Un autentic inventator de comic

Dramaturg (n. 04.06.1938, Ploiești; fiu de avocat). A atins performanța de a fi scris peste 50 de piese, multe regăsibile în amplul proiect editorial, în zece volume, Comedia Omnia (Editura Ghepardul). După debutul de la Teatrul de Comedie, cu Ciripit de păsărele, șaisprezece dintre piesele sale au fost reprezentate la diverse teatre din țară și din București, dar și la Teatrul Național Radiofonic și la Televiziunea Română, în spectacole-lectură.

Liviu Malița: Stimate domnule Dinu Grigorescu, mai avem nevoie astăzi de comedie?
Dinu Grigorescu: Comedia este instantanee în spațiul public. E suficient să privești la televizor galeria palavragiilor ‒ agramații, îngâmfații, incompetenții, aroganții, hoții, viclenii, noile Pristandale și celebrii noștri politicieni - și ai comedia pe tavă. Nu mai e nevoie de dramaturgi. În perioada comunistă, comedia satirică era un act de mare curaj artistic. Lupta cu cenzura era inegală, dar frumoasă, palpitantă. Ne mințeam unii pe alții. Cenzorii se făceau că nu văd anumite aluzii subterane și comediografii pozau în mielușei. Azi, în democrație, avem comedie liberă de cenzură. Dau un singur exemplu: comediile lui Viorel Cacoveanu, violente, stau pe tușă! Comunismul s-a replantat în fauna capitalismului. Comunismul, în mod subtil, se ferea de comedie, de satiră, nepromovând-o decât la nivele inferioare, comerciale, cu rare excepții. În mult așteptata epocă a tuturor libertăților de exprimare, nu avem la vedere pe scenele teatrelor comediografi! Excepții notabile: Mimi Brănescu și textele sale filmate din serialul Las Fierbinți, Radu F. Alexandru, Mircea M. Ionescu și revelația Marilena Dumitrescu, la TDR [Teatrul Dramaturgilor Români]. Din generația tânără, câțiva autori care scriu comedie valoroasă nu au ajuns autori virali. Nu e vina scriitorilor, ci a regizorilor lacomi de bani și a directorilor de teatru indiferenți. E mai ușor să declari că nu avem dramaturgie decât s-o descoperi. Scrieri satirice foarte slabe sunt promovate la televiziuni. Comediografii în viață sunt aproape iluștri necunoscuți. Oamenii, publicul, ingurgitează ce li se servește. Aperitive de comedie. Comedioare. Nimic nou sub soarele comediei...

L.M.: Ați publicat peste 20 de comedii, din care vi s-au jucat doar zece. De ce?
D.G.: Aveți datele vechi. Am scris mult mai multe, fiecare comedie în multe variante, care pot fi considerate comedii autonome. Cu spectacolele-lectură de care am beneficiat, în lectura marilor actori (Schimbare de sex, Blana de păianjen, Vivat Caragiale!), cu premiere având mari comedieni în distribuții la Teatrul Național Radiofonic și teleplay-ul (ciuntit) Valsul lebedelor, film la Televiziunea Națională, cred că dublez cifra estimată de dvs.

Sunt, de la debut și până astăzi, un dramaturg controversat. Unii mă apreciază, alții nu. Scriitura mea iese din formula canonică. Mircea Ghițulescu a scris că aș fi "cel mai original autor de comedii" (nu cel mai bun!), în ierarhiile lui critice. Pe scurt, iată câteva considerații:

Tudor Popescu m-a definit chiar de la debut, observând că "stau cu un picior în realitate și cu altul în absurd, dar absurdul dezvăluie mai mult, mai profund în realitate". Enervat la culme de detractorii mei, în 1988, a trimis o scrisoare la revista Teatrul, în care protesta față de modul diform în care era înțeleasă comedia mea realistă și alegorică, simultan. Marele comediograf al deceniului al optulea al secolului trecut observase că eu nu pornesc, în scrierea comediilor mele, de la fapt spre idee, ci exact invers. De la idei, încarnez fapte generalizate, o altă tehnică, o invenție de-a mea. Pe scenă, câștig repede adeziunea publicului. E foarte greu să ajung pe scenă. E mult de povestit. E o dramă legată de comedie.

