Majoritatea pieselor mele istorice mi-au fost nu numai inspirate, ci și comandate de educația pe care o moștenisem din familie, din viață, din istorie

Mircea Bradu, scriitor, jurnalist și director de teatru (n. 14.01.1937, Lăzăreni, județul Bihor - d. 22 iunie 2021). A scris piese de teatru cu subiecte istorice, precum Vlad Țepeș în ianuarie sau Noaptea albă. Redactor fondator al revistei Familia de la Oradea, devine și director al Teatrului de Stat din Oradea, în anul 1977. Este autorul unor romane traduse (precum Dracula Land - Dracula Park) și al altor volume de proză sau dramaturgie publicate la edituri ca Eminescu sau Arca. A fost distins cu premii pentru scenarii și cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Hotărârea (1983).

Liviu Malița: Stimate domnule Mircea Bradu, sunteți un autor dramatic profilat. De ce ați optat pentru drama istorică?
Mircea Bradu: Profit de această ocazie pentru a vă da o informație exactă. Multe dintre piesele mele, care au apărut în revista Familia, unde eram redactor fondator al seriei a V-a: Iconarii, Îngerul negru, Bună seara, domnilor derbedei, Liniștita mănăstire, Apele ș.a., în Tribuna: Turnul sinucigașilor (însoțită de o prezentare pe cât de concisă, pe atât de bine prevestitoare: "un dramaturg remarcabil", semnat D.R. Popescu) sau în culegeri de teatru ocazionale, cultivau parabola, proiecțiile în mitologie, într-o notă care se încadra în teatrul absurdului sau cu o pronunțată notă onirică. Pentru unele am primit și sancțiuni, între care o interzicere pentru un an de a semna creații proprii, iar pentru alta, Iconarii, "iscându-se o adevărată furtună tocmai în citadela istorică a Partidului, Academia Ștefan Gheorghiu, unde i-au fost detectate subtilități inconvenabile, trimiteri impardonabile la realități ale momentului", cum va nota, în prefața volumului Turnul sinucigașilor (2003), criticul Dumitru Chirilă.

M-am apropiat de teatrul scurt pentru că, în redacția revistei Familia și în secretariatul literar al Teatrului de Stat din Oradea, sub oblăduirea lui Valentin Silvestru, s-a născut ideea spectaculoasă a unui festival internațional, cu genericul "Săptămâna teatrului scurt", care e viu și astăzi. Unicul în țară cu invitați străini, în acea perioadă de închistare culturală. Am fost și directorul festivalului între 1977 și 1992. Am scris și piese cu întâmplări contemporane, precum Întoarcerea tatălui risipitor, Cenușăreasa stă pe strada mea, Placebo sau Puricele din barbă și câteva cărți de proză. Aș dori să reamintesc că sunt un publicist și jurnalist care se dedulcește și amărăște și astăzi cu patimă din bucuriile și durerile vremii.

De ce drama istorică? Nu puteam evita. Născut într-o adevărată dinastie de dascăli și preoți, cu origini menționate într-o carte bisericească existentă în Arhiva Episcopiei Bihorene, aproape de vremea lui Horia; cu bunici care au zidit biserici, au alcătuit biblioteci sătești, au înființat coruri și formații de teatru, în vremea lui Iosif Vulcan, fiind și apropiați de Iuliu Maniu și Octavian Goga; cu părinți care au cules și publicat studii și culegeri de folclor de referință, am deschis ochii spre lume într-o bibliotecă în care se adunaseră cărți importante de către trei generații de oameni de carte. Teatrul istoric era în atenția familiei mele, pentru că fiecare an școlar, în mai multe sate bihorene, se termina cu o serbare, care cuprindea "musai" și un moment de "teatru istoric"; adeseori fragmente din clasici, scenete scrise de colaboratori ai revistei orădene Gazeta de Vest (condusă de profesorul Teodor Neș, autorul celebrei cărți Oameni din Bihor) sau editate special de "Casa Școalelor". În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când Oradea era cedată, cu toate publicațiile românești plecate în bejenie, știind situația, tatăl meu - care era pe front - a scris piesa O datorie sfântă, pe care mama a trimis-o și altor colegi educatori. La premiera din satul natal, sub ochii mei, s-a produs un eveniment cutremurător. Cum în Lăzăreni toți tinerii erau plecați la oaste, tata l-a rugat, printr-o scrisoare, pe comandantul Școlii de ofițeri din Ineu să-i învoiască pe doi dintre consătenii noștri, aflați atunci în subordinea sa, să fie distribuiți în rolurile principale... Cu câteva clipe înainte de a bate gongul, căci aveam și așa ceva, cumpărat de tata în vreme de pace, a intrat în sală un militar - mare mutilat - cu o proteză în loc de picior și cu o mânecă atârnând, băgată în buzunarul uniformei. Dacă nu l-ar fi adus cei doi fii ai lui, colegii noștri de școală, nimeni nu l-ar fi recunoscut... Venise acasă cu o noapte înainte. Unul dintre cei doi actori (soldații veniți în spectacol), în scena finală, e lovit de glonțul dușman. Înainte de a închide ochii, îi spune camaradului său: "Să nu uitați niciodată jertfa noastră...". La această replică, lumea s-a făcut de piatră. Doar Mihaiu, căci acesta era numele marelui mutilat, a zis: "Amin". A scos dintr-un buzunar al uniformei un ciot de lumânare și o cutie de chibrituri pe care a prins-o între dinți; a scos un chibrit și, printr-un gest imposibil de explicat, a aprins lumânarea. A întins-o mamei mele, s-o așeze la căpătâiul eroului. Apoi a salutat militărește rostind: "Dumnezeu să-i odihnească în pace". Sprijinit de cei doi copii, Mihaiu a ieșit din școală. Și după el, toată lumea, fără grai, ca după un parastas la biserică. Această amintire m-a urmărit ani la rând, până în 1984, când am "așezat-o" în piesa Satul blestemat, care s-a jucat în teatre și după care s-a realizat un film tv. Astfel de obsesii am purtat cu mine toată viața...

