În drum m-am oprit în fața bisericii Schitu Măgureanu, aflată în refacere. Am rămas cu ochii lipiți un banner mare pe care scria cu litere mari: "HRISTOS A ÎNVIAT". Mirare mare căci până la Paști mai este mult timp. O fi vreun mesaj, în plină iarnă, pe care nu-l înțeleg! Mi-am întors privirea către strada Constantin D. Stahi - ocolind bustul Papei Ioan Paul al II-lea din hemiciclul, numit și piață, cu același nume - ca să revăd casa din colțul străzii, cu turnulețul în care credeam că ar fi putut fi închisă o zână - și așa cred și acum -, casă ce-mi amintește de zile frumoase și pline de căldură și care acum găzduiește "Steiff Romania" Children Shop.
Bulevardul Schitu Măgureanu pare că ia naștere din apa Dâmboviței, prima importantă "baliză" fiind Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei, aflată pe partea stângă, în sensul de urcare către prima importantă întâlnire cu Bulevardul Elisabeta, și, mai departe, către capătul de sus: Strada Știrbei-Vodă. Importantă întâlnire pentru prezența unuia dintre cele mai mari și prețuit liceu, Gheorghe Lazăr.
La intersecția lui Schitu Măgureanu cu Bulevardul Elisabeta se afla în anii '60-'80 Restaurantul "Cireșica", azi părăsit, și din acel restaurant a rămas bistroul "Cireșica", o construcție înghesuită în clădirea din colț, apoi o altă clădire de pe Bulevardul Elisabeta și spatele Teatrului Bulandra - mai bine zis depozitul de decoruri al acestuia. "Cireșica", un nume de emblemă, era locul unde înainte sau după spectacole puteai să întâlnești mulți dintre marii actori ai Teatrului, la un pahar de vorbă, sau ca să ia masa de prânz sau seară. Am fost de multe ori acolo cu prietenul meu, regretatul scenograf Dan Jitianu, și nu de puține ori am avut prilejul să schimbăm câteva vorbe cu actori acelei vremi. Era timpul marelui Bulandra, teatru modernizat, și în care regizorul Liviu Ciulei adunase un grup de neegalat de actori. Era o mare bucurie să-i auzi vorbind pe Ștefan Ciubotărașu, Petre Gheorghiu... acoperind prin vorbele lor, libere, vorbe frumoase și de cele mai multe ori de haz, hărmălaia de voci a clienților restaurantului.
Pe partea de vis-à-vis de Teatrul Bulandra, clădirea Societății "Tinerimea Română", căreia i se spune azi "Palatul Tinerimea Română", este operă a arhitectei Virginia Andreescu Haret, considerată prima arhitectă din România. Clădirea, cu funcțiuni dedicate culturii, cu o sală de spectacole de cca. 2.000 de locuri, sală cu trei nivele de balcoane, fiecare cu foaierul său, cu săli de repetiție, cabine, birouri și multiple spații tehnice. În anii ridicării, între 1924 și 1927, lucrările de construcție au fost urmărite de arhitectul Raul Negru, de inginerii Aurel Beleș și Valer Paler. Inaugurarea, de abia în anul 1935, s-a bucurat de prezența lui Nicola Iorga. Numele actual l-a căpătat de curând, în 1991, prin grija lui Andrei Pleșu, după ce din 1946 încoace a funcționat sub diferite denumiri, sala Ansamblului Perinița, apoi Ansamblul Artistic al Tineretului.