Teodor Pracsiu: "Vocația de comediograf ‒ dezinvolt și eficace ‒ a dramaturgului Dinu Grigorescu se verifică, iată, și după Revoluția din decembrie 1989. În timp ce nu puțini autori dramatici produc astăzi nedumeriri și semne de întrebare persistente, fiindcă stau încă în expectativă (bănuim că din rațiuni complexe și net diferențiate), Dinu Grigorescu a scris deja o piesă, Miss Babele, pe care a propus-o, în premieră absolută, scenei bârlădene [...], cu tentă de pamflet politic, mai mult decât sprințară, zglobie și spirituală, cu personaje pentru care Revoluția s-a dovedit hârtia de turnesol, dezvăluindu-le brusc autenticitatea nudă. Autorul creează și acumulează infatigabil sloganuri post-revoluționare, calambururi, vorbe de duh, maxime șăgalnice, ziceri fără perdea, judecăți paradoxale, probând o indiscutabilă capacitate de invenție verbală și un simț comic natural, de sorginte și în cea mai bună descendență caragialiană."

Ileana Berlogea: "Un autentic inventator de comic."

Valeriu Râpeanu: "O nouă formulă de comic."

Valentin Silvestru: "Comedia inteligentă [...]. Actorii l-au înțeles și nu l-au înțeles."

Aș adăuga aici că regizorii nu mi-au pus în valoare întregul potențial satiric tocmai pentru că nu văd mai departe de stilul obișnuit. Eticheta care contează, din Istoria literaturii române: Dramaturgia a lui Mircea Ghițulescu este "comicul perplex". Am ajuns foarte greu la el!

"Dumneata vei debuta peste vreo zece ani", mi-a spus, încă din 1962, cu simpatie, secretarul literar Beno Dumitrescu, de la Teatrul Tineretului (azi, Teatrul Mic), om care trecea, în epoca aceea, drept un mare teatrolog. Observase că am replică bună, dar îmi lipsea experiența vieții. Unii s-au născut cu ea, au debutat repede (și au murit și mai repede). Eu am debutat abia la 37 de ani! Directorul de-atunci al Teatrului Tineretului, un munte de om, regizorul D.D. Neleanu, la recomandarea lui Ion Cojar, era hotărât să-mi facă debutul, în acea epocă comunistă. Marele fluviu își aduna apele. Eram un izvor de comedie, un pârâiaș care se izbea de bolovani, nu știam că voi avea până la urmă operă-fluviu.

Nu puteam face apologia comunismului, nu vibram la subiect, nu aveam această chemare romantică, revoluționară, și nici tehnica disimulării. Mi s-au oferit toate condițiile, biroul directorial pentru lucru, servicii de dactilografie. Stimulentul a fost formidabil. Am fost trimis pe șantierul din Floreasca să mă documentez. Am scris formalist două noi piese: Un răsărit de soare personal și Corăbierii. În duminica de Florii, care coincidea cu aducerea în familie a viitoarei mele soții, Despina, am venit tare supărat pe mine însumi pentru acel stimulent ratat. Oare trebuia să aduc la îndeplinire previziunea lui Beno: "peste 10 ani"?

Rezistența la eșec este proba de foc a talentului. Am o capacitate de renaștere. Cred în ceea ce scriu. Sunt un perfecționist și propriul meu dușman.