Vreau să revin la prima mea încercare de text dramatic... Peste un an de la premiera O datorie patriotică, când tata încă era prizonier într-un lagăr din Siberia, eu, ajungând elev în clasa I a Liceului "Emanuil Gojdu" din Oradea, am scris un fel de poem naiv, în care Dumnezeu și Sfântul Petru coborau pe pământ, învățând oamenii ce să facă cu pacea lumii; poemul s-a citit în cercul literar al școlii, în fața profesorilor de limba română Augustin Cosma, Traian Blajovici (abia întors din război) și Zaharia Macovei - poetul E.A. Zaharia, în Istoria Literaturii Române a lui G. Călinescu. Distribuția a făcut-o profesorul Eugen Groza, și el întors din război, autor de piese și regizor al echipei de teatru a Sindicatului profesorilor din Oradea, care avea stagiune ordinară, ca teatrele profesioniste, pentru că în Oradea nu exista atunci teatru în limba română. În distribuție erau și trei elevi din clasele mari, pe care n-o să-i uit niciodată: Radu Iftimovici, Dorin Iancu și Titus Popovici. A fost, așadar, prima mea încercare dramaturgică. În același an, profesorul Traian Blajovici, din banii lui puțini, mi-a alcătuit o plachetă de versuri, Primul pas, plină de îngeri, flori și fluturi. Era acel an de graniță istorică, în care, la sfârșitul orelor de curs, înainte de Crăciun, am cântat "Trăiască Regele", iar când ne-am întors din vacanța puțin mai prelungită, ne-a trebuit o zi întreagă să învățăm "Zdrobite cătușe, în urmă rămân", noul imn național. Mă mai opresc într-o frază asupra acestui cerc literar școlar, care, prin strădania profesorilor amintiți mai sus, a devenit, în anul următor, Cenaclul literar municipal "Iosif Vulcan", la care participau și pictori de notorietate: Atanasie Țârulescu, Coriolan Hora, Traian Goga, Roman Mottl; elevii Titus Popovici, Radu Iftimovici, Dumitru Chirilă, D.R. Popescu, Aurel Covaci, Doina Sălăjan, Ana Tăușan și Ana Blandiana; câțiva jurnaliști: I. Manițiu, A. Petruș și, cel mai activ dintre ei, Stelian Vasilescu, care a realizat, în ziarul Crișana, ani de-a rândul, în fiecare săptămână, două pagini literare consistente. Așa am devenit, pe rând, poet, pamfletar și cronicar de teatru și film.

Trecerea mea prin clasele liceale a fost marcată de două discipline: literatura și istoria. Pentru că aici aveam profesori care, într-o turbulență ideologică fără seamăn, în care se amestecau toate, de la un sistem de învățământ clasic, european, la altul plin de ifose comuniste, controlat politic până la amănunt, într-o reală prigoană pentru elevii dezorientați, profesorii noștri, în continuare, nu predau, ci oficiau de la catedră. La istorie, cele mai multe ore cu profesorul Livius Titus Roșu se desfășurau la cetăți, pe șantiere, alături de arheologi, în muzee, în expoziții, prin vizite organizate la locuri istorice cu semnificație națională. La Cetatea lui Menumorut, am executat săpături, iar istoria locului ne-a fost transmisă curat, fără informații parazite. Aici am avut pentru prima dată fiorul viitoarei mele piese Noapte albă; aici, profesorul Roșu ne-a citit, în latinește, textul cronicarului Anonymus, în care apare, în "premieră absolută", un crez milenar românesc: "Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că îi suntem datori ca prieten unui prieten cu toate cele ce îi sunt necesare, pentru că omul este oaspete și duce lipsă de multe. Dar pământul pe care l-a cerut de la bunăvoința noastră nu-l vom ceda în nici un fel, atâta timp cât vom fi în viață". Emoția noastră a fost atât de puternică, încât nici unul dintre noi n-a cerut traducerea textului în limba română...

