Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Viorel Cacoveanu: Ca "fost" dramaturg, îmi pun destul de des, cu multă amărăciune, această întrebare și mai mult sufăr în tăcerea și uitarea în care am fost aruncat dinadins. Parcă nu-mi vine să cred că - în ciuda piedicilor, barierelor și opreliștilor de tot felul - am fost jucat, cu săli pline, s-a vorbit despre piese la "Europa Liberă". La al șaptezeci și cincelea spectacol cu Valsul de la miezul nopții, casieria Teatrului Național din Cluj-Napoca era închisă și un afiș anunța: "Pentru astă-seară nu mai avem bilete". O piesă era aprobată de Teatru, de Ministerul Culturii (C.C.E.S.) și, în sfârșit, de Comisia Ideologică, din care făceau parte șefii din județ, cei de la Direcția Presei (Cenzura!) și de la Minister. Acum, târziu, după ce am fost ras ca dramaturg, mi-a venit o idee. Pe vremea "cealaltă", unei cărți sau piese i se făcea o primitivă "autopsie" înainte de a se naște!!! Ce adevăr! Ce barbarie, maltratări, amputări, schingiuiri. Cu toate astea, am avut șase premiere la Sentința pentru amatori, patru la Valsul de la miezul nopții. Cu acest drum vitreg, ostil, al piesei spre public, existau și lucruri bune, care trebuie amintite. Teatrele erau obligate să aibă în repertoriu două piese românești de actualitate, două clasice românești. Apoi, onorariile și încasările după spectacol veneau negreșit prin poștă acasă. Odată, poștașul care-mi aducea acești bani mi-a spus: "Domnu' Viorel, eu numai la părintele Agârbiceanu îi aduceam bani așa cum vă aduc dumneavoastră".
Dar azi cum e? Nimeni nu știe. Se joacă orice piesă cu o condiție: să fie a unui autor străin! În rest, "Dumnezeu cu mila". Nici piesele "cu probleme grave ieri" nu se joacă, nu se rejoacă!!! Două condiții trebuie îndeplinite: a) să găsești un loc pe o scenă, să ai euro, un sponsor; b) să faci parte dintr-o gașcă la modă, cu putere pe sus. Dacă ne uităm în Împărăția Filmului, vom vedea că filme din epoca dictaturii apar constant pe micile și marile ecrane. De ce? Ba îmi vine să râd: ce subiecte se "caută" azi pentru un film? La Tanacu, un călugăr a ucis o tânără călugăriță; s-a făcut un film; Vestul l-a premiat. La Colectiv a fost o tragedie uriașă, s-a făcut un film, și el premiat... Urmează Piatra Neamț?! Iertată să-mi fie divagația spre o artă germană.
Revin la teatru. Autorii de ieri nu mai sunt! Nimeni nu joacă nimic din Horia Lovinescu, D.R. Popescu, Marin Sorescu și-mi pare rău că nu-i pot aminti pe toți. E libertate, se încurajează democrația, statul de drept, vorbăria, nu și arta. Politica a sufocat arta, a izgonit-o din societate. Ne place, nu ne place, ăsta-i adevărul.
Există și o altă explicație a acestor stări de lucru, Societățile vin, se trag una din alta. Cele mai noi aduc și cele mai vechi obiceiuri, păcate, atitudini, metehne, cum ar zice Caragiale. Societatea de ieri privea ca pe o prizonieră piesa românească. Societatea de azi nu bagă de seamă, pentru că piesa nu există. E un haos. Unii actori scriu piese, ei joacă, ei regizează. Au o lipsă: nu sunt unici spectatori. Fenomen invers: un actor de talia, de valoarea lui Dorel Vișan, nu joacă nicăieri. Cine ar putea spune ce susținem că e un haos, un pustiu în Teatrul nostru și voi încheia strădania de a răspunde cât de cât acestei întrebări cu o frază a lui Paul Everac: "Măcar să rămână țara, să slujim mai departe duhul autohton, scena, căci așa este, în final, rostul".
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948-1989 pe care le considerați necontaminate de ideologie?
V.C.: Nu cred că sunt cel chemat să aleg lumina din întunericul - cam mult - ce străjuiește piesa românească. Nu eu sunt chemat să dau un verdict. Sunt, ca alții, o victimă stimabilă, amabilă, cum ar zice marele Caragiale. E "rolul" la care am oarecare voie. Câte piese românești au fost oprite, alungate din repertorii?! De ce n-ar fi jucate acum, ca o târzie, dar și așa necesară reparație morală? Mă încumet să înșir câteva titluri la întâmplare: Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă, Moartea unui artist de Horia Lovinescu; Acești îngeri triști, O pasăre dintr-o altă zi, Balconul, Studiul osteologic..., Piticul din grădina de vară și, vai, câte altele de D.R. Popescu, acum, la 85 de ani, neavând loc pe nicio scenă!!!; Există nervi, A treia țeapă, Paracliserul de Marin Sorescu, Drumuri și răscruci, Constandineștii (nejucată încă!) de Paul Everac, și lista ar putea continua.
L.M.: Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
V.C.: Aș îndrăzni să citez din piesele mele: Mă propun director, Seneca sau sfârșitul unei iubiri, Regele cel Mic și Regele cel Mare. Câteva comentarii sunt necesare. Titlul Mă propun director a fost inițial Circul de stat, iar apoi, Circul. Mulți au taxat ca nepotrivit cel cu Circul. Seneca... e o piesă despre un Mezo al nostru. Cel al Romei a dat foc capitalei romane fiindcă n-avea buldozere. Piesa a fost lăudată de Cătălina Buzoianu: "excelentă în cele patru puncte cardinale" și de către Valentin Silvestru ("Îți va aduce mari bucurii."). S-a jucat abia după deranjul din decembrie, în 1998. În sfârșit, despre Regele cel Mic și Regele cel Mare (Dubcek și Brejnev), Vlad Mugur mi-a spus: "Amândoi putem fi mari oriunde, de la Viena încolo! Aici nu se va juca niciodată!" Așa a și fost.
L.M.: Pe care dintre piesele dumneavoastră scrise în comunism le considerați cele mai compatibile cu spiritul contemporan?
V.C.: Piesa românească nu poate fi un salt spre nemurire a unui dramaturg, ci o răstignire a lui în neant, în uitare... Sunt întrebat deseori de ce atâta nemulțumire, atâta rău e în mine, în scrisul meu. Poate întunericul din jur m-a copleșit, poate nici eu n-am știut să mă ridic spre lumină de vis...
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)