Alt moment esențial. Frecventam boema bucureșteană, participând, în anii ʼ60-'70, la așa-zisele ceaiuri, petreceri dansante, în casele boierilor scăpătați, neevacuați, și ale intelectualilor agreați de regimul comunist - doctori, ingineri, "prinți" intelectuali, academicieni. Aveam momente de tristă luciditate, când îmi repetam că sunt angajat într-un drum imposibil de parcurs: cum să ajung eu pe o scenă de comedie precum Caragiale?! La începuturi, o doamnă cultivată, rafinată, Polixenia Karambi, angajată pe postul de secretar literar doi la Teatrul de Comedie, înființat în 1962, m-a condus la dl Radu Beligan. Scrisesem altă comedie de șantier, Hoții de monumente. Ce noroc, dar și ce ghinion pentru mine ca tocmai atunci întreaga suflare a teatrului să fie angajată în relansarea lui Teodor Mazilu, căruia i se oprise spectacolul Proștii sub clar de lună la Teatrul "Bulandraˮ. Era în joc un mare destin. Nu al meu. Al lui Mazilu. Văzusem Proștii... la "Bulandraˮ, sala Grădina Icoanei, la memorabila premieră cu Octavian Cotescu în Gogu și Gina Patrichi și Rodica Tapalagă în Clementina și Ortansa. La Teatrul de Comedie, se repeta Somnoroasa aventură. Ce titlu superb! Numai eu lipseam din cârdul aspiranților la scena aproape inabordabilă.

În epocă, o modalitate frecventă de a scăpa de dramaturg era aceea de a-i face observații (im)pertinente, vizând mereu și mereu îmbunătățirea lucrării. Era antamată și construcția dramatică, dar conta cea ideologică. Până în 1989, secretarul literar, om de cultură, avea obligația salarială să lucreze cu autorii. Adică să-i îndepărteze pe neaveniți. Trebuia să ai tărie psihică și să fii selectiv la ploaia de observații care, de multe ori, nu țineau cont de particularitățile scrierii autorului. Luxosul program de sală al teatrului, întocmit de celebrul teatrolog B. Elvin, m-a semnalizat ca fiind un real talent și dl Radu Beligan mi-a achiziționat piesa, cu contract! Naiv am fost când am crezut că voi face tot ce mi s-a cerut, pe baza listei de observații. Nu am reușit să fiu domesticit și am capotat. Groaza a fost imensă. Trebuia să restitui trei mii de lei!

În fine, au mai trecut treisprezece ani de muncă la serviciu, nașterea copiilor, acaparat de responsabilități de dimineața și până seara. Am continuat să scriu pentru mine. Noapte de noapte. Am debutat la Brașov, în 1975, cu o comedie satirică, Nuntă cu dar, în regia debutantului Florin Fătulescu. Romancierul versat care era Tudor Popescu, încă neformat ca dramaturg, s-a implicat în finalizarea textului meu. Am semnat cu pseudonim, "Bogdan B. Bogdan". A fost un succes, pot spune, declanșat la Brașov și la Petroșani. Directorul Riman de la "Bulandra" m-a privit de sus. Mi-a cerut un text mai absurd, era moda absurdului. Am scris Margareta neagră, din care s-a născut, finalmente, Ciripit de păsărele. Divina Primărie a Capitalei, unde lucram în deceniul al șaptelea, a respins din start propunerea Teatrului de Comedie de a juca Ciripit de păsărele^[1]. Lovitura a fost ca de măciucă. Respingerea nu viza doar latura, să-i zicem, ideologică a limbajului de lemn, lipsa de concretețe social-politică a eroilor mei, ci negarea violentă a talentului meu. Din vârful de munte al speranțelor coborâsem într-o clipită în abisul teatrului, eram julit, terfelit, dar nu zdrobit. Cu aripile mă târam ca o pasăre lovită letal. În colaborarea excelentă avută cu teatrologul Andrei Băleanu, după o iarnă întreagă, am reușit, în fine, să mă desprind din năvodul teatrului realist și să-mi descopăr limbajul paradoxal, cel căruia îi aliniez replica unică, de haz de necaz. Refuzul primăriei a deranjat cumplit orgoliul directorului, marele regizor Lucian Giurchescu, pe care-l captase textul meu, dorind să-l și monteze. Mi s-a recomandat să scriu, în replică, imediat altă piesă. Am scris-o. Era o piesă de șantier, dar nu era vorba de șantierul clasicizat din piesele de circumstanță, cu secretari de partid și cifre de plan, era o satiră virulentă a construcției, cu un titlu nefericit, Reparații capitale. Comedia scrisă foarte repede a fost supusă testului în Cenaclul de comedie, unde am beneficiat de lectura unor monștri sacri: Cornel Vulpe (în rolul șefului), Dumitru Chesa, Iarina Damian și alte vedete. Comedia viza, la suprafață, deficiențele unui bloc. Era vorba de blocul socialist, dar eu nu eram un răzvrătit ca Bulgakov. Eram însă perfid. Intuiția salvării mă împingea în zona unui fantastic cotidian, unde concretul abstractizat căpăta semnificații subterane. Era nebunia unui control, dar acel control nu-l putea face nimeni altcineva, la parametrii proiectați de mine, decât un singur personaj, șeful statului. Nu întâmplător am numit personajul Tronaru, și nu i-am zis, bunăoară, Scăunaș, iar pe soție - Elvira, gândindu-mă la Elena Ceaușescu. Aghiotanții erau definiți ca fiind unul mâna dreaptă a șefului, iar celălalt, mâna stângă a șefului, dar nimeni nu se gândea atât de sus. Piesa, socotită acceptabilă tematic, a primit, compensatoriu față de periculosul Ciripit (!!!), viza de joc și a urcat în propunerea teatrului spre aprobare la Ministerul Comitetului Culturii și Educației Socialiste. Pentru mine, era intrarea într-un paradis interzis. Nefiind jurnalist, nu aveam relații în sfera suprastructurii, ca Mirodan, de exemplu, cu care eram comparat.

