Încet, dar sigur, inima a-nceput să-mi bată în ritmul acestui ținut scăldat de ape. Întâi mai timid, pentru că viața fără televizor și mașină de spălat vase mi se părea absurdă. Apoi, pe măsură ce deslușeam partitura, octavele se succedau cu ușurință iar diezii și bemolii nu mai prezentau nicio dificultate. Am devenit un virtuoz al traiului în Deltă și tempo-ul ei mi s-a-ntipărit în ADN. Iar acum, când aștern aceste impresii, în comfortul căminului meu, retrăiesc dulcea înșiruire a notelor pe portativ, cu dor și nerăbdare.
Viața în Deltă se desfășoară după un algoritm bine definit. În orele fragede ale zilei, natura e pe pauză, zici că-și ține respirația prelung, înainte să se declanșeze. O apnee extinsă, ca o amorsare. Liniștea are valențe tămăduitoare, profunde și ancestrale. E cea pe care te aștepți s-o întâlnești la începuturile Universului, înainte de Big Bang. Luciul apei este perfect neted, ca pielea întinsă pe un instrument de percuție. Nicio unduire nu-i tulbură încremenirea. Lumina este aurie și electrizantă, invitația la trezire din partea unui soare abia răsărit.
Te întinzi ca o pisică și inspiri adânc. Aromele dimineții sunt o competiție de parfumuri vegetale, peste care domină notele lacustre. Îți ții și tu respirația, vrând să încapsulezi în celulele tale acest moment primordial. Ai o revelație. Te afli la origini, de aici pleacă răsfirat și întrețesut, ca miriada de canale ale Deltei, amalgamul de senzații care va clocoti în tine peste zi. Ai vrea ca momentul ăsta să țină o eternitate. Dar viața are ritmul ei neiertător, inima naturii începe să bată zgomotos, ca uriașele pistoane ale unui pachebot, împingând cu putere volumul uriaș de sânge, în circulația existenței. Și ziua se pornește.
Vocile sunt primele care se animă. O orchestră de triluri, din care răzbate distinct cântecul singuratic al cucului - un fel de vioara întâi, se pornește în crescendo, ca o maree. Păsările de apă se mișcă silențios, siluetele lor zvelte sunt doar o pată de culoare în acuarela vie a Deltei. Păsările cântătoare, însă, sunt neobosite. Simfonia lor este scurtcircuitată ocazional de corul broaștelor, care vine în valuri, ca pe stadion. O adunătură de afoni ce îngreunează suplețea vocilor înalte și limpezi, de soprane, ale expertelor în materie. Adierile de vânt adaugă acestei polifonii un fâșâit aerat și răcoritor, baleiându-ne auzul și trupurile cu un bine-meritat respiro de la arșița care prinde putere. Peștii sunt pretutindeni, dar excelează în neprezentare. Doar câte un temerar mai țâșnește din adâncuri, făcând apa să tresară și geometria să triumfe.
Câteodată, liniștea e colorată de un lătrat jovial. E Grigore, un câine de turmă, pentru că nu pot să-i spun ciobănesc, care ne vizitează cu amiciție și interes, ori de câte ori revenim pe tarlaua lui. Păzește, împreună cu subalternii, turma de vaci a unui cetățean. Se vede că e masculul alfa, doar el are voie să ne abordeze. Mârâie dictatorial atunci când ceilalți îndrăznesc să poftească la bunătățile cu care îl tratăm. Dar ei s-au învățat cu egoismul lui Grigore și nici nu se mai apropie de noi. Rămân resemnați, la o distanță respectuoasă, cu ochii la bucățile de salam cu care se ghiftuiește șeful. Așa că mă folosesc de diversiuni: în timp ce Grigore își face siesta sau e poftit de soțul meu la joacă, eu fug cu oala de mâncare la restul de patrupezi. Și toată lumea e mulțumită.
Iar ziua trece... Udată de apele fluviului, a cărui forță copleșitoare se ascunde-n tranzitul său lin, uscată de căldura soarelui, curtată de mângâierea vântului și înfiorată de pulsația naturii. Se face seară și viața se pregătește, ostenită, de culcare. Încremenirea dimineții se repetă, lumina este acum de-un dulce arămiu și languroasă ca privirile îmbietoare ale unui amant. Ora misterelor se apropie, totul e șoptit, parcă pentru a nu speria somnul ce pășește cu grijă pe firul subțire al genelor, într-un echilibru precar. Întunericul se prelinge treptat, ca o cerneală picurată din cer peste retină, până devine absolut. Doar stelele sclipesc jucăuș pe-un fundal antracit, hotărâte să nu doarmă. Șacalii se adună în haite, se salută colectiv cu un urlet sfâșietor, umplând de spaimă și cele mai placide clipe ale nopții.
Cam așa văd eu Delta. Un teritoriu ce pare virgin, dar asupra căruia mâna omului planează ca o gheară, gata să-l sugrume. Un ecosistem fragil și agresat, ale cărui bogății se sting ca lumânarea de la căpătâiul unui muribund. Cândva un corn al abundenței, azi o fântână secată, ale cărei ape răcoritoare mai încap doar în câteva găleți. Un paradis în aparență, un crâmpei de planetă a cărui intimitate dezvăluie urmele unui viol repetat. Un loc sacru, spre care mă îndrept cu evlavie, lună de lună, așa cum sufletul migrează către sursă. Aștept să mă reîntregească, deși el, acest templu venerat al naturii, este cel care are cea mai mare nevoie de regenerare.