Una dintre fațadele Palatului Tinerimea Română se deschide către strada Gutenberg, pe fundalul căreia se profilează în vârful unei movile-gorgan, biserica Sfântul Ilie-Gorgani. De ce o citez? Pentru că mulți oameni o asociază cu Mișcarea Legionară: "Se știe că membrii Mișcării au contribuit la construirea scărilor de marmură, care urcă din str. Silfidelor până la biserică, așa cum reiese din afirmațiile arhitectului Nicolae Goga (1912-1995), precum și din cele ale unor contemporani ai evenimentelor, care au reușit să scape de prigoana comunistă de după 1945. Pentru construirea scărilor și-a acordat sprijinul și primarul de atunci al Bucureștilor, Alexandru Donecu și secretarul său, N. Catino. Perioada interbelică, plină de frământări politice, și-a pus amprenta și asupra bisericii Sf. Ilie-Gorgani care, datorită faptului că a fost locul de rugăciune al membrilor Mișcării Legionare, a fost denumită "biserica legionarilor".[i]
Am pășit la intersecția Bulevardului Schitu Măgureanu cu Bulevardul Elisabeta, unde colțul din dreapta este dominat de clădirea Colegiului "Gheorghe Lazăr", numit după cel care l-a înființat: "Monitorul Oficial nr.10, 14 ianuarie 1860, Eforia Instrucțiunii publice face să apără următorul anunț: Se dă în cunoștință publicului că luni, în 18 Ianuarie, la ora 10 dimineața se va celebra deschiderea noului gimnaziu, al lui Lazăr, în casele D-lui Gh. Macescu de la Jignita, Coloarea Roșie, No.35. Director, I. MAIORESCU"[ii]
Chiar dacă arhitectura gardului - și chiar a unei părți a clădirii, monument istoric de mare importanță și de valoare de altfel - care înconjoară mica curte a Colegiului este de multe ori sufocată de panouri cu reclame, frumusețea deosebită a acestei arhitecturi nu poate fi anulată, ci numai ascunsă privirii trecătorilor. Primul arhitect, cel care a dat aspectul de mare colegiu, atât prin proporțiile perfecte, cât și prin îmbinarea a diferite stiluri în detaliile folosite, dar și culoarea care-l scoate din monotonia alb griului atât de folosit în oraș, este F.G. Muntureanu. Ce a urmat după acesta este important, pentru că s-a reușit păstrarea acestei arhitecturi remarcabile.
Când urci spre capătul bulevardului, care este intersecția cu strada Știrbei-Vodă, trei sferturi din drum ai în dreapta ta Grădina Cișmigiu.
Grădina Cișmigiu este peretele verde al Bulevardului Schitu Măgureanu, și, chiar dacă repet, mi-e greu să nu-l menționez pe peisagistul german Wilhelm Mayer (cel chemat de Domnitorul Gheorghe Bibescu), cel care a desenat geografia grădinii, și pe primarul Em. Protopopescu-Pache, în timpul căruia s-a modernizat grădina Cișmigiu, transferată în 1888 de Ministerul Domeniilor către Primăria Capitalei (aici, începând din 1890, putând fi admirate "fântânile luminoase", cascada - o copie a aceleia de la Saint-Cloud, de lângă Paris - și peștera)[iii]...
Dacă pământul s-ar mișca cu neîndurare, poate că multe pagube și multă tristețe ar fi pentru numeroase clădiri cu care ne-am obișnuit să trăim, de pe acest bulevard, scurt dar foarte prezent in viața orașului. Poate și alte bulevarde, străzi, străduțe, piețe ar fi într-o situație la fel de nefericită. Poate da, poate nu!
Deși majoritatea clădirilor par lăsate in voia întâmplării, există un "ceva" care le-a ajutat, soarta lor a fost să rămână in picioare, chiar așa cum sunt ele, mai betegite. Dar nu ne putem ascunde și aștepta la nesfârșit în spatele șansei sau neșansei. Avem în vecinătatea noastră, nu foarte, foarte apropiate e drept, două țări, Turcia și Siria, care trăiesc o tragedie ca urmare a unui cataclism natural și le împărtășim suferința, dar trebuie să învățăm din această suferință. Sper!
(12 februarie 2023)
[iii] Constantin Bacalbașa - Bucureștii de altădată, vol. III (1885-1888) - pag. 170, Editura Albatros, București - 2000