Pe la ora 1 eram deja amețită de la paharul de șampanie.
Pe la ora 2 mă pregăteam să adorm.
Deci eram mulțumită de faptul că noul an urma să înceapă în pace și liniște. Și da, așa s-a și întâmplat, doar că nu chiar. A fost un an încărcat de frici, stări îndoielnice și neliniște. De ce? Nu știu. A fost un an în care am simțit că lupt aproape constant cu un balaur cu prea multe capete, care avea trăsăturile mele, dar pe care nu îl recunoșteam. Depresie? Anxietate? Probabil câte puțin din fiecare, plus altele. Marea problemă era faptul că nu înțelegeam de ce, de unde, de unde până unde?! Aveam tot ce îmi doream, din toate punctele de vedere și uite că... Mi-a spus cineva că doar atunci când ajungi la un echilibru emoțional, doar atunci când ești bine, reușesc și "necazurile" reprimate să iasă la suprafață. O, dar ce m-am bucurat să aud asta! M-am bucurat ironic, chiar nu știam ce-mi lipsește, oricum parcă era prea bine. M-am bucurat sincer, măcar nu o luam razna, exista totuși o semi-explicație. Nu vreau să plictisesc cu acest gen de povești, știu că sunt foarte mulți oameni care trec prin astfel de momente. Ideea e că toate aceste ciudățenii, toate stările care simțeam că mușcă puțin câte puțin din mine, au trecut, s-au evaporat, au plecat. Și e bineeeee. Simt că respir din nou cum o făceam înainte.
Din punct de vedere teatral a fost un an foarte bun pentru mine. Bobi Pricop a venit la Satu Mare cu instalația Ace de siguranță, Diana Dragoș a adaptat romanul Momo, de Michael Ende, regizând spectacolul meu preferat de ceva vreme încoace, Andreea Vulpe a regizat spectacolul Bolero, de Jose Rivera, Nicola Bremer a venit la pachet cu o întreagă echipă internațională și cu textul Freetime, de Gian Maria Cervo și Frații Presniakov, creând un vis, un coșmar la care sunteți rugați să lăsați deoparte toate prejudecățile, voi cei care intrați. Finalul anului 2022 a venit cu o foarte mare bucurie. Am lucrat pe partea de coregrafie la spectacolul Un basm urban, regizat de Norbert Boda la Metropolis.
A fost anul în care am pictat cel mai mult. Am pictat tot ce am găsit, de la pânze, cercei, brățări, cutii, semne de carte, brelocuri, până la parchet, pereți, cățel.
În mod ciudat, deși a fost un an care pentru mine stă sub semnul fricii, a fost anul în care am simțit cel mai mult că trăiesc. A fost anul în care parcă m-am trezit dintr-o ciudată amorțeală. Așa că mă bucur pentru toate ciudățeniile interioare. Ciudățenii care totuși, Doamne-ajută, au plecat. Și plecate să rămână.
Topul 2022 al amintirilor artistice pentru mine ar fi:
1. Diana Dragoș
2. repetițiile pentru Un basm urban (cu o super gașcă: Norbert Boda, Vlad Pânzaru, Tiberius Zavelea, Francesca Fulop, Stella Cora, David Drugaru, Ștefan Alexandru Iancu, Teona Stavarachi, Irina Sibef)
3. multele zile petrecute cu mama, doar noi două, ca fetele (se încadrează la amintiri artistice)
4. toate senzațiile din culise și de pe scenă ("și dacă mă apucă vreun atac de panică?!" - trec și asta aici pentru că nu s-a întâmplat niciodată nimic și pentru că am aflat că spectacolul te protejează)
Așa, ca o încheiere, consider că 2022 a fost un an foarte bun, de fapt. Un an în care am iubit și am fost iubită. Un an în care am căutat și am crezut mai mult.
Anul 2023 a început cu un revelion liniștit.
Pe la ora 1 eram deja amețită de la paharul de șampanie.
Pe la ora 2 mă pregăteam să adorm.
