Liviu Malița: Ați publicat, în perioada comunistă, mai multe comedii de succes, jucate pe scene importante din România. Comedia pare să fi fost dominată, pe atunci, de Aurel Baranga și Ion Băieșu, pe de o parte, și de Teodor Mazilu, pe de alta. Cum v-ați situat între aceste două direcții?
Mircea M. Ionescu: În primul rând, aș adăuga, neapărat, la cei trei dramaturgi amintiți, și numele altor prețuiți autori dramatici ai tristei "perioade comuniste": Dumitru Radu Popescu, Tudor Popescu, Viorel Cacoveanu, Mircea Radu Iacoban, Doru Moțoc ș.a. Cu excepția lui Aurel Baranga, toți ceilalți mi-au fost cunoscuți, unii chiar prieteni, întâlnindu-ne, înainte ca eu să devin dramaturg, la "Masa Presei" de pe stadioane din țară! Mi-au fost profesori și colegi de vis! Nu aș spune că m-am situat între cele două direcții propuse, acum, înțelegem, mai multe! Cu siguranță că am fost influențat, mai mult, aș zice, stimulat! Una dintre legile mele nescrise a fost să... nu imit pe nimeni, să am stilul meu! Chiar dacă reputatul, regretatul Valentin Silvestru a scris, în România literară, onorant, după ce a văzut una dintre primele mele piese jucate (a patra, mai exact!), Adio, Pele!, la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Brașov, că am "condeiul înmuiat în călimara lui Aurel Baranga"!
L.M.: Unele dintre spectacolele cu piesele dumneavoastră au fost interzise, altele oprite după un număr semnificativ de reprezentații "cu casa închisă". Care a fost experiența dumneavoastră. cu Cenzura? Ce aspecte ale operei erau considerate indezirabile?
M.M.I.: O experiență dureroasă. Am avut "probleme" la mai fiecare vizionare, ba mi-a fost interzisă piesa Turnătorul și Actrița, la Teatrul Popular din Drobeta Turnu Severin, după 6 reprezentații ovaționate, din moment ce minciunile de partid erau stigmatizate la... scenă deschisă! Textul Premierul cere reexaminare a fost refuzat de TVR, deși regizorul angajat îl propusese. De neuitat, însă, experiența cu Aventura unei femei cuminți, montată, în septembrie 1981, la Teatrul "Bacovia", și jucată de două sute optzeci și șase de ori în toată țara, cu săli arhipline, inclusiv trei stagiuni estivale pe litoral, până când a fost interzisă, în 10 mai 1985, la Naționalul bucureștean, unde avea programate două spectacole!... Problemele au început la prima vizionare dinaintea premierei, când "tova" de la Județeana de Partid a cerut să schimbăm imediat noțiunea "cadru de partid" din text. Ceea ce, în fond, a ajutat satira necruțătoare, cadrul de partid devenind "cineva mare în acest județ", un ticălos prim-secretar, mincinos, veros, umil în fața umbrelor celor cu funcții...
Ziua aceea de 10 mai 1985 nu o voi putea uita vreodată! A fost o mare cumpănă în viața mea. În jurul orei 12, mă aflam în redacția ziarului Sportul, unde eram angajat, în birou cu Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Mircea Tudoran, Ion Cupen, Costică Alexe, ne pregăteam să mergem la "cafeaua de prânz", când a sunat rabla de telefon de pe o masă, și cineva a cerut cu mine. Când am confirmat că eu sunt cel căutat, s-a dezlănțuit un uragan de vulgarități nemaiauzite la adresa mea și a mamei mele! Eram o "năpârcă capitalistă", o "jigodie fătată de o ticăloasă", unul care "a trădat încrederea partidului în mine!" Încasam pumni și tăceam, bestia urla, de, cred, au auzit și colegii mei, ca, în final, după ce mi-a spus că "cele două spectacole nu mai are loc" să mă pună la zid: "Bă, năpârcă capitalistă, tu-ți în urechi, nări, gât și buric întreaga familie de nemernici, să nu cumva să faci pe nebunul și să te duci în fața teatrului să protestezi, că nu-ți mai vezi copilul!" Am rămas statuie, a urmat o noapte grea ca lespedea. Atunci am înțeles că am fost pus la index, ca dramaturg, că pot fi dat afară din presă, ba că și viitorul copilului meu, de 9 ani la acea vreme, este compromis! În noaptea de 10 mai 1985, am decis ceea ce niciodată nu aș fi acceptat: să evadez din țară!
N-am rămas la Sevilla, în 7 mai 1986, unde am fost trimisul ziarului Sportul, împreună cu maestrul meu Ioan Chirilă, la legendara "Noapte a Generalilor", când Steaua a cucerit, senzațional, Cupa Campionilor Europeni la fotbal! Eram în interes de serviciu și aș fi fost condamnat la șapte ani de închisoare, știam legea! Am evadat ca turist, plecând, în 4 iulie (!) 1986, cu o Dacia 1300, în Italia, unde am așteptat cinci luni și jumătate, în Lagărul din Latina și Roma, viza pentru America. Acolo a început "Aventura unui băiat cuminte", taximetrist de noapte în New York și editorul întâiului ziar de sport în limba română din afara țării. Acolo, o experiență fabuloasă, regăsită în multe dintre piesele mele. Două le-am scris la New York, Beethoven cântă din pistol și Turnătorul și Actrița, restul, acasă, la București...
L.M.: Ați avut, în perioada comunistă, o strategie de promovare a operei dvs.?
M.M.I.: Strategia nu putea fi decât trimiterea textelor unor directori de teatru sau regizori.
L.M.: Ați publicat și ați fost jucat și după 1989, când ați cunoscut și experiența exilului. Care sunt diferențele între a scrie sub dictatură sau în lumea liberă?
M.M.I.: Nu se pot compara stările, situațiile. Atunci, scriam cu fantoma Cenzurii, a Partidului, a Securității deasupra mea... În lumea liberă, am militat că dramaturgul nu poate uita o veritabilă axiomă: "Libertatea implică o mare responsabilitate". Nu găsesc rostul să critic, în piesele de azi, racilele de atunci! Misiunea mea este, acum, să critic neo-comunismul! Ticăloșiile din aceste trei decenii de compromitere a Libertății!
L.M.: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
M.M.I.: În primul rând, dramaturgia română contemporană nu este citită! De către directori, regizori, cronicari dramatici. E o teribilă tragicomedie să declari că ea nu există, când nu o citești! Și afirm acest lucru, detașat, eu fiind un dramaturg norocos, cu patruzeci și trei de premiere în cinci țări, semn că nu pot fi subiectiv! Mi-am permis să îmi iau din viață 5 ani, 11 luni și 22 de zile pentru a demonstra cum laudae că avem și dramaturgi contemporani autohtoni! Am renunțat la Televiziune și, implicit, la un salariu dublu, pentru a fi director de teatru în briza Dunării, unde am ctitorit "Giurgiu - Cetatea Dramaturgiei Românești". Acolo, incredibil, însă strict autentic, timp de aproape șase ani, s-au jucat numai texte românești (patruzeci!), cu încasări peste cele ale unui repertoriu de teatru universal!... Ca, apoi, când Bunul Dumnezeu mi-a dat șansa să fiu consilierul unui plin de inițiativă ministru secretar de stat în Ministerul Culturii, Gheorghe Geo Popa (formidabilul prim secretar din Aventura unei femei cuminți!), să propun și să mă zbat cu boss-ul meu să existe Ziua Dramaturgiei Românești. Există!
Există și dramaturgie românească autohtonă! Trebuie, doar, citită, și promovată cu încredere!
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)