Istoria, între timp, a readus și instaurat, în Oradea, instituțiile românești: școlile, ziarele, teatrul; bibliotecile și-au refăcut fondurile și viața culturală părea și ea "întregită". Numai că se arată curând Reforma Învățământului și alte reforme mai mici, emanate de o dictatură agresivă, care îngrădește totul în limite politice. În această ceață ideologică, Teatrul din Oradea - suntem, nu-i așa, în Transilvania - are o inițiativă de mare succes la public: deschide stagiunile cu piese de inspirație istorică din literatura clasică, dar nu uită să-i invite nici pe autorii contemporani. În acest context, în 1972, Teatrul din Oradea a propus, pentru deschiderea stagiunii, prima mea piesă pentru teatrele profesioniste: Vlad Țepeș în ianuarie. Mulțumesc și pe această cale directorului de atunci, actorul Eugen Țugulea, și secretarei literare, criticul Elisabeta Pop, care au avut curajul să trimită Ministerului Culturii textul cu titlul: Dracula, îngerul păzitor... Piesa se născuse din protestul meu față de o peliculă din cele o mie câte circulau în lume, dedicate vampirului inventat de Bram Stoker. Vizionând, în Belgia, filmul Dracula, îngerul distrugător, o producție oribilă și nimic altceva, m-am întors în țară decepționat, cu dorința nestrămutată de a desființa, în presă, astfel de tentative. Abia coborât din avion, întâlnindu-mă cu Marin Sorescu și povestindu-i durerea, îmi spune: "Mai bine scrie o piesă despre Vlad". Peste ceva vreme, în ianuarie 1972, piesa era scrisă și trimisă la Minister, de unde mi se transmite că sunt observații importante, începând cu titlul. Trecând pe la Cluj, îi povestesc și lui D.R. Popescu, pe care îl știam maestru în titluri. Cunoscând textul și ipostazele pe care i le dădeam lui Vlad - bun / rău; viclean / inventiv; prevăzător / plin de curaj; uman / crud - DR îmi spune dintr-un foc: "Vlad Țepeș în ianuarie". Această "bifronsialitate" a primei luni din an, care preia și vremea și șirul sărbătorilor din anul precedent, mi s-a părut sclipitoare. Succesul spectacolului a fost foarte bine subliniat de presă. Radu Enescu scria, în Tribuna: "Mircea Bradu îl reabilitează pe Dracula, urmând aforismul lui Mandeville - «marile vicii private au devenit întotdeauna mari virtuți publice»." Teatrul Dramatic din Brașov mi-a oferit, peste trei ani, un spectacol special semnat de Eugen Mercus, în decorurile lui Liviu Ciulei. Dinu Săraru, în acea perioadă director la TV, are ideea să-l transmită, în pragul zilei de naștere a lui Ceaușescu. Atâta lectură cu microscopul pe text n-am putut cunoaște niciodată. Surprinzător, nu s-a scos nici un cuvânt! Dar cea mai puternică intervenție, în spectacol, a avut-o directorul Sică Alexandrescu. Distribuția avea doi actori pentru Vlad: Jugureanu, creat de natură pentru a întruchipa voievozi, cu un glas care făcea din fiecare monolog o bijuterie patriotică, și Fiscuteanu, un actor mai scund, plin de nerv, cu o frecvență verbală specială. Atât Mercus, cât și eu, îl doream pe Fiscu în spectacolul televizat. Maestrul Sică ne-a fiert timp de două etaje, până în biroul lui, și, după ce ne-am așezat în fotolii, ne-a spus cu o limpezime glacială: "Ăștia, mâine, n-au nevoie de Țepeș, ci de Ștefan cel Mare! Jugu joacă!".