Apărusem de nicăieri! Directorul general al teatrelor, domnul Constantin Măciucă, boier, care nu știu cum ajunsese el să fie numit acolo, m-a primit cu amabilitate, m-a "vizionat" cu cerbicie și mi-a spus că mă aflu foarte aproape de a intra "în fluxul tehnologic"; rețin expresia ad litteram. Era în 1977. Când ne-a zguduit pe toți marele cutremur din 4 martie. De comedie nu ne mai ardea. Trăiam sentimentul devastator al pieirii, când nici arta nu mai conta. Implicat în identificarea cadavrelor (situație pe care o voi teleporta, mult mai târziu, în două comedii negre), aveam sufletul bulversat și au trecut greu de tot luni de zile până când mi-a revenit iar apetitul de comediograf. Nu pot uita acea apăsătoare senzație a apocalipsului. Trupurile sfârtecate la morgă. Viscerele pământului nu oferă senzații comice niciodată. Nostimadă: a fost seism și la vârful organizației de partid a Capitalei. La Propagandă, a venit tovarășul Dinu (tatăl viitoarei scenografe) și s-a produs altă lovitură de teatru în teatru: dl Giurchescu nu dorea să monteze piesa aprobată cu subiect de șantier și s-a plâns demnitarului cu deschidere spre cultură, cerând imperios aprobarea Ciripitului de păsărele. O comedie domestică era privită ca una incendiară. Asta datorită limbajului independent, ca să zic așa.

L.M.: Care au fost, în opinia dumneavoastră., limitele (impuse și autoimpuse) ale comicului, în comunism?
D.G.: Limitele impuse erau deja autoimpuse. Autocenzura era mai tare decât cenzura. Societatea românească evoluase de la dramaturgia proletcultistă, sclava ideologiei staliniste, de supradimensionare a ideologicului manifest crud și mincinos, în anii '50-'60, când a explodat Mazilu. Care a schimbat stilul. Apoi a venit deschiderea spre Occident, care schimbase optici și metehne datorită marilor și glorioaselor turnee de la Paris ale Teatrului de Comedie cu Rinocerii și ale TNB. M-a reformat contactul cu Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Friedrich Dürrenmatt, Max Frisch ș.a., care mi-a oferit veritabile lecții. M-au influențat decisiv inventatorii absurdului. Nu puteam fi eu însumi și credibil în stilul realist. Ciripit de păsărele era o piesă domestică, sălbatică fiind doar maniera abordată, esențializată, a coliviei morale din care nu era indicat să zbori.

