Una dintre cele mai incitante naraţiuni simfonice a tuturor timpurilor, Simfonia a IX-a de Mahler se cântă destul de rar în România. Având curajul de a aborda acest opus de o complexitate deosebită, Orchestra Naţională Radio a avut şansa unor zile de intensă trăire artistică şi profesională, cele zece repetiţii pe care le-a avut cu Christian Badea însemnând imersiuni în subtilităţile unei muzici care, fără îndoială, nu-i este familiară oricui.
În afara unei profunde cunoaşteri a partiturii şi a complexităţii stilistice specifică lui Mahler, Christian Badea a fascinat prin splendoarea unei gestici expansive, precise, debordând de sugestii, dar mai ales de o fineţe a expresiei cum, în afara festivalului "Enescu", recunosc că am văzut numai la televizor. Influenţa şcolii dirijorale create de Leonard Bernstein, care a marcat anii de fomare ai dirijorului Christian Badea, transpare în fiecare gest prin care dirijorul transmite orchestrei cele mai fine inflexiuni ale gândirii sale artistice. Am auzit acum Orchestra Naţională Radio cântând cu ambiţia de a fi la înălţimea personalităţii celui aflat la pupitrul ei, aşa cum am mai ascultat-o acum doi ani alături de Mstislav Rostropovici.
Contrastul între grotesc şi ludic, momentele de suavitate extremă, alternând cu cele pline de forţă, superbele suprapuneri de planuri, succesiunile neaşteptate – întotdeauna neaştaptate la Mahler, deşi le cunoaştem de o sută de ani –, au fost devoalate publicului de o Orchestră Naţională Radio în plină formă, atât ca "organism" muzical, cât şi la nivelul individualităţilor solistice.
Depăşindu-şi limitele de cele mai multe ori dictate de efectele inerente ale rutinei, muzicienii Orchestrei Naţionale Radio au căpătat din nou o lecţie de optimism faţă de realele lor posibilităţi de expresie artistică. Pentru apariţia acestei stări benefice răspunzător este fără îndoială Christian Badea. Iar pentru menţinerea ei în continuare orchestra merită să depună tot efortul, deoarece acesta le va fi răsplătit, fără îndoială, pentru că aşa cum declara dirijorul după întâlnirea cu orchestra bucureşteană, căldura sunetului muzicienilor români nu poate fi descoperită pe prea multe dintre meridianele globului, indiferent de perfecţiunea aparatelor orchestrale la care ne putem gândi.
Începutul acestei stagiuni nu va fi cu siguranţă uitat prea curând. Vizita unui muzician atât de valoros prin calităţile sale artistice dar şi umane a însemnat cu siguranţă o şansă pentru public şi orchestră deopotrivă. Merită ca acum, după stingerea în pianissimo posibile a ultimelor ecouri, să tragem şi învăţămintele acestei atât de cuprinzătoare lecţii de muzică. Dacă pentru membrii orchestrei minuţia, sensibilitatea şi siguranţa mijloacelor artistice transpuse într-o viziune muzicală ce trece către dimensiuni extrasonore au fost calităţi evidente, trăite cu bucurie timp de două săptămâni, pentru public, imensa frescă zugrăvită de sonorităţile dirijate de Christian Badea a pus în valoare o latură plină de autenticitate a frumuseţii şi responsabilităţii actului artistic.