Au apărut, după 1989, sute și sute de nume noi în poezie, proză, critică - dramaturgi, câți?

Mircea Radu Iacoban, prozator, dramaturg și scenarist (n. 19.02.1940, Iași). Absolvent al Facultății de Filologie a Universității "Al. I. Cuza" din Iași. A lucrat ca redactor și crainic la Studioul Radio din Iași și Radio București. În 1969, a fost numit director al Editurii Junimea din Iași; între 1979 și 1990, a fost director al Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași, iar între 1994 și 2006, a fost director al Teatrului "Luceafărul". A publicat numeroase volume de proză, teatru și publicistică, precum Estudiantina (1962), Nedumerit în Atlantida (1968), Cu microfonul în buzunar (1969), Lumea într-o picătură (1971), Oastea ostașilor (1980), O cronică a Basarabiei (1995-1999), Potcoave pentru purici (2000), Grădina lui Dumnezeu (2004), Zece ani de foc (2021), Razna prin continente (2019), Prezent! (2020).


Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Mircea Radu Iacoban: Explicații ar fi mai multe. În primul rând, prejudecata potrivit căreia înainte de 1989 n-am avut dramaturgie demnă de luat în seamă. Fals! În al doilea rând, desconsiderarea textului ca atare în ecuația spectacolului teatral, unde regia a devenit atotposesoare și atotdecidentă - chiar circulă opinia (Alex. Ștefănescu) că rolul dramaturgului este minor și dramaturgia s-ar situa undeva în marginea literaturii. În al treilea rând, iluzia (cu sorginte în veacul al XIX-lea) că ne sincronizăm și intrăm în rând cu lumea frecventând doar alte culturi, mai galonate.

Despre indiferența teatrelor, ce să mai spun? Au apărut, după 1989, sute și sute de nume noi în poezie, proză, critică - dramaturgi, câți?

L.M.: Pe care dintre piesele dumneavoastră scrise în comunism le considerați cele mai compatibile cu spiritul contemporan?
M.R.I.: Toate piesele mele scrise înainte de 1989 pot fi jucate și acum fără să se schimbe o virgulă. Unele au fost reprezentate, după anul 2000, la Teatrul Național din București, la Teatrul Național din Craiova și pe alte scene, dar cea mai bună piesă a mea, Hardughia, interzisă după premieră (1982) și la Teatrul Național din Iași, și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, continuă să zacă între cartoane. Am trimis-o la diferite teatre: n-am fost onorat cu niciun răspuns.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.