Spectacolul doamnei Sanda Manu a avut o gestație prelungită (șaptezeci și șapte de repetiții!), dovada că textul nu era o comedioară, cum au afirmat detractorii inițiali. La București au fost trei vizionări. Nu aveau cenzorii vigilenți la virgulă ce să taie din text. Aerul proaspăt al replicilor a fost extraordinar. După o suta cinci spectacole cu săli arhipline, piesa a fost oprită.^[2] Directorul teatrului, marele regizor Lucian Giurchescu, cel care se luptase pentru Ciripit, emigrase în Danemarca, iar piesa mea făcea parte din gusturile lui, făceam parte din opera lui. La premieră, m-au felicitat cu căldură Ion Popescu Gopo, Ion Lucian, Puiu Maximilian (soțul Stelei Popescu, un mare umorist). Am prins noi aripi. În ciuda cronicilor bune, a succesului de public major, a distribuției formidabile de care am avut parte, pana ideologică, folosindu-se de revista Teatrul, a ținut să mă demoleze. Această poziție ostilă, denigratoare, a făcut să devin un fel de oaie neagră a comediei pentru restul teatrelor. Să debutezi cu succes pe o mare scenă și să nu te preia ca dramaturg niciun alt teatru era deja neverosimil. Croncănitul depășise Ciripitul.

Nu am capitulat.
Cea mai teribilă luptă cu cenzura am dus-o la Petroșani. În 1982, mă întorsesem dintr-o excursie cu mașina (care îmi fusese și dormitor, și bucătărie), de la Paris (obținusem viza cu totul neașteptat și reflectam serios cu soția mea la posibilitatea rămânerii acolo, având de partea mea și condiția, ascunsă acasă, de fiu al unui deținut politic). La Teatrul din Valea Jiului se montase a doua comedie satirică, piesa Ulciorul nu merge de multe ori la apă (regia: Ion Simionescu). Activistele de la Deva au crezut că este vorba despre Ulciorul lui Kleist. Ce tevatură! Spectacolul era gata, textul plăcuse actorilor. Se contura un mare succes, dar mai întâi a fost un imens scandal. Un fel de mineriadă asupra mea. Șapte vizionări. A venit, de la Direcția Teatrelor, Ion Bibicioiu, care era un timid, un om politicos. Ei bine, el s-a luptat ca un leu, la telefon, timp de o jumătate de oră, cu intransigentul, vigilentul tovarăș Dulea, șeful Secției de Propagandă a C.C. al P.C.R., subordonat direct al Elenei Ceaușescu, pledând pentru Pluta meduzei a lui Sorescu și pentru piesa mea "de șantier". S-a cerut un referat urgent, ce trebuia depus la poarta B a Comitetului Central. Pierdusem timp, bani și uzasem mașina cu cei 2000 de kilometri parcurși de la București la Petroșani, echivalentul distanței București ‒ Paris. Resemnat, m-am dus acasă. Neașteptat, s-a dat undă verde. Nu se dorea o victimizare. Actorii jucau, se bifa spectacolul, îmi luam drepturile și dispărea piesa repede de pe afiș. Nu am fost la premieră, convins că nu va mai avea loc. La al doilea spectacol, m-au însoțit Tudor Popescu, regizorul Radu Boroianu (viitorul ambasador în Elveția și președinte al ICR), câțiva critici și familia. La poalele Retezatului, pe terasa Cabanei cu pești, m-am simțit dramaturg consacrat. Câștigasem aplauzele publicului, nenumărate, fără să fi avut monștri sacri în distribuție. Actorii locali au jucat cu haz nebun. Televiziunea mi-a prezentat scene din spectacol. Revista Teatrul scria acum de bine. Renăscusem paradoxal ca pasărea Phoenix după arderea aripilor... După zece spectacole și achitarea drepturilor de autor, piesa a fost oprită.

