Radu Cosașu, scriitor și jurnalist (n. 1930). Fascinat de idealurile de justiție socială ale regimul comunist și decis să-și pună "viața pe altarul revoluției", RC (pseudonimul lui Oscar Rohrlich) rupe, la 16 ani, legăturile sale cu familia (mic-burgheză) și întrerupe studiile de pian, pentru care a avut un talent deosebit. Tot din motive de puritate proletară, întrerupe peste câțiva ani studiile universitare în filologie și urmează doar cursurile unei școli de literatură organizată de Partidul Comunist. Lucrează redactor în presa cotidiană (redactor al revistei Scînteia tineretului în anii 1950, la revista Cinema între 1967-1987; a colaborat la diverse reviste din epocă), frezor, iar, după o perioadă de șomaj intelectual (e îndepărtat din presă datorită impurității sale ideologice) de peste un deceniu, lucrează ca redactor în presa culturală. În 1993, fondează, alături de alți scriitori, săptămânalul Dilema (din 2004, Dilema veche). Este autorul unor volume de reportaj care pleacă de la un entuziasm propagandistic și ajung la o substanțială calitate umană și artistică: Servim Republica Populară Română, 1952; Opiniile unui pământean, 1957; Energii, 1960; Lumină!, 1961; Omul după 33 de ani scapă, 1966; Maimuțele personale, 1968; Un august pe un bloc de gheață, 1974; Viața în filmele de cinema, 1971; Ocolul pământului în 100 de știri, 1974; O viețuire cu Stan și Bran, 1981. De asemenea, a publicat memorialistică: Supraviețuiri, vol. I-VI, 1973-1989; Sonatine, 1987; Mătușile din Tel Aviv, 1993; ÎnSISIFicarea la noi pe Boteanu, 1998; Autodenunțuri și precizări, 2001; Viața ficțiunii după o revoluție, 2016; Anti-damblale, 2018. În arta dramatică, s-a remarcat prin scrierea pieselor: Mi se pare romantic, 1961; Un surâs la 6 dimineața, 1964; Un nasture sau absolutul, 1965; Scurt program cu bossanove, 1968. De asemenea, a scris scenariul filmului Un film cu o fată fermecătoare (regia Lucian Bratu, 1966), interzis în epocă. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Național pentru Literatură.
La LiterNet au apărut volumele: Un august pe un bloc de gheață, 2004, și As time goes by, 2004.
(Transcriu conversația telefonică. Sâmbătă, 5 decembrie 2020, ora 12:15.)
Liviu Malița: Ați publicat, la interval de șapte ani, patru piese: Mi se pare romantic (1961), Un surâs la 6 dimineața (1964), Un nasture sau absolutul (1965) și Un scurt program de bossanove (1968). Ce a contribuit la scrierea lor?
Radu Cosașu: Mi-ați produs, cu prima dumneavoastră întrebare, un sentiment de umor cald la adresa mea, mi-a trezit un sentiment de ironie caldă față de mine însumi... când spuneți că, în șapte ani, am scris patru piese. Uitasem. [Râde.] Vă răspund imediat și (pe) scurt.
L.M.: De ce ați renunțat la dramaturgie?
R.C.: "De ce am renunțat la dramaturgie?" Din lipsă de talent. Lipsa talentului de a lega replici. Mi-am dat seama că, vorba lui Camil Petrescu, "nu știu să leg două replici". La asta se adaugă oroarea de teatru... De teatru și de publicul său. Am scris despre asta. Pot să-ți indic o bibliografie... Am spus acolo de ce!
L.M.: Există autori și / sau opere dramatice din perioada comunistă spre care ați dori să orientați curiozitatea contemporană? Care anume? De ce?
R.C.: Da, există doi autori de care mă simt apropiat: Teodor Mazilu și Marin Sorescu. Ei sunt astăzi în umbră, iar cauzele indiferenței reies din răspunsul meu la întrebarea următoare. Indiferența vine din maniheismul românesc. Epoca românească comunistă e deosebit de maniheistă. Iar anti-comunismul e la fel de maniheism. Am spus, asta e convingerea mea acum, că maniheismul este baza tuturor fascismelor și a comunismului, dar și a felului în care ele sunt tratate, ca două opoziții totale, când, de fapt, ele se află mereu în comunicare.