În 15 mai 1975, are loc premiera piesei Noapte albă, la Teatrul de Stat din Arad; la 2 octombrie, la Teatrul de Stat din Oradea, și, în octombrie 28, ale aceluiași an, la Teatrul "Valea Jiului" din Petroșani. Peste doi ani, a fost transmis spectacolul realizat după un scenariu premiat la un concurs organizat de TVR. Câțiva "lectori" locali m-au acuzat vehement de "trădare" a istoriei naționale, pentru două pasaje care trebuiau "musai scoase". Cel dintâi: uciderea de către Menumorut a voievodului român Bora, "fratele său". Și cel de al doilea: încuviințarea ca fiica lui Menumorut să fie dată de soție prințului maghiar, cu argumentul că "și dacă chiar așa s-ar fi întâmplat, nu trebuie să aducem noi «greșelile istoriei» în fața spectatorilor". Textul a ajuns, printr-o întâmplare fericită, la acad. Ștefan Pascu: "Piesa lui Mircea Bradu, Noapte albă, este istorie și este, în același timp, artă dramatică; este reînviere și este, totodată, trăire. Ea rămâne cu mare putere un episod de maximă însemnătate din istoria românilor din Transilvania... Și se mai desprinde, cu limpezimea adevărului învestmântat în frumusețea scrisului, o altă realitate: poporul român n-a râvnit niciodată la bunurile altuia, dar și-a apărat cu mari sacrificii și grele jertfe ceea ce-i aparținea". (Prefață la textul apărut în volumul Hotărîrea) După această prezentare, nici Direcția Presei^[i], nici Direcția Teatrelor n-au luat în seamă observațiile "lectorilor" mei, concitadini. Cronicile spectacolului au fost favorabile.^[ii]

Distinsa regizoare Magda Bordeianu, care îmi montase, la Oradea, Vlad Țepeș..., cu Ștefan Sileanu, un actor special - o adevărată sosie a voievodului -, a propus Teatrului Municipal din Ploiești, care se pregătea de Centenarul Independenței, un text al meu: De cîte ori am pornit... Cum eu devenisem director la Oradea, am fost "condamnat" de asprul secretar literar, Elisabeta Pop, "să gândesc și pentru noi un text...". Totuși, cea mai acută poruncă a venit de la Valentin Silvestru, care, în urmă cu trei ani, cu ocazia unei vizite la Oradea, mă avertizase că, pentru sărbătoarea Centenarului Independenței, se instituia un concurs național pentru noi piese de teatru, dedicate marelui eveniment. Îmi cere: "Promite-mi că vei participa!". Și eu zic "Da!...". Cu cât mă apropiam de '77, mă cuprindea tot mai mult panica. La închiderea stagiunii premergătoare, promisesem public că: "până la începutul lunii decembrie, piesa va fi scrisă...". În seara de 5 decembrie '76, nu departe de miezul nopții, primesc un telefon de la Valentin Silvestru, care mă întreabă, ironic, dacă Sfântul Nicolae nu mi-a pus textul în ghetuțe. Răspund în ton de sărbătoare: "Nu mi-a lăsat nici titlul măcar, nemernicul.". Evident, supărat zice, ironic: "Dacă mă păsuiești o țâră, îți dau eu unul, gratis." Peste zece minute, revine: "Piesa dumitale se va numi Hotărârea. Noapte bună!" Surprinzător, îmi dăduse cheia acțiunii. Era vorba despre o hotărâre construită din multe ecouri de hotărâri anterioare... În acea noapte, am scris tabloul 4 - inima spectacolului. Piesa trebuia să fie summa summarum-ul tuturor năzuințelor de independență a generațiilor pierdute în ceața istoriei nației noastre. Nu-mi puteam permite nici excluderea marilor și vechi strădanii, dar nici includerea ideilor contemporane "luminate", așteptate de reprezentanți ai Consiliului Culturii^[iii], care îmi sugeraseră, la prima variantă, un întreg coș de floricele "istorico-politice". Am retras textul de la Ploiești și, peste o lună, le-am trimis varianta care s-a jucat și la Oradea. Documentarea pentru Hotărârea nu a constat neapărat în citirea cărților de istorie, ci, mai ales, a presei epocii. Prin tatăl meu, care era directorul Bibliotecii județene "Gheorghe Șincai", am obținut tot ce mi-am dorit din presa veche. Dacă, în celelalte piese jucate, avusesem de construit, în primul rând, un erou, un simbol, de această dată, era vorba de o pleiadă de personaje, complicate, cu ideologii numeroase, câte țări în Europa, pe unele dintre ele necunoscându-le până atunci. Trei prieteni, doctori în istorie, au stat zi și noapte la dispoziția mea, nu neapărat informându-mă, ci mai mult controlându-mă dacă respect criteriile severe ale proiectului expus lor inițial. Pentru că pornisem, toți, cu ambiții nu numai literare sau dramaturgice, cât, mai ales, de filozofie și istorie specifice epocii respective. Primul care a citit Tabloul 2 - o întâlnire diplomatică la cel mai înalt nivel, care se desfășoară la Hotel "Imperial" din Viena - a fost distinsul diplomat Mircea Malița, care mi-a dat, cu mare plăcere, amănunte despre desfășurarea acelei întâlniri, despre componența societății, chiar despre arhitectura clădirii atât de cunoscute istoriei, așa că totul devenise un decor familiar. Și pot să adaug că domnia sa a urmărit cu atenție reușita noastră, în toate etapele, onorându-ne și cu prezența la spectacolul dat de noi în turneul de la București. Dar înalta ținută a spectacolului a fost dată de regia lui Alexandru Colpacci și de actorii extraordinari pe care îi avea trupa de la Oradea în acea stagiune.^[iv]

