Liviu Malița: Stimate Domnule Radu F. Alexandru, ați publicat și ați fost jucat înainte și după 1990. Ce s-a modificat în felul de a scrie și de a se face teatru?
Radu F. Alexandru: Am sentimentul că, pe fond, întrebarea însumează două întrebări distincte. Prima s-ar referi la felul în care am scris / scriu teatru. Cea de-a doua cred că privește procesul prin care trece o piesă a mea din momentul în care eu, Autorul, am scris pe ultima pagină "CORTINA" - până în seara premierei, când spectatorii sunt invitați să asiste la un spectacol cu o piesă atribuită lui Radu F. Alexandru.
Dacă se acceptă disjuncția pe care o fac, atunci răspunsul la prima întrebare este univoc: nimic. Nu s-a modificat nimic în felul în care am scris/scriu. Pentru că nu s-a schimbat cu nimic felul în care înțeleg rostul teatrului; menirea textului pe care, cuvânt după cuvânt, îl scriu conștient că va fi rostit pe o scenă și va trebui să ajungă cât mai limpede, și mai convingător, la spectatori.
Nu mă dezic și nu regret nicio replică din tot ce am scris până în decembrie '89. Într-un fel, fără să forțez prea mult lucrurile, cred că pot să spun că mi-am făcut de cap. Într-un țarc! De care eram în permanență conștient și în care mă simțeam încorsetat. Știam că fiecare pagină, fiecare replică trebuie să treacă prin furcile cenzurii exercitate în toate teatrele din țară. Pornind de la Direcția Teatrelor din cadrul C.C.E.S. (Consiliul Culturii și Educației Socialiste) și prelingându-se până în pixul ultimului activist de partid din organizațiile locale P.C.R. (Partidul Comunist Român), acolo unde funcționa un teatru. Mi-au fost jucate câteva piese, mi-au fost respinse altele (mai numeroase); mi-au fost suspendate spectacole, după un număr de reprezentații, firește (?!) fără nicio explicație. O experiență cu totul aparte am trăit, la Teatrul Mic, cu piesa Saltimbancii, regia Nicolae Caranfil; în distribuție: Ioana Pavelescu, Dan Condurache, Florin Călinescu. După vizionarea internă (la care nu mi s-a permis să asist), am primit un telefon de la Dinu Săraru, directorul teatrului, care, într-o stare de încântare, de surescitare maximă, mi-a spus că spectacolul e formidabil, formidabil!, că așa ceva nu s-a mai văzut în țara românească. Bucuros l-am întrebat când va fi premiera. "Vorbim", mi-a răspuns el laconic. Spectacolul nu a văzut niciodată lumina rampei, nu a avut nicio reprezentație; l-a îngropat fără să lase o urmă. Era membru supleat al C.C. (Comitetul Central) al P.C.R.: își putea permite orice, nu dădea socoteală nimănui...
Am înțeles limpede, nu neapărat după experiența evocată, că nu am nicio șansă să mai ajung pe scenă, dacă voi continua să scriu tot ce-mi trece prin cap, ignorând orice constrângere. Într-un imbold ludic cu tentă masochistă, m-am dus la directorul Direcției Teatrelor din C.C.E.S., cu care aveam deja experiența mai multor texte respinse, și i-am cerut să-mi spună el, clar, despre ce am voie să scriu, ca să nu mai bat drumurile de pomană la Casa Scânteii (sediul C.C.E.S.). Mi-a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Despre orice! Care nu pune în discuție poziția partidului". Reproduc după zeci de ani, cuvânt cu cuvânt, răspunsul omului care funcționa aidoma mașinăriei kafkiene din Colonia penitenciară și care avea drept de viață sau de moarte asupra fiecărei pagini pe care o scriam eu, ca și toți cei care trăiau cu convingerea că teatrul exprima vocația mea/a noastră. Nu era nimic de negociat. Nu era loc de nicio speranță. Nu am ținut cont de spusele cerberului. Am scris mai departe ce am considerat că trebuie să scriu, nu cu gândul aprioric că scriu pentru sertar, și am continuat să pun piesele în circulație: la Consiliul Culturii, la teatre, la regizori, la revistele literare. Într-un final, am fost dat pe mâna Securității. Dar ăsta este deja un alt capitol, pe care l-am evocat în urmă cu niște ani în Revista 22 (aici), și asupra căruia am să revin într-un alt cadru...
O clarificare pe care o consider necesară, pentru a fi bine înțeles. Am răspuns nimic legat de eventualele schimbări în felul în care am scris - scriu teatru. Și înainte și azi lucrul esențial pe care îl urmăresc, în fiecare piesă, este miza, ideea pe care o pun în discuție, cu dorința de a-l atrage pe spectator și de a-l implica cât mai mult într-o dezbatere. Nu scriu "conferințe" pe care le decupez în replici - provoc, în schimb, dispute față de care spectatorul nu trebuie să rămână indiferent. De aici, o distincție peste care, natural, nu pot să trec. Formală, nu de fond. Scriam atunci despre ce consideram definitoriu în viața noastră. Deci, totul se reducea la cotidian. La viața pe care o trăiam, așa cum o percepeam fiecare dintre noi și despre care oamenii vorbeau în șoaptă, cu maximă prudență; cu frică. O viață consumată și comprimată la dimensiunile țarcului în care eram constrânși să ne ducem zilele și pe care mă consideram dator să o surprind în crudul ei adevăr. Azi scriu tot despre viața noastră, dar o fac într-o lume în care nu mai există limite, nu mai există frontiere de niciun fel, și continui să caut în permanență să-i pătrund tainițele cele mai adânci. Acum însă într-un univers tematic infinit.