"Domnule Grigorescu, ai omorât pe cineva?", m-a întrebat necunoscutul, pentru mine, director Gheorghe Bunghez al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, care venise special la șefa Direcției Teatrelor, tovarășa Tamara Dobrin, care auzise scandalul de pe Jiu și nu dorea să-l repete sub nicio formă. Piesa sub alt titlu, Fluturi de noapte, a avut alte peripeții. Le veți afla din Memorii, în noua mea carte, Hipnoza comediei. Spectacolul lui Mircea Marin, un regizor sobru, a fost aplaudat de două mii de spectatori, la Palatul Sporturilor și al Culturii din București.
Cenzura părea mai îmblânzită. Mai dispusă la concesii.

A urmat tevatura la Plimbare cu telescaunul, comedie rescrisă, la Brăila, într-o singură noapte, la hotel. Actorii, dirijați fantezist, alegoric, cu măiestrie de către Constantin Codrescu în postura de regizor, i-au uluit pe spectatori. Frica de a duce ideea ascensiunii pe cele mai înalte culmi (ale socialismului) până la capăt și, desigur, autocenzura au estompat mult virulența satirică, travestită în alegorie ("alegorie a arivismuluiˮ, a afirmat Valentin Silvestru, dar era ceva mult nespus, în subtext). Tocilescu își imagina, într-o discuție privată, aprofundată, un final în care personajele sus-puse sunt executate prin sufocare, la mare înălțime! Fantastic! Cenzura a impus scoaterea din decor a... telescaunului. A fost substituit de o ilustrație muzicală a regretatului compozitor Timuș Alexandrescu. Când se rostea replica magică "telescaun", începea o melodie care viza vraja ascensiunii sociale. Spectacolul a putut avea premiera numai datorită personalităților prezente: doamna Dina Cocea, președintele ATM, a criticilor emblematici din epocă Valentin Silvestru, Ion Cocora, a profesorilor universitari Ion Toboșaru, Virgil Brădățeanu, Ernest Mașek, care au pus presiune pe autoritățile locale. Directorul teatrului, fost șef al Securității, a ținut spatele. Publicul asculta replica crispat. Actorii jucau expresiv un text novator, o formulă nouă de comic. Nu s-a râs în cascade și am fost trist. Metafora alungă uneori reacția imediată a receptorului. La banchetul de după spectacol, instructorul C.C. al P.C.R. pentru județul Brăila, aflat în hanoracul personajului din piesă numit Sifonică, aflat și în stare bahică destul de avansată, mi-a șuierat printre dinți: "Autorule, să știi că nu ne-ai păcălit!". După câteva reprezentații, Telescaunul fără telescaun a fost suspendat și nu s-a mai reluat niciodată. Marea mea bucurie a fost al doilea spectacol, desfășurat fără oficialități. Hohote de râs.

L.M.: Din confruntarea dintre râs și totalitarism cine a câștigat?
D.G.: Din confruntarea cu totalitarismul au pierdut mulți autori. Ion Sîrbu, de pildă. Au câștigat: Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Marin Sorescu, Viorel Cacoveanu, Mircea M. Ionescu, Mihai Ispirescu, eu, probabil și alți dramaturgi, actorii, regizorii și, evident, publicul spectator.