În cuprinzătoarea bibliotecă a familiei noastre, exista un raft de o sută de volume "legate" personal de tata, în mătase verde. Raftul conținea cărțile scrise de către prietenii lui. Între ele era și Leul din Sisești de Tiron Albani, dedicată marelui om politic, memorandistul Vasile Lucaciu. De multe ori am vrut să o citesc - căci, neavând cine să aibă grijă de mine, mama mă așeza continuu în ultima bancă din clasă și învățasem să citesc la 3 ani. Mama, dăscăliță fiind, îmi programa cu severitate lecturile obligatorii. Imediat după război, un trimis al Securității a venit să verifice "pericolul" care stătea în calea împlinirii noii orânduiri în România, ascuns în rafturile bibliotecii familiei Bradu. Mama fiind plecată la Oradea, la o instruire politică pentru cadrele didactice, trimisul Securității a vorbit cu fratele mamei, care era funcționar la primărie, despre scopul descinderii sale la Lăzăreni. Speriat peste măsură, unchiul mi-a spus textual: "Dacă nu te porți cum vrea tovarășul activist, s-ar putea ca tatăl tău să nu mai vină acasă din Rusia". Tovarășul activist a venit, a ochit dintr-odată raftul cu cărți legate și cu glas cald, "familial", mi-a cerut: "Mircea, dragule, ajută-mă să duc cărțile în curtea școlii...". Când am fost la jumătate, a aprins un foc și, cu o furcă, a început să pună deasupra flăcărilor carte după carte. Nu m-am opus, știind ce mi se poate întâmpla. Nu-l văzusem pe tata de șapte ani - patru război, trei prizonierat - și, în fiecare seară, mă rugam cu mama sfântului Anton să-l aducă acasă sănătos... În grămadă era și cartea Leul din Sisești. Înțelegând că e ultima șansă s-o mai pot citi, m-am repezit s-o scot din maldărul celor condamnate. Activistul, văzându-mă tulburat, m-a întrebat: "Mircea, dragule, ce carte e aia?" I-am spus titlul. "Citește-o și după aceea mi-o dai și mie, că cărțile cu animale îmi plac și mie". Pe pagina de titlu era dedicația: "Pentru Nuțu meu cel drag, să i-o dea lui Mircea când va fi mare...". Am aflat mai târziu că Albani, care colabora la Gazeta de Vest, se întâlnise cu tata în redacție și, aflând de la colegi, că "Nuțu era, de câteva luni, tată" i-a oferit autograful. Cărțile erau prea multe și temeinic alcătuite pentru un foc atât de firav, dar ostil. Evidența i-a creat domnului trimis un disconfort evident. Se apropia ora plecării trenului de seară! Cu același glas cald, "familial", m-a rugat: "Mircea, dragule, vezi tu și ține focul, că trenul nu așteaptă...". Cum a plecat, am stins focul și am scos aproape toate cărțile, arse doar în colțuri, căci, așa cum se știe din celebrele "execuții" în piețele publice, cărțile legate ard greu. Câteva dintre ele le avem și astăzi în bibliotecă și le răsfoim, din când în când, cu grijă mare, căci paginile afumate se sfarmă... Când s-a întors acasă cu trenul, după miezul nopții, mama m-a găsit dormind cu cartea sub perină. Bunicul meu, Georgiu Paul, dascăl la pensie, mi-a spus, în acea seară, ca într-un testament: "Ardealul are trei sfinți: Horia, Iancu și Lucaciu". Și mi-a cântat doina Plânge mierla prin păduri... / Robu-i Lucaci...

