 | Uneori, am impresia că simţim prea mult. Că prea sîntem definiţi de ceea ce a devenit o modă să se numească "sensibilităţi". Faci mişto de lăptar (vorba vine: n-am mai văzut lăptari decît în filmele americane vechi), ţi se ridică în cap "Asociaţia Lăptarilor Profesionişti"... Faci mişto de băieţii de cartier (mai bine nu!), te trezeşti că eşti luat tu însuţi la mişto - cu un pumn în mutră şi un şiş în plex... Ce să mai vorbim de "grupurile etnice, religioase" ş.a.m.d.: acestea sînt cele mai "sensibile". Ai zice că nu mai există "cerebralităţi" sau "raţionalităţi", toată lumea reacţionează umoral. Că Binele şi Răul (în caz că mai credem în aceste categorii) au sediul în vintre, nu în cap. Ca să fii moral, trebuie - mai întîi - să fii umoral. Pe ce lume trăim?! |
Cîteva amărîte de caricaturi ale Profetului, publicate într-un ziar din Danemarca, stau la originea unui aproape-război. Faptele sînt cunoscute, nu mai e nevoie să insist asupra lor. Dar comicăria dramatică, ba chiar tragică, a situaţiei - care, v-aţi prins, e albastră - face ca, iată, Ironia (care are sediul în Intelect) să devină pasibilă de pedepse usturătoare. Rîsul nu mai amuză, ci încleştează maxilare. Cîteva linii pe o hîrtie semnează condamnări la moarte. O caricatură duce la crimă. Repet: pe ce lume trăim?
Deprimat de răspunsul la această întrebare, îmi întorc privirea spre "lumea artei". Aici, paradoxal, ai senzaţia că sensibilitatea (ca să nu zic: "sensibilităţile") se volatilizează pe zi ce trece. Consumatorii de artă au simţurile tot mai tocite, nu mai au răbdare ca un film sau o piesă de teatru să spună ce au de spus, eventual să te tulbure, în ritmul lor specific (care, by the way, nu este de videoclip!). Vor totul pe tavă, tare şi iute, altfel "se răceşte". Simţul analizei, al introspecţiei, al detaliului, al emoţiilor care au nevoie de timp ca să se instaleze profund - sînt simţuri care se regăsesc tot mai rar. Iar unii cronicari (tocmai ei!), de teamă să nu piardă "contactul cu publicul", îi cîntă în strună. Cînd nu sînt de-a dreptul frigizi, se comportă de ca şi cum ar fi. Şi, astfel, Arta - care ar trebui să fie spaţiul sensibilităţilor fără frontiere - se goleşte de sentimente, care sentimente trec - toate, cu arme şi bagaje - în spaţiul Politicii. Ce-i drept, se poate spune că, aşa, "există echilibru": afectele nu dispar, doar că sînt altfel redistribuite.
Vă place lumea în care trăim?