Cum se făcea teatru înainte și cum se face azi este o întrebare care îmi aduce reflex în minte o dilemă încă nerezolvată: cine a fost mai întâi oul sau găina? În teatru, întrebarea privind întâietatea dintre autor și regizor s-a tranșat abrupt, în ultima vreme, într-un mod care nu mai lasă loc niciunei îndoieli. Regizorul este masculul Alpha, rolul autorului reducându-se tot mai mult la a fi un accesoriu al celui căruia i se conferă, de regulă, drepturi suverane asupra spectacolului. El tratează textul după bunul lui plac, are o viziune! Știe mai bine decât autorul ce a vrut acesta să spună și orice intervenție își permite să facă asupra textului este, de regulă, acceptată fără rezerve. Am văzut și câteva cazuri fericite, în care afișul atenționa, totuși, spectatorii că asistă la un spectacol al celui care semnează regia după Shakespeare sau Cehov, dar, de prea multe ori, ce se joacă pe scenă este o parafrază a textului original, indiferent de notorietatea sau gloria celui care, orice s-ar face, este totuși autorul piesei. Nu vreau să fiu suspectat de-a fi partizanul unui teatru anchilozat, a unui teatru de muzeu, am aplaudat multe spectacole memorabile, autori clasici sau contemporani, care ilustrau citirea autentic novatoare a regizorului, fără să atenteze la bogăția ideatică a textului și care probau indubitabil că modernitatea nu este sinonimă cu violul (firește, al textului). Din păcate, însă, nevoia de-a epata cu orice preț, de a cultiva cu predilecție forma fără fond într-o căutată postură de iconoclast sunt tare care mi se par că au ajuns la o frecvență nefastă, în detrimentul actului autentic de creație.
L.M.: Ce piese românești scrise în perioada comunistă considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
R.F.A.: Multe. Nu-mi propun o enumerare exhaustivă a dramaturgilor de mâna întâia care azi nu mai sunt printre noi, dar Horia Lovinescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon, Marin Sorescu, Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Paul Cornel Chitic, Romulus Guga sunt doar câteva dintre numele de referință ale teatrului românesc, ale căror piese (multe dintre ele) ar oferi și azi șanse reale pentru spectacole care s-ar juca cu săli pline. De unde știu? Pentru că le-am citit; le-am văzut cu ani în urmă în montări aplaudate la scenă deschisă, iar pe câteva dintre ele le-am revăzut astăzi bucurându-se de interesul deplin al spectatorilor. Este o falsă problemă a spune că aceste piese nu mai rezistă la public. Problema adevărată este că aceste piese sunt, cele mai multe dintre ele, total necunoscute celor a căror adevărată menire ar trebui să fie susținerea și promovarea dramaturgiei românești: directorii de teatre, secretarii literari, regizorii, mass-media. Nu pun sub nicio formă pe un plan secund Ministerul Culturii și instituțiile administrației locale. Nu o fac la un nivel semnificativ nici unii, nici alții. Nu mi se pare potrivit să detailez subiectul acum, dar îi asigur pe toți cei interesați că vorbesc în deplină cunoștință de cauză. Sunt președintele Filialei de Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor, stau frecvent de vorbă cu toți colegii și chiar pot să afirm că cunosc configurația repertoriului teatrelor. Și dacă amintesc faptul că sunt printre autorii români frecvent jucat pe scenele din București sau din țară nu este decât în ideea de a elimina orice suspiciune că afirmațiile pe care le fac sunt expresia frustrării unui dramaturg care bate constant la ușile închise ale teatrelor. Comparați multe dintre piesele străine (nu mă refer la autorii clasici) care ajung pe scenele noastre cu piese din dramaturgia românească contemporană și veți vedea, de la prima lectură, că nu există niciun motiv care să le recomande prioritar pe cele dintâi. Asta, firește, dacă trecem indiferenți peste "detaliul" că o bună parte dintre aceste texte de import sunt traduse chiar de către regizorii care le și montează, și care semnează și "versiunea scenică", și light-design-ul, și ilustrația muzicală etc. și încă multe prestații remunerate cum se cuvine. Nu sunt lucruri plăcute cele pe care le invoc doar în trecere, dar despre soarta dramaturgiei românești cred că ar fi timpul să ajungem să vorbim cu seriozitate și cu responsabilitate. Dacă mai interesează pe cineva.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.
(volum coordonat de Liviu Malița)