În 12 septembrie 1976, primim vestea tristă a morții lui Tiron Albani. Tata scrie un articol pentru Familia. A doua zi, vin observațiile de la Direcția Presei: să nu apară titlul cărții Leul din Sisești, pentru că Vasile Lucaciu nu e "complet reabilitat"; să mai eliminăm din prea multele legături cu biserica și, bineînțeles, acuzele spre istoria Ungariei. Dăm ferparul la ziarul local. Apare fără modificări importante. Îmi fac un proces de conștiință: de ce nu m-am gândit până atunci să mă documentez mai complet și să scriu o piesă dedicată eroului național Lucaciu? Mă apuc de treabă în ziua următoare. Bibliografia pe care o aveam la îndemână mi se părea insuficientă. Primesc informația că toată documentația privitoare la Procesul Memorandumului se găsește la Debrețin. Mă adresez colegului meu, directorul teatrului "Csokonai", cu care aveam relații "oficiale", dar pline de respect și colegialitate. Împreună mergem la "Arhive", unde șeful instituției ne spune că documentele sunt de foarte multă vreme la Budapesta. Ambasada Română - probabil fiind vorba de Lucaciu -, îmi cere o confirmare de documentare de la București. Asta însemna timp, compromisuri. Vin acasă, mă încarc cu voință și termin în trei luni piesa. În lipsa documentelor, uneori folosesc intuiția. Anunțăm public că, în 24 martie 1979, va avea loc premiera. Vestea dezvoltă un eveniment complex. În primul rând, fiind prima piesă dedicată marelui erou. Celebra "vizionare" cu organele locale nu aduce observații demolatoare.... La premieră, se întâmplă alte "premiere". În loja oficială, organele locale de partid și de stat "în păr"! În cea vecină, mi-au fost cerute patru bilete de către ambasadorul nostru la Budapesta, Pavel Platona, bihorean de origine, care îl avea invitat pe consilierul cultural al Ambasadei Maghiare la București... Spectacolul "marca înregistrată": regia Alexandru Colpacci și trupa de aur a Teatrului de Stat, cu actori din ambele secții: română și maghiară. Programul de sală realizat de către secretariatul literar, o capodoperă a genului. Reprezentația depășește așteptările. Finalul este o sentință istorică... Replica lui Lucaciu: "Tot omul, când se naște, are în piept o inimă; numai românul în loc de inimă are o țară" e deplin explicată. Publicul orădean este recunoscut pentru respectul și dragostea pentru artiști. Aplauzele au ritmuri diferite, note exacte din portativul recunoștinței, intensități semnificative, bucurii subliniate, pentru care artiștii răspund mereu cu toată ființa lor. Și, în timp ce spectatorii ieșeau, în liniștea specifică emoției adevărate, când jumătate din sală se golise, de undeva de sus, a început să se audă limpede: "Plânge mierla prin păduri....". Mă uit la Tata - și el aude... Mă uit la Elisabeta Pop - și ea aude... Nimeni nu întreabă cine cântă?^[v]

"Funcția bate gradul", zic militarii. Adevărul este că venirea mea ca director la teatru m-a îndepărtat de uneltele mele. Planul căruia mă dedicasem, de a alcătui un decalog inspirat de dragostea mea pentru subiectele din istoria națională, pe care îl salutase distinsul profesor Ion Zamfirescu, așezându-mă în aria importanților autori ai genului, în cartea O antologie a dramaturgiei istorice românești, oarecum se rupe. Scriu piese de actualitate, romane, cărți cu preocupări din lumea imediată, mă îngrop în publicistică și, oleacă, prea mult în politică. Și târziu, pe la împlinirea celor opt decenii de viață, mă trezesc cu decalogul în față. Unde-s piesele despre Horia și Iancu?... Mi le readuc în memorie și, în doi ani, am bucuria să le public alături de celelalte într-un volum dedicat Centenarului Național, la Editura Academiei Române.

Student fiind la Filologie, tata mă ia într-o "culegere de folclor", în Țara Moților. La biserica din Iara slujea un preot care mi se părea "frate geamăn" cu Daniil Sihastru. Tata îl mai vizitase cu ani în urmă și publicase, într-o culegere, la Oradea, două balade auzite de la el. Vrând, nevrând ajungem la Horia. Și aud din gura preotului: "El și-a chemat neamurile să-l vândă. Știa că n-are scăpare!... N-or venit ăia de capul lor. De ce să ieie banii cei mulți dușmanii?!...". Toată istoria mi se răstoarnă în cap. Și n-o să credeți, că sună primejdios, îmi vine în minte, din nou, tripticul sfânt al Ardealului rostit de bunicul Georgiu în seara aceea specială: "Horia, Iancu, Lucaciu". De atunci, în imaginația mea, Horia a început să semene nu numai la chip, ci și în pilde cu Isus... Arginții din Biblie devin 300 de galbeni împărătești puși pe capul lui Horia și al fraților săi de luptă. Și de aici cheia-replică devenită titlul piesei: "Unul dintre noi să mă vândă...". Și fapta se întâmplă în a doua zi de Crăciun, când bărbații merg la colindat despre nașterea lui Isus... Peste ani, la Familia, prestigiosul nostru colaborator, istoricul clujean Ion Chindriș, îmi aduce o informație crudă: "Horia a fost mason". Mă întâlnesc cu Titus Popovici, care tocmai propusese un scenariu de film despre Horia. Îi divulg presupunerea. Scenariul lui trecea prin furcile cenzurii. "Numai atâta îmi mai trebuie să-mi zboare creierii, nu filmul...". Eu nu pot uita informația și încep s-o completez, s-o asimilez. Ignatius Born, consilierul Împăratului, marele filozof, șeful lojii masonice vieneze, îl cunoștea pe Horia din Transilvania, unde își avea moșiile. El a fost cel dintâi care și-a dat seama că Horia era o minte strălucită. Îl duce la poarta Împăratului... Cred în puterea și înțelepciunea lui, mai ales după ce părintele Nicolae Duda, stabilit la Viena, dă de discursul "unui român" în loja masonică condusă de Born. Mai are cineva îndoială cine poate fi românul?