L.M.: Puteți enumera câteva cauze ale indiferenței (amneziei?) extrem-contemporane față de dramaturgia din perioada comunistă? Frecventarea acestei dramaturgii astăzi conține vreun risc?
R.C.: Noi, românii, nu am avut o educație anti-maniheistă, nici în interbelic, nici în comunism. Nici marii noștri intelectuali de dreapta, nici cei de stânga nu ne-au făcut o educație anti-maniheistă. Atitudinea față de Bine și Rău, "penultimele întrebări", cum așa de bine spune Șestov. În plus, comunismul a avut și el maniheismul său. Proletcultismul românesc era și un maniheism în floare. Această chestiune abia acum își face mendrele. Anti-comunismul e și el maniheist. Dramaturgia din perioada comunistă trezește indiferență fiindcă este tratată mereu maniheist: "comunismul e cel mai mare rău, deci dramaturgia comunistă e și ea rea...". Maniheismul românesc e extraordinar în urile sale. E întărit de ortodoxismul creștin românesc, care vede și el lucrurile în alb și negru.
De ce sunt cei doi ignorați? În cazul Sorescu, e simplu: pentru că a fost ministru sub Iliescu. Rămâne, pentru mine, o consternare formidabilă cum trei scriitori de vază s-au opus propunerii de decernare a premiului Nobel lui Sorescu. Cei trei sunt: Dinescu, Doinaș și Blandiana. Au semnat împreună un memoriu, au făcut un fel de protest la secretariatul Nobel... Toți trei uniți într-o asemenea cauză.
Dramaturgia lui Mazilu e complet desfigurată după '90. Era suspectă. Codul lui [dramaturgic] nu putea fi valorificat. Pentru anti-comunismul de după 1990, piesele sale nu erau suficient de anti-comuniste. Poate fi vorba și de o datare a scriiturii. Critica lui era la adresa mic-burghezului din comunism; căci exista și în comunism o mică burghezie. Eu am cunoscut-o pe soacra sa, din care Mazilu a făcut teatru. Știi replica? "Eu nu spun s-o iubești. Dar du-o măcar la cinema." Or, critica lui anti-mic-burgheză era, după '90, de neînțeles. Această critică a fost falsificată. Unul dintre personajele sale a fost făcut... monarhist! În cazul lui Mazilu, e o problemă de cultură teatrală. Schimbarea de orânduire a alungat codul, s-a pierdut... Actorii nu mai pot juca sub codul lui Mazilu, cum o făcea, perfect, Toma Caragiu.
În ce mă privește, nu blestem acea epocă din antimaniheism. Sunt un caz de proletcultism vindecat. Am publicat recent în România literară [în nr. 46 din 2020] fragmente din cartea la care lucrez acum. Le-am intitulat: "Cum m-am îndrăgostit de adverbul deocamdată" și au un motto din Thomas Bernhard: "Nu te socoti genial, fii normal: ești unic". Până să devin antimaniheistul de azi, am evoluat de la proletcultism - boala venerică a oricărui poet adolescent în '45 - la golan utecist. Am fost golan utecist cu patruzeci și ceva de ani înainte de Golaniada anticomunistă din '90. Am trecut prin ambele maniheisme - cel comunist și cel anticomunist -, prin vremea aceasta de haos ideologic, când "uman" și "nuanța" se puneau, mă-nțelegi de ce, între ghilimele... Nu suport să împart lumea în inocenți și vinovați, s-o văd tranșată, etanș, între bine și rău, între un Tată al Măreției și un Prinț al Întunericului, cum o preconiza Mani, incapabil să prevadă vremea când un Tată al Măreției (să-l numim Marx) devine un Prinț al Întunericului. Nimeni nu poate face față infinitului humor al vremelniciilor. Acest anti-, cu ale sale pro și contra, e singurul cu care lucrez. Pe peretele de dimineață stă scris cu litere mari, între portretul lui Rebreanu academician și rabinul care spală piatra mormântului lui Kafka: "Murdar și pur ca orice om care gândește intens" (același K).
(volum coordonat de Liviu Malița)