L.M.: Cum ați caracteriza dramaturgia românească din deceniul nouă (anii ʼ80)?
D.G.: Dramaturgia ultimului deceniu al secolului al XX-lea a fost cea mai agresivă la adresa autorității comuniste, iar spectacolele montate au fost mai virulente ca niciodată. Mă refer la textele autohtone. Fronda lui Teodor Mazilu s-a exprimat prin modul său unic, dincolo de orice șabloane. Antidictatoriale pe față au fost comediile lui Mihai Ispirescu, Trăsura la scară și Aprilie, dimineața, și a lui Viorel Cacoveanu cu Mă propun director (dictator). Băieșu, prin Dresoarea de fantome, își arăta colții. Gellu Naum și Marin Sorescu au beneficiat de protecție divină. Există nervi era un spectacol agresiv, iar recentul spectacol de la TDR [Teatrul Dramaturgilor Români], în regia lui Felix Alexa, a dovedit caracterul exploziv al unei piese citadine stranii. Paradis de ocazie și Concurs de frumusețe au fost sub ochii mei scrise, citite în lecturi confidențiale, și erau pornite din tunul lui Tudor Popescu, propulsat de regia genialului Alexandru Tocilescu.

L.M.: Dramaturgic vorbind, în ce constă pragul dintre cele două epoci, de dinainte și de după 1989?
D.G.: Personal, nu am simțit niciun fel de prag la trecerea între epoci, pentru că escaladasem pe furiș Zidul Berlinului. Am păstrat alegoria. La mine, ideea de Ceaușescu exista în Fluturi de noapte și în Telescaun. Nu mi s-a părut necesar să-mi bat joc de morți. Morții nu mai au periculozitate directă. În Miss Babele, apar clonele celor doi, în stațiunea montană. Nu s-a observat. În schimb, Denis Dinulescu, la Teatrul Mic, i-a adus pe Ceaușescu și pe Elena pe scenă, prin Florin Călinescu și Coca Bloos. Era începutul noii ere. Lumea s-a amuzat teribil. E trist să batjocorești. Coca Bloos mi-a mărturisit că ea nu și-a dorit rolul Elenei, dar a fost nevoită să-l accepte. Poate greșesc. Hitler a fost condamnat satiric și după moartea fizică. Au tăcut vocile lui Paul Everac. S-a auzit bine vocea lui Iosif Naghiu, dar spectacolul de la TNB cu Spitalul special nu a făcut valuri. Paradoxal s-a întâmplat și cu Concurs de frumusețe. Publicul se schimbase peste noapte. Era noua eră a blugilor turcești, epoca McDonaldʼs. Clenciul era devastator. Teatrele au apelat la noua generație, făcând din ea, după părerea mea, o nouă generație utecistă, dar europeană, exclusivistă! Din lac în puț, istoria se repetă.

Am devenit demnitar. Ei, și? Am continuat să scriu cum am scris. Liber în interior. Am scris Iadul vesel (epoca comunistă) și Estul Sălbatic (epoca tranziției). Am fost perceput ca fiind dintre cei vechi!!! Am avut, totuși, două premiere de succes: Miss Babele, la Bârlad, satira reconversiei persoanelor comuniste în capitalism, și Raliul faraonilor (Jaguar Party), satira luptei dintre noua și vechea generație. În Schimbare de sex, am abordat schimbarea generală a societății, spre un nou grotesc. Estul Sălbatic aborda excesul nociv al libertății, de la sloganul "Nu ne vindem țara, ne vindem cimitirele". Aici apare din nou stafia dictatorilor. Bunica la Istanbul a fost singura, dintre comediile jucate la București, în formula de musical. Din fericire, am luat Premiul Asociației Scriitorilor cu Valsul lebedelor, care a avut trei montări pe scenă, la Reșița, la Teatrul Național Radiofonic și la Televiziune. M-a uimit cât de greu se aprind beculețele... Autostrada broaștelor, temă la ordinea zilei de două decenii, încă nu s-a urcat pe scenă decât la Teatrul Național Radiofonic. Mi se pare incredibil!

În 1991, am înființat primul teatru particular din România, "Scorpion", și am scris prima comedie românească postrevoluționară, Miss Babele (de fapt, Miss România ʼ90), care s-a jucat la Bârlad. Succesul a fost probat și aprobat de o sală arhiplină (regia: Bogdan Ulmu). Piesa nu a fost adusă în Festivalul Național "Caragialeˮ, deși eu făceam parte din conducerea acestui festival și aș fi putut să influențez. Toată România era obsedată de Tragedia antică și numai de noua dramaturgie românească nu. Am întemeiat, împreună cu regizorul Tudor Mărăscu, Societatea culturală "Scorpion", care și-a creat, rând pe rând, o publicație culturală de succes și de tiraj, Scorpion (100 de colaboratori de elită, cu dl Paler cap de listă), apoi un teatru privat, Scorpion, și o editură, Ghepardul.