În 2018, piesa apare în volum. Cei ce au citit-o aderă total la mesajul meu. Citiți-o, căci încă n-aveți unde s-o vedeți; nu ca pe o variantă ciudată a istoriei, ci ca pe o recunoaștere târzie a unui mare erou al Europei.

Ideea "tripticului sfânt" mă preocupa în continuare foarte tare. Pe Avram Iancu l-am iubit de când mă știu. Tata cumpărase pentru sufragerie, încă înainte de a mă naște eu, o mobilă sculptată, care avea așezat deasupra "bufetului" un bust al lui Avram, cu căciula pe-o ureche și pistol la cingătoare. Era puternic, optimist, protector. Aveam și un portret al Crăișorului semnat de pictorul orădean Traian Goga, care ilustrase prima carte publicată de tata despre "Educația culturală a satului". Bunicul Georgiu Paul înființase un premiu cu numele eroului ardelean, care se dădea, la sfârșitul anului, celui mai bun elev la "Istoria neamului românesc". În clasa a IV-a, l-am cucerit într-o "luptă dreaptă", care consta în 100 (!) de răspunsuri la tot atâtea întrebări din istorie... Aveam în cap o piesă dedicată Stăpânului Munților, cu mult înainte de Inima, dar partea a doua a vieții marelui erou mă gâtuia. Depresia lui Iancu, acceptarea compromisurilor, renunțările lui la idealurile cu care renăscuse Țara Moților, mi se păreau de neconceput. Nu-i găsisem un final pe potrivă. Sigur, o puteam prezenta cu un final de înaltă mândrie, oprind-o în clipa în care refuza cea mai înaltă distincție a Imperiului Habsburgic acordată de Împărat. Era, demonstrativ, ca pentru reporterii vremii... Puteam uza de istorica vizită a Împăratului în Transilvania, la târgul de la muntele Găina, când 100 de moațe călări, în port național, în frunte cu mama lui Iancu, i-au cântat "Doamne ține și proteje pe măritul Împărat". Întreg continentul a aflat, din ziare, că "Împăratul a lăcrimat de emoție". Și Împăratul a întrebat pentru prima dată cu uimire: "Unde e Iancu?" Părea o bucurie fabricată pentru tot imperiul... Sau cu vizita împărătească în casa părintească de la Vidra de Sus, în care tatăl lui Iancu a fost o gazdă minunată, unde, după primul pahar de horincă, toți cei care îl însoțeau s-au speriat de limpezimea ochilor albaștri ai înaltului oaspete. Și Împăratul iar a întrebat: "Unde e Iancu?". Iancu era peste tot! Toate fuseseră puse la cale de Iancu, pas cu pas. Dar nu s-a arătat niciodată, pentru a-i aduce aminte "Bunului Împărat" Franz Iosef de datoriile ce le avea pentru românii din Transilvania. Cu alte cuvinte, mințise cu nerușinare. Și nu-i puteam uita uitarea că fratele bunicului său era Horia!...Nici faptul că a permis să fie umilit și considerat "nebun" de înalții supuși ai Împăratului nu i-l puteam trece cu vederea. Și-atunci am inventat o întâlnire în eternitate, într-un purgatoriu "mobilat" cu toți cei pe care i-a păstrat în memorie. Pe prieteni, pe dușmani, și, bineînțeles, pe cele trei unguroaice pe care le iubise în tinerețe. Și aici (!), în poarta Raiului, ministrul Împăratului îi impută Crăișorului refuzarea marii decorații și ratarea întâlnirilor istorice! Chiar cere un mesaj pentru suveranul său, care așteaptă încă întâlnirea... Iancu îi dă un răspuns hamletian: "Ce să-i spună un nebun unui mincinos...!". Așa trebuia să plece spre "vecii-vecilor" un erou, un sfânt național... Nu umilit, nu umilind, nu implorând, nu condamnând... Mântuind!

Așadar, aș îndrăzni să spun că majoritatea pieselor mele istorice mi-au fost nu numai inspirate, ci și comandate de educația pe care o moștenisem din familie, din viață, din istorie.

