă să înflorească - grație instrucțiunilor Catherinei, care s-a îngrijit de replantarea lor aici - și sunt irezistibil de frumoși, fiecare nou boboc deschizându-se pentru a-și dezvălui perfecțiunea pură. Vânturile sărate pot să bată, iar ploaia poate să cadă, însă acești trandafiri par să supraviețuiască în cele mai provocatoare condiții.

Urmează fluxul și zgomotul mării se întețește. Dacă am așteptat ceva de la această vizită, a fost sentimentul de a simți liniștea. În loc de asta, am simțit ceva mult mai neplăcut și un disconfort din ce în ce mai accentuat. Poate că într-un astfel de loc ciudat - unde vălul dintre cei vii și cei morți e transparent, unde fantomele nu sunt ținute închise în vitrine de sticlă, în care se află vechile lor haine, și unde șoaptele lor sunt purtate dincolo de valuri - o căutare a liniștii pare a fi ceva de neimaginat. La urma urmei, familia Dior nu s-a aflat mereu în siguranță aici și nici bogățiile protectoare nu au rămas intacte. Tristețea, nebunia și ghinionul nu i-au ocolit, iar urmările lăsate de Primul Război Mondial și-au făcut simțite prezența și la Granville, la fel ca și în restul Franței. Aproximativ o treime din populația masculină a Franței, cu vârstele cuprinse între optsprezece și douăzeci și șapte de ani, a murit în război. Raymond Dior, care s-a înrolat ca voluntar în armată, la scurt timp după ce a împlinit optsprezece ani, în octombrie 1917, a fost singurul membru din plutonul său care nu a fost ucis în luptă. Și, la fel ca mulți alți supraviețuitori, suferința lui psihică a durat mult timp după armistițiu. Ceea ce britanicii numeau "șocul bombelor" era poate mai elocvent descris de francezi drept crise de tristesse sombre ("criză de tristețe adâncă"). Potrivit unuia dintre comandanții armatei, mareșalul Philippe Pétain, tinerii soldați se întorceau de pe front cu expresii ale feței "ce păreau a fi înghețate, din cauza terorii; mersul și atitudinea lor trădau o totală deprimare; erau încovoiați de greutatea unor amintiri oribile...". În primăvara anului 1918, omologul său britanic, mareșalul Sir Douglas Haig, afirma că însuși Pétain "arăta groaznic. Avea înfățișarea unui comandant nefericit și plin de frică."

Raymond Dior, care servise într-un regiment de artilerie, îndurase pe front luni întregi de bombardamente intense și explozii de gaz otrăvitor. În anii ce au urmat războiului, i-a fost greu să se readapteze la viața civilă. S-a căsătorit și, pentru o vreme, s-a implicat în afacerea tatălui său, așa cum se aștepta din partea lui, dar s-a înstrăinat constant de familie, inclusiv de frații lui. Ca scriitor, el își exprima furia în eseuri pline de mânie, în care condamna viciile capitalismului, iar momentele lui de furie au alternat cu disperarea și cu cel puțin o tentativă de sinucidere.

Între timp, Bernard, cel mai mic dintre cei trei frați Dior, a început să manifeste simptome de tulburări psihice, în 1927, atunci când avea șaptesprezece ani; neputând să treacă examenele școlare, el a căzut într-o stare de depresie tăcută. Conform memoriilor lui Christian: "Fratele meu a fost lovit de o boală incurabilă, iar mama, pe care o adoram, a slăbit brusc și a murit de durere." Câteva fotografii de familie o prezintă pe Madeleine, în ultima parte a anilor 1920, arătând extrem de nefericită, cu privirea ațintită în pământ, cu gura strânsă și fața întoarsă de la cameră. Soția lui Raymond, care se numea tot Madeleine, i-a spus Mariei-France Pochna că soacra ei era "mândră, ambițioasă și autoritară". Însă femeia care apare în aceste poze pare să fi devenit un om mult mai vulnerabil.

În memoriile lui Christian apar doar trei mențiuni despre mama sa: pasiunea ei pentru flori, moartea ei și zveltețea ei, care o făcea să se distingă de restul familiei. "Toată familia era de origine normandă, cu excepția picăturii de douceur angevine adusă de mama, singura persoană slabă și cu poftă de mâncare scăzută din clanul nostru de persoane pline de viață și de gurmanzi adevărați." (douceur angevine sau "dulceață de Anjou" e o expresie folosită în tradițional în această regiune și o aluzie indirectă la originile Madeleinei; tatăl ei era un avocat din Angers, care murise atunci când ea avea paisprezece ani, iar mama ei se trăgea din Normandia). Frédéric Bourdelier, directorul arhivelor Dior, mi-a descris-o odată pe madame Dior ca fiind o "madame Bovary de Granville"; nu din cauza unor aventuri amoroase secrete, ci din pricina pasiunii și eleganței de care dădea dovadă, precum și a discrepanței dintre viziunea ei romanțată despre lume și realitățile sobre ale vieții burgheze.

În primăvara anului 1931, Madeleine Dior a fost operată de urgență la o clinică de lângă Paris, din operația aceasta nemairevenindu-și vreodată. Ea a murit de septicemie, pe 4 mai, la vârsta de cincizeci și unu de ani, și a fost îngropată în cripta familiei din cimitirul din Granville, aproape de grădina ei din Les Rhumbs. "Privind înapoi, acum îmi dau seama că a fost un noroc faptul că moartea ei a survenit atunci, chiar dacă m-a marcat pentru toată viața", scria Christian în memoriile sale. "Mama ne-a părăsit înainte să afle de viitorul periculos care stătea în fața noastră." Pentru că la doar câteva luni după aceea, Maurice Dior și-a pierdut întreaga avere, prin investirea capitalul în proprietăți imobiliare, fapt care s-a dovedit a fi o afacere falimentară. În mijlocul acestei catastrofe, starea lui Bernard s-a înrăutățit, după moartea mamei sale; el era marcat de depresii, gânduri de sinucidere și halucinații, fiind diagnosticat, în 1932, cu schizofrenie. După încercări eșuate de tratare a bolii de către doctorii de la Paris și Bruxelles - care susțineau că suferă de "complexul lui Oedip", un termen ce dezvăluia influența accentuată a psihanalizei freudiene -, Bernard a fost trimis la un azil de boli mentale din Normandia. A stat închis între zidurile azilului L'Hospice de Pontorson din ianuarie 1933 până la moartea lui, survenită la vârsta de cincizeci de ani, în aprilie 1960.

Christian credea că toate aceste dezastre au fost prevestite de un episod de rău augur ce a avut loc la Les Rhumbs, în 1930. "La sfârșitul vacanței, s-a arătat un semn care m-a speriat mai mult decât falimentul bancar. În casa noastră goală, o oglindă s-a desprins singură de pe cui și s-a făcut țăndări pe podea." Recitindu-i cuvintele, acum când mă aflu la Les Rhumbs, un ecou al acelui semn de rău augur pare a reverbera; pe măsură ce ceața se ridică precum o fantomă din valurile mării, întunecând orizontul, îmi imaginez acele busolei din Les Rhumbs învârtindu-se iar, arătând spre o destinație necunoscută...