Am ajutat mulți artiști, multe teatre din ipostaza administrativă. Rău am făcut! Toate ajutoarele se întorc împotriva celui care le-a făcut. Realitatea bate fantezia.

L.M.: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
D.G.: Sunt prea puține teatre față de câtă dramaturgie (bună) se scrie și de câtă dramaturgie excelentă există în rafturile secolului al 20-lea. (În 1947, erau în București douazeci și șapte de teatre. La Paris sunt azi câteva sute.) Promovarea ține și de un noroc loteristic. Să scrii textul care se vrea, să fii acolo unde trebuie, să fii tânăr, obligatoriu. Regizorii au devenit un stat în stat. Ei decid. Cel mai preferat este... Cehov. Există filtrul UNITER, gustul unor persoane. Treizeci de premii anuale, pentru dramaturgie nu au oferit încă unui comediograf, doar câțiva buni scriitori de piese. Montezi și dispari. Teatrul de Comedie, prin festivalurile sale anuale, a reușit să promoveze noi autori de comedie, dar unde sunt ei acum? Adrian Lustig și Alexandru Popa sunt doi satirici excelenți.

Veteranii dramaturgiei? Sunt prețuiți golanii și gologanii, nu veteranii, nu gogolianii.

L.M.: Ce strategii ar putea reactualiza dramaturgia românească din perioada comunistă?
D.G.: Posteritatea decide. Caragiale a așteptat 40 de ani să i se reia D-ale Carnavalului. Și chiar Scrisoarea pierdută, care a fost etichetată drept expirată în timpul vieții dramaturgului. Caragiale a fost respins și de la premii, și de pe scene. Și nu era în comunism... După 1989, noua dramaturgie a spulberat vechea dramaturgie. Ciocoii vechi și noi ai teatrului... Recent, comunista Lucia Demetrius a avut parte de un spectacol foarte bun (Trei generații) la Teatrul Odeon. A fost reluat Ion Băieșu cu Preșul, în regia lui Mircea Cornișteanu, la Teatrul Național "I. L. Caragiale". Teodor Mazilu, datorită limbajului său esențializat, a fost imediat preluat. Recent, am văzut la TV un spectacol cu Somnoroasa aventură politizat. Everac este evitat. Mircea Radu Iacoban, diabolizat. D.R. Popescu, ignorat. Politica bântuie prin teatre azi ca și ieri, schisma societății se reflectă și în zona creației dramaturgice. Ca și interbelicul, și postbelicul are istoria lui tumultuoasă... Valorile contează și cine le stabilește. Există piese, comedii necomuniste în perioada comunistă.

L.M.: Există un viitor pentru această dramaturgie?
D.G.: Prezentul e foarte lacom de el însuși. Fugim spre Marte, pe Internet, ne oprim pe site-uri și platforme de comunicare, apar noi scene, se scriu multe scenarii, scenete, libertatea evadează pe blog, pe Facebook. Schimbări colosale! Nu știm ce va fi, cum va fi... A scrie dramaturgie e un lux. Teatrul e un lux! Apar peste noapte pandemii, noi filtre, noi criterii, noi favoriți, se poartă noi măști ca de carnaval. Noua generație se va învechi și ea. Nu vom mai trăi pentru a ne revedea. E tragic și comic, totodată. Spectacolele mor. Din când în când, autorii înviază. Oferta dramaturgică e tot mai numeroasă, de la Aristofan la Vișniec. E un destin greu pentru întreaga dramaturgie. Și pentru teatru, concurat de tot ce reprezintă antiteatru.
 
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.