"Cu siguranţă găsesc în mine ce-i trebuie lui Carmen ca să fie convingătoare. Dar depinde foarte mult şi de ce aşteaptă lumea să vadă în acest rol. Pentru că, în final, noi propunem şi publicul dispune. Eu nu sunt o ţigancă focoasă! Am mult temperament, dar sunt blondă şi relativ longilină, nici vorbă de forme planturoase. Dacă lumea vrea să vină să vadă această imagine a lui Carmen pe care şi-a format-o de când există acest personaj e posibil să nu fie neapărat satisfăcută cu ceea ce ofer eu în Carmen", îmi mărturisea Ruxandra Donose în urmă cu nu mult timp. Acum, după ce am avut şansa de a o urmări pe viu în acest rol, pot spune, alături de cea mai mare parte a criticii de altfel, că aceste cuvinte ascund pe lângă o mare modestie şi un acut simţ al observaţiei fenomenului artistic în general.
Într-adevăr, ca receptori din ce în ce mai superficiali ai vieţii, în general, şi nu doar ai fenomenului artistic, apelăm tot mai mult la cârje estetice menite, la prima vedere, să ne simplifice efortul de percepţie. Conform acestor automatisme, publicul de ştiri de pretutindeni înţelege astăzi foametea doar asociate cu imagini din Africa de Est, luxul şi strălucirea sau succesul suprem doar alăturate covoarelor roşii ale Oscarului american sau cele mai terifiante suferinţe infantile doar urmărind imagini din ţara noastră.
Opera nu scapă de această boală a modernităţii, iar acea parte - destul de numeroasă - a publicului care uită de fapt de ce intră în sala de spectacol, continuă a se cantona în false praguri de aşteptare. Există totuşi o limită, dată de modul în care artistul respectiv ajunge să-şi sensibilizeze auditoriul. Mezzo-soprana Ruxandra Donose, artista care are curajul de a propune altceva în acest rol, este fără îndoială demnă de toată lauda. Modul în care o face este însă mai presus de epitete sau complimente. Sinceritatea, muzicalitatea croită după cele mai alese canoane ale eleganţei de expresie, prezenţa scenică pozitivă în mesajul său subliminal, sunt doar câteva din elementele care au cucerit cu siguranţă chiar şi pe cei veniţi la spectacol doar din dorinţa de a revedea, vorba francezului, "meme Jeanette avec autre coiffure".
Dacă tot am ajuns la francezi, trebuie să amintim că şansa bucureştenilor de a o vedea pe scena de operă pe Ruxandra Donose s-a datorat tocmai sommet-ului francofoniei, în al cărui progran cultural s-a optat pentru această operă emblematică pentru arta lirică franceză, în avanpremiera deschiderii stagiunii la Opera din Bucureşti, într-o producţie relativ tradiţională, semantă Mariana Tiron-Emandi - regia, Cătălin Ionescu Arbore - scenografia, în celelalte roluri găsindu-se Marius Budoiu, Ştefan Ignat şi Roxana Briban.
Cele mai recente repere ale carierei Ruxandrei Donose sunt Las Palmas, cu Idomeneo de Mozart, Cincinnati, cu Povestirile lui Hoffmann, Cortona, Italia cu o serie de concerte cu arii de Mozart, Şeherazada de Ravel şi un concert-gală cu arii şi duete din opere alături de Anna Netrebko şi Dimitri Hvorostovsky şi, nu în ultimul rând, Festivalul de la Salzburg, cu La Finta Giardiniera de Mozart.