L.M.: Manipularea istoriei a fost un obiectiv al propagandei comuniste. V-ați intersectat cu aceasta? Au existat presiuni ale cenzurii pentru a imprima textelor dumneavoastră unele accente dezirabile, oficiale?
M.B.: Asupra textelor mele de inspirație istorică, presiunile importante - surprinzător - au fost puține și doar de genul celei prezentate mai sus. Eu, fiind, la acea dată, "trecut prin ciur și prin dârmon", în funcțiile avute la toate instituțiile de cultură în care activasem sau pe care le condusesem, tăvălit și înfierat pentru ceea ce semnasem în presă, învățasem ce și cum se "asezonează". Simțeam instinctual unde poate trece "șopârla", unde și când poți "fluiera" în biserică. Evitarea din start a conflictului cu paznicii politici era priceperea "omului din cultură", în acea vreme. Piesele mele nu erau născute de conjuncturi sau "mode" politice, de "necesități" ale propagandei cerute de fiecare "teză" în parte. Nu mă chinuiam să fiu pe placul cuiva, cu scopuri căutate. Ele erau niște obsesii purtate ani de-a rândul în memorie, pricinuite de traumele sau de experiențele triste ale mele și ale altora. Presa, în acea vreme, era solidară cu evenimentul cultural. Cronica dramatică, literară sau cinematografică erau la loc de cinste în fiecare ziar. Și, în ce mă privește, îmi făcea avancronici, care avertizau dimensiunea evenimentului și necesitatea lui. Și mai aveam un aliat: trupa teatrului orădean, cu actori inteligenți și intuitivi, performeri care, la vizionările aspre, "uitau" cuvintele "rele" sau escamotau anumite replici, care deveneau explozii în reprezentații. Îmi puteam permite așa ceva, pentru că, prieten fiind cu ei, încă înainte de a fi autor dramatic sau director și cunoscându-i foarte bine, cream personajele pe datele lor artistice, "roluri mănușă", cu alte cuvinte. Totuși, aproape din senin, am fost atacat dur chiar de revista Teatrul (nr. 1/1987).^[vi]

L.M.: Dramaturgia scrisă în perioada comunistă a fost cu rare excepții, ignorată, după 1990, de scena românească. De ce?
M.B.: Dacă facem referire la scena românească, e bună întrebarea. Pentru celelalte țări - foste comuniste - numai parțial. Ele continuă să acorde atenție pieselor istorice. Cele "clasice" au chiar un regim special, având susținere financiară pentru fiecare "proiect". Explozia din Decembrie '89 ne-a cam încurcat mințile. Nu numai că am făcut un export spectaculos de patru milioane de suflete în doi ani - aproape cât celelalte țări "vecine" la un loc -, dar am uitat că am rămas 18 milioane într-o țară care trebuie să-și continue tradițiile și istoria. Revenind la subiectul interviului, e adevărat că cele mai multe piese istorice scrise în perioada comunistă erau "contrafăcute" și publicul era sătul de eroi naționali cu biografii modificate - gen Horia de Davidoglu -, dar piesele lui Marin Sorescu, D.R. Popescu rămân în patrimoniul cel mai valoros al dramaturgiei noastre, cu spectacole antologice. Sunt convins că reluarea lor ar umple sălile de teatru nu numai de "seniori" nostalgici, ci, mai ales, de cei care nu mai învață istoria la școală. Fișa de creație a actorilor români cu notorietate certă nu mai amintește de personaje din alte veacuri - și din obtuzitatea "modernă" a instituției, dar și din frica lor de abordare și risc. O piesă cu înjurături e mult mai "accesibilă" decât una cu replici și pilde istorice...

L.M.: Care credeți că e viitorul dramei istorice, într-o epocă a globalizării?
M.B.: Sper că, având experiența exceselor comuniste și fasciste asupra culturii universale și naționale, să ne vedem de treabă, să scriem și teatru de inspirație istorică românească și să dăm culturii noastre acea curățenie spirituală care nu s-a lăsat, în final, sedusă nici de ură, nici de politică. Mi-e groază, însă, că această globalizare n-o să fie o înfrățire reciproc respectuoasă, în buna tradiție istorică, ci trecerea de la arsul cărților în piețe publice, la demolarea monumentelor existente în piețele publice. În loc să jucăm Shakespeare în continuare, cu virtuțile lui unice, vom revizui totul, cum se întâmplă în aceste zile la Paris și Viena, unde Aida e masacrată în lumina ultimelor idei politice. Dacă nici drama romantică a lui Verdi dintre ofițerul francez Radames și Aida, sclava etiopiană de la curtea faraonului, nu are mesaj uman adevărat, mă întreb ce se va întâmpla cu Othello, unde "Iago" va fi la el acasă... Ultima știre din "Occidentul" cultural ne anunță că vor fi organizate "birouri ale diversității", care urmează să purifice repertoriul clasic de opere, prin excludere. Cele care vor fi "tolerate" vor fi corectate politic. Frica mea este că noi, fiind foarte mimetici, o să ne aruncăm din nou în barca "occidentală" pavoazată cu ghirlande de umanism, care duce sigur la o catastrofă universală. Doamne, ferește-ne!

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.