Timbrul pur de soprană al Irinei Iordăchescu s-a armonizat perfect cu acustica şi ambianţa cu totul specială a Salonului de muzică al castelului Peleş, alegerea ei pentru deschiderea acestui interior către viaţa concertantă dovedindu-se fericită. Istoria acestui spaţiu a fost marcat de personalitatea şi respectiv de iniţiativa reginei Elisabeta a României – cunoscută şi sub pseudonimul artistic de Carmen Sylva – de a deschide castelul către artişti, fie ei consacraţi, fie debutanţi, cu precădere poeţi şi muzicieni. În Salonul de muzică al castelului Peleş au evoluat la începutul secolului XX muzicieni precum Paderewski, Sarasate, Jacques Thibaud, actori precum Sarah Bernhardt şi lista nu s-ar încheia aici.
Privind retrospectiv, cele mai importante fapte culturale petrecute în acest spaţiu se leagă, evident, de numele lui George Enescu, despre care se ştie că a fost unul dintre artiştii cei mai apreciaţi de regina Elisabeta. Aşa se face că George Enescu a cântat aici când era foarte tânăr şi, de asemenea, în acelaşi Salon de muzică al castelului Peleş au avut loc prime audiţii în România sau chiar prime audiţii absolute ale unora dintre lucrările camerale enesciene, aşa cum aveam să aflăm de la criticul muzical Dumitru Avakian, promotorul ideii de a reînvia aceste Seri de muzică şi poezie la Castelul Peleş. Se pare că ideea reluării acestor fapte de cultură este mai veche, dar înfăptuirea ei nu a putut avea loc mai devereme din diverse motive. Totuşi iată că o directoare entuziastă – Rodica Rotărescu – şi deschisă în faţa unor astfel de idei care complică viaţa unui aşezământ de cultură cum este Muzeul Peleş, patronajul organizatoric al Ministrului Culturii şi Cultelor şi al Uniunii Criticilor Muzicali şi nu în ultimul rând entuziasmul artiştilor – soprana Irina Iordăchescu şi pianistul Alexandru Petrovici – , care s-au implicat fără nici un fel de pretenţii materiale în această seară inaugurală reuşesc să facă istorie.
Acustica sălii în care am ascultat alături de lieduri enesciene (printre care şi unul pe versuri de Carmen Sylva) şi cântece aparţinând lui Henri Duparc, Francis Poulenc, Robert Schumann şi Richard Strauss este extrem de favorabilă muzicii de cameră, pereţii lambrisaţi oferind exact acea cantitate de reverb necesară unei audiţii de calitate.
Se pare că serata lunii noiembrie va purta semnătura sopranei Georgeta Stoleriu, dar rămâne de sperat că după primul sau al doilea concert vor începe să apară şi soluţiile financiare care să ajute la creşterea vizibilităţii unei astfel de întreprinderi muzicale cu atâtea conotaţii, de la cele artistice la cele istorice, pentru că dacă la începutul secolului XX altfel nu era posibil, la începutul secolului XXI este păcat ca totul să rămână doar între cei o sută şi ceva de spectatori privilegiaţi şi artiştii de pe scenă.
Fotografiile aparţin lui